Julian Barnes. Ironia ca o forma a libertatii
On August 07, 2007 in Autori
Julian Barnes patrunde în România prin “Papagalul lui Flaubert”. O carte care este citita cu interes si aviditate, cu luciditate si curiozitate pentru felul abil în care scriitorul britanic amesteca fictinea cu rigorile realului. Sigur ca un prozator mai poate inflori anumite detalii din viata unui confrate, isi poate imagina anumite secvente neinregistrate in toate amanuntele, dar nu poate deforma, transforma adevarul in minciuna. Asa cum procedeaza Ingres, cu Marea lui Odalisca, adaugîndu-i cîteva vertebre, doar pentru a lungi alura unui nud. Anatomic este imposibil, artistic rezultatul este minunat.
Barnes isi permite sa fragezeasca bigrafia lui Flaubert, altfel greu de digerat prin toate zgîrciurile oferite posteritatii de un autor dedat integral literaturii. Prin “Papagalul lui Flaubert”, o carte stranie prin insasi subiectul si modalitatea de abordare a biografiei unui alt scriitor, Barnes îsi da drumul la imaginatie, daca putem spune asa ceva.
Mai publicase pina atunci inca doua romane, scrise alert si atent la ce se intîmpla in jur, dar apoi isi da seama ca se simte mai bine în secolul 19, o si spune, avînd chiar un deceniu preferat. Vor urma suficiente volume si mai multe receptari ale cartilor lui, premii si recunoasteri oficiale, astfel ca la 60 de ani, impliniti în 2006, sa aiba deja o recunoscuta si binemeritata glorie internationala.
Glorie? Pretios cuvînt, nu i se potriveste unui om care a stiut mereu sa nu sara peste cal, umorul si ironia fiind bune paveze împotriva suitului la cap.
O “orbitoare” susanea
Un distins confrate roman, Mircea Cartarescu, a izbutit sa-si duca la capat proiectul numit “Orbitor”. Am citit cu opinteli ultimul volum al trilogiei, am luat la maruntit, din nou, jurnalele lui – doua volume, dupa stiinta noastra – si am dat peste un pasaj legat de Julian Barnes.
Marturisesc ca am facut o pasiune în ultimii doi-trei ani pentru acest distins scriitor britanic, am pregatit un vast dosar Julian Barnes pentru revista “Observator cultural” care a aparut in acest an, cuprinzînd si un interviu cu Domnia Sa acordat fara prea multe fite. Ce zice amicul Cartarescu de una dintre cartile lui Barnes: ca ar fi o “susanea”, termenul ii apartine. Iar autorul-cartea mediocre, cumva “semimediocre”, daca ar avea si grade mediocritatea. Nu vreau sa polemizez cu noua vedeta a literelor românesti, este dreptul lui sa aiba opinii mai exotice decit Salvador Dali. As dori însa sa atrag atentia, înca o data, cu cartile traduse “en suivie” de Nemira într-o binevenita serie de autor.
De la o carte la alta
Dupa doua volume de proza scurta si cîteva romane, dupa „Porcul spinos” si o carte mai aparte precum „Pedantul in bucatarie” – Barnes ne da o buna lectie a suficientei si magnificentei literaturii, precum Picasso, care atunci cînd ii iesea ceva foarte bine se apuca de altceva. Asa si Barnes, mereu încearca sa vina cu ceva nou, nu neaparat ca sa ne orbeasca cu personalitatea lui si ce grozav este el. Barnes stie bine istoria lumii, nu doar a Angliei si cîta desertaciune cuprinde ea.
Chiar „Istoria lumii in 10 ½ capitole” este cartea care-i atragea smiorcaiala lui Mircisor Cartarescu, tocmai o carte extrem de bine elaborata si indelung cizelata pentru a putea fi perceputa nu doar ca un simplu moft narativ-epic. Adaug „Letters from London”, exemplara lectie de jurnalism politic, ajungînd cu aparitiile la zi, prin „Arthur&George”, roman masiv si cu multiple fatete. In completare „Porcul spinos” este o adînca incizie în trupul muribund al unui sistem totaliar, cu fine ustensile chirurgicale, unde ironia si absurdul, grotecul si drama se intalnesc într-o reteta bulgaro-balcanica.
Cu umor si fara ifose, dar nemenajand prestigii si prestigioase institutii Julian Barnes ne face sa traim elegant la Bucuresti cu material britanic. Ne amuzîm, suradem, puteam bea si cate un ceai sau , de ce nu cîte un whisky-on-the-rocks, sa nu spunem precum cine, cu toate ca am putea improviza un personaj care sa vrea” Mie sa-mi faci sprit…Noi, românii preferam spritul…Verstehen Sie, meine prieten ?”, în fine, „Scrisori de la Londra”, presupunem ca se mai gasesc pe piata, vor trebui citite în pandant cu ultimul roman al lui Barnes, tradus exemplar de distinsul universitar clujean Virgil Stanciu. Viata unui cunoscut autor britanic, personaj de Pantheon brit, cum este Sir Arthur Conan Doyle, deja „ brand” al unei natiuni care-i mai are si pe Beckham, si printesa Diana, si pe Beatlesi si altii si altii.
Nu vreau decat sa-i incit pe cei mai tineri decat mine sa descopere pe acest discret si putin vanitos autor britanic, excelent stilist si mai grozav modelator de toposuri epice. Inventivitatea lui nu este una lexicala, argument hotarator pentru autorul român, caruia, de multe ori, de dragul jocului cu mingea improvizatiilor uita regulile prozei: oare e handbal, volei sau fotbal ?
Bibliografie imaginara de succes
Vom reveni mai in detaliu despre cartile acestui prozator de exceptie si am fi bucurosi daca în jurul nostru se vor mai gasi cititori si pretuitori ca sa alcatuim, daca nu un club Julian Barnes, macar „gramada deschisa” în jurul lui. Rugby-ul este un joc pentru huligani jucat de gentlemeni, iar fotbalul este un joc pentru gentlemeni practicat de huligani.
Nu stiu cine a inventat formula asta, si nici de ce am amintit-o acum si aici. Ar fi o idee buna, credem noi, ca din toate materialele românesti publicate despre Barnes sa se alcatuiasca un volum biobibliografic si cu suficiente referinte critice pentru uzul si abuzul cititorilor români. O monografie Barnes nu credem ca nu ar fi binevenita în spatiul românesc. Si s-ar vinde foarte bine daca s-ar numi „Elena Udrea si Traian Basescu nu citesc Julian Barnes”. Iata o idee constructiva pentru toamna ce vine.
Bedros Horasangian
- Citeste si Julian Barnes si cititorul institutionalizat
[...] la categoria „Pisici”. Precum si unul de editura, nemirabooks – aici nu prea am inteles de ce Bedros Horasangian, care scrie despre Julian Barnes, il executa tocmai pe Cartarescu, de ce nu scrie el de-a dreptul [...]
Mda, ai dreptate, mai bine scrii despre “Orbitor”. Totusi (nu am citit ultima parte a trilogiei) aprecierea domnului Cartarescu mi se pare cam deplasata. Si cand executi, sunt sanse mari sa fii si tu la randul tau “executat” . Oricum, nu-mi plac enunturile de acest gen, nu poti sa spui ca vorbesti despre un scriitor cand ce ai la indemana mai bun sunt adjectivele.
Cartarescu este in primul rind un produs de marketing creat de Liiceanu-Humanitas. Exponentul unei forme noi de “cultura oficiala” impusa de o grupare culturala urcata la putere dupa decembrie 89 (Plesu-Liiceanu plus, ulterior, Patapievici si Mihaies).
@ alev: Nu sunt de acord cu formula “urcata la putere”. Care putere? Este un grup foarte cunoscut. Dar sunt si singuri intr-un fel. Cati citesc pana la urma Plesu, Liiceanu, Patapievici daca un scriitor bun din strainatate ajunge la 4 lei bucata? Mai sunt cititi si din snobism… Ramane tot un public destul de restrans care stie sa aprecieze scriitorii, indiferent de grupare.
Iar cu domnul Cartarescu, e pur si simplu un scriitor mai cunoscut pentru ca a scris si “De ce iubim femeile”. Apreciez proza lui, dar nu ma lasa fara suflare, ca Flaubert sau Sabato, sa dau numai doua nume. Oricum, iubitorii de proza nu au ramas la Cartarescu si “gusta” literatura romana si prin alti autori, mult mai putin cunoscuti.
Cat despre opiniile politice ale acestui cerc, opinii care ar putea da impresia ca “sunt la putere”, acestea nu sunt literatura…
@alev: citit-ai ceva scris de cărtărescu sau te-ai limitat doar la textele de promovare? dimpotrivă, cred ca autorul nostru este în primul rând scriitor, şi înc-un scriitor de excepţie, şi abia apoi – inevitabil, în lumea de azi – un produs de marketing. oricât de mult i-ar râcâi pe unii chestia asta. părerea mea
Ironia face ca la un text despre Barnes se vorbeste despre Cartarescu. Asa ajungem sa facem cunoscut pe Barnes prin Cartarescu! Si nu merita Barnes asta, poate numai pentru simplul motiv ca este un scriitor care se reinventeaza cu fiecare carte, o trasatura specifica “maestrilor”.
Eu am citit cam tot ce a scris Barnes dar in afara de Papagalul lui Flaubert mi s-a parut ca tipul nu prea are talent. Oricum gusturile nu se discuta, se dezbat. Prefer romanele lui Bedros Horasangian.
@PoianaluiMayuma Da, fac parte dintr-o zona a literaturii mai putin gustata si promovata pe la noi.
@mircea: daca era sa ma iau dupa textele de promovare, aflam despre Cartarescu ca este “cel mai genial romancier roman”. Intre a fi fan al cuiva si a fi talibanul unei idei fabricate e o diferenta de spalare a creierului.
@alev: de-acord cu asta. da-i păcat să nu recunoaştem meritul acolo unde-l vedem, lăsând la o parte orice încartiruire. în rest, time will tell
@mircea: corect. Pacatul e ca literatura romana nu a dat mari romane decit sporadic. Intr-un fel, cu totii ne dorim si asteptam un mare roman care sa rupa gura tuturor, noua romanilor si, deopotriva, strainilor.
[...] Citeste si Julian Barnes. Ironia ca o forma a libertatii [...]
@ mircea: nu cumva esti insusi mircea cartarescu?
sorry, dar asa cum cartarescu are tot dreptul sa afirme despre cartile lui barnes ca sunt o susanea, are si bedros horsangian dreptul sa-l ironizeze pt. chestia asta pe cartarescu. a sari in sus din cauza asta e un gest pueril, ca sa nu spun fanatic. si nu mi se pare ca b. h.nu i-a recunoscut meritele lui m.c. hai sa privim literatura si fara ochelarii de cal ai orgoliilor localiste. dupa parerea mea barnes e un profesionist impecabil.
@gorovei: nu sunt m.c., te asigur. sunt doar eu însumi
şi mi-e bine aşa.
“hai sa privim literatura si fara ochelarii de cal…” – păi, eu ce ziceam?
observatia domnului horasangian legata de gustul domnului cartarescu in materie de julian barnes este cit se poate de autorizata, si indreptatita.iata de ce:
- domnul horasangian isi declara aprecierea pentru autorul britanic, justificind-o prin lectura aprofundata a operei acestuia, fapt sustinut de destule interventii, unele consistente, inclusiv un interviu, in presa culturala(si nu numai) in directia semnalarii aparitiilor in romania a lucrarilor lui barnes.
- domnul cartarescu considera unul dintre romanele lui julian barnes drept o “susanea”, si isi exprima rezerve legate de calitatile autorului si romanului.
- cum “istoria lumii in 101/2 capitole” nu a aparut – inca – in romaneste, se banuieste ca domnul cartarescu a tinut putin in jurnal sa se dea si oliaca ffffffffffffff cult, pe linga fffffffffffffffffffffffff talentat, si la curent cu evolutiile vietii literare englezesti, tragindu-i o ghioaga unuia dintre autorii la moda pe meleagurile albionului.
- cine ar fi fost cel mai indreptatit sa dea o mica replica gustului domnului cartarescu, chiar si intr-o recenzie de carte, decit un bun cunoscator al operei celui apreciat ca producind lucrari “mediocre, cumva semimediocre”?
p.s. in ce priveste gustul sussemnatului, acesta se indreapta hotarit catre mediocritatea si semimediocritatea lui julian barnes, daca este sa-l raportez la o imaginara confruntare cu mircea cartarescu …
“Istoria lumii in 10 capitole si jumatate” a lui barnes a fost tradus in limba romana de un prestigios anglist precum Radu Paraschivescu si a aparut in 2003 la editura bucuresteana RAO. Este o carte extrem de elaborata, asa cum sunt toate a le lui barnes, erudita si plina de trape culturale, cumva cam baroca stilistic pentru gustul cititorului roman, dispus si deschis pentru jucausenii epice si vioiciune lexicala. Ar merita citit cu multa atentie acest sobru Barnes/ dar foarte “simpatic”, daca i se prinde spilulul ironic, vag cinic si fals tolerant. O buna lectie de mare proza. Recomand celor dedati la lecturi anglosaxone un recent roman al lui Trevor, “Calatoria feliciei”, tot la Nemira.
In rest, l/am descoperit in 2007 pe fabulosul Serghei Dovlatov, mai “de/ai nostri” cu “Rezervatia Puskin’ de la Humanitas. Un mare/mare prozator cu totul ignorat la noi. cele bune si lecturi placute tuturor
bedros
Adauga un comentariu