Iuda, preaiubitul – Gerald Messadie
In December 07, 2009 in Autori, Carti, Religie
Desi multi scriitori acorda o atentie excesiva personajului feminin, din randul discipolilor lui Iisus, Maria Magdalena, Gerald Messadie, dupa multi ani de studii, cercetari, analize si traduceri ale Evangheliei dupa Iuda – un text apocrif si gnostic- isi indreapta atentia in Iuda, preaiubitul catre acest personaj, Iuda Iscarioteanul.
Astfel, Gerald Messadie afirma in Iuda, preaiubitul ca acest apostol “este, intr-adevar, al doilea mare personaj al crestinismului. Daca el nu ar fi tradat, Iisus nu ar fi fost crucificat, iar crestinismul ar fi aratat cu totul altfel.”
Sirul faptelor din Iuda, preaiubitul incepe de la intrarea in Ierusalim a lui Iisus Hristos, pana la spanzurarea lui Iuda. Gerald Messadie prezinta atat jocurile politice ale romanilor si ale marilor preoti ai Templului, cat si dezordinea si revolta creata de aparitia urmasului lui David, noul Mesia.
Acesta este un Mesia mult asteptat, care desi nu face decat sa predice dupa Deuteronom, este arestat, biciuit si rastignit. In ciuda tuturor acestor faradelegi, Iisus invie din morti, precum L-a inviat pe Lazar.
Spre deosebire de relatarile biblice, care sunt pline de erori lingvistice, lucru datorat multiplelor modificari ale textelor
componente, Evanghelia dupa Iuda face lumina in aceasta privinta. Astfel, Iuda este asezat in postura personajului principal dupa Iisus si chiar mai mult decat atat, Messadie prezinta in romanul sau coexistenta a mai multor Dumnezei, unul Creator si indiferent si altul Bun, Dumnezeul lui Iisus. Desi pare o blasfemie, preotii templului sunt de acord cu acest aspect. Read the rest of this entry »
Al 13-lea Apostol – Richard si Rachael Heller
In November 12, 2009 in Autori, Carti, Religie, SF
Al 13-lea Apostol de Richard si Rachael Heller graviteaza in jurul a doua manuscrise descoperite in pestera de la Qumran.
Gill Pearson este un cyberdetectiv si un programator exceptional. Acesta primeste o vizita din partea unui colectionar de antichitati si din partea unei femei pasionate de ebraica care sunt interesati sa gaseasca unul dintre manuscrise. Acesta continue informatii esentiale despre cunoasterea interioara si spiritualitate.
Povestea se complica destul de mult deoarece apar numeroase alte persoane care ar face orice sa intra in posesia documentului. Cu toate acestea Gill Pearson va reusi sa interpreteze mesajul unuia dintre manuscrise si va afla unde se gaseste celalalt.
Mesajul central al manuscriselor spune o poveste incredibila despre Micah Asher, fiul unui bogat, care se naste in acelasi timp cu un alt copil. Ultimul este mult mai sarac, iar drept casa are un staul de oi. Cei doi se vor intalni in momentul in care sunt deja adulti, iar Micah ramane uimit de intelepciunea lui Yeshua. La randul lui, acesta este impresionat de influenta exercitata de Micah asupra oamenilor doar prin puterea cuvantului.
“Sustine ca te poti ruga oriunde, pe camp, printre munti sau in padure, la fel de bine ca in Templu. O, cum se mai enerveaza preotii!”
“Conform Fagaduintei facute lui Abraham, ii explica Yeshua, Dumnezeu va veni pe Pamant o data la o mie de ani ca as-i aleaga dintre cei multi pe cei drepti. Numai tzaddikim, cei drepti, care aplica judecata Tatalui, pot implini promisiunea facuta de Dumnezeu lui Abraham, Fagaduinta Continuitatii. Fara ei, soarta omenirii ar fi in mare si greu pericol. Dar acesti tzaddikim nu stiu unul de existenta celuilalt, si nu sunt constienti de propria lor importanta. Inocenti, ei nu vor afla niciodata despre consecintele vitale ale gandurilor, credintei si faptelor lor.” Read the rest of this entry »
Versetele credinţei
In January 17, 2008 in Literatura contemporana, Religie
Cititorii pasionaţi de marea literatură ştiu prea bine că Iisus ca figură istorică şi viaţa cristică au constituit temă de meditaţie, subiect sau pretext epic pentru prozatorii ultimelor două secole.
De la romanele în aparenţă istorice semnate de D.H. Lawrence, Robert Graves, Anthony Burgess la trilogia dedicată creştinismnului de Mika Waltari, de la scenariile ascunse în pădurea rebreniană sau în parabola faulkneriană la o carte deja clasicizată, Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov până la controversatele, dacă nu ereticele Evanghelii scrise de Jose Saramago sau de Norman Mailer, formulele narative au fluidizat graniţele între ficţiune şi mit, între istorie şi religie căutând să înţeleagă taina ce naşte era creştină.
Totuşi un splendid roman ce precede cronologic aproape toate cărţile autorilor invocaţi, apărut relativ recent în româneşte: Iisus, Fiul Omului de Kahlil Gibran (Editura Nemira, 2007, traducere din engleză de Gabriel Stoian). Pentru pasionaţii zonelor de interferenţa dintre ficţiune şi literatura religioasă, este o carte clasică; pentru ceilalţi o revelaţie prin frumuseţe şi profunzime. Pentru toţi deopotrivă – o plăcută surpriză din partea lui Gabriel Stoian, cunoscut prin versiunile româneşti ale câtorva capodopere ale genului SF., căruia îi reuşeşte o frumoasă transpunere în limba română.
Cartea lui Kahlil Gibran are o construcţie puţin obişnuită: un mozaic al mărturiilor despre Iisus făcute atât de cei apropiaţi cât şi de străini. Mărturiile capătă forma unor versete, aşa că mai curând ar seamănă cu un oratoriu în care alternează voci diferite: cei ce l-au iubit şi i-au fost aproape (apostoli, ucenici, femei convertite sau simpli credincioşi) rostesc pe rând mica istorie a întâlnirii cu Iisus, a tainei la care s-au simţit părtaşi sau doar martori ai unor revelaţii mai presus de înţelegerea lor de atunci, cei ce nu l-au putut pricepe şi nici accepta, cei ce l-au urât, duşmănindu-l pe viaţă şi pe moarte.
Aşadar, o parte dintre “vorbitori” sunt cunoscuţi, iar momentele evocate de ei bine ştiute: Matei se referă la predica de pe munte, Toma – la strămoşi necredinţei, Petru – la viitorul adepţilor. Alţii sunt figuri anonime, dar convingătoare: un păstor din sudul Libanului relatează întâmplarea mioarei ce s-a rătăcit de turmă, bărbatul din deşert istoriseşte cum Iisus a alungat zarafii din templu, Pilat din Pont sau soţia acestuia rememorează apariţia lui Iisus şi tulburarea simţită atunci. Maria Magdalena îşi aminteşte că Iisus păşea altfel decât ceilalţi oameni, pentru că el însuşi era un drum deasupra pământului.
Cel puţin tot atât de interesante sunt mărturiile celorlalţi “vorbitori”, care aparţin altor credinţe şi altor tradiţii: filozoful persan din Damasc, Filemon – spiţerul grec, un negustor din Tir. Prin comparaţie, se vede răscrucea dintre ere provocată de Iisus prin jertfa şi învăţăturile sale în spectrul credinţelor şi ideilor religioase. Iată, oratorul din Tir, care i-a ascultat pe oratorii Atenei, ai Alexandriei şi ai Romei, recunoaşte miracolul: “când îl ascultai pe El, sufletul te părăsea şi pleca să rătăcească pe tărâmuri încă neumblate.”
Cele mai impresionante mărturii sunt ale mamelor: Ana, mama Mariei, îşi aminteşte de tulburarea celei care îl aduce pe lume pe Iisus, iar Suzana din Nazaret de suferinţa Mariei în ceasul răstignirii Fiului. Cibora, mama lui Iuda, plânge pierderea primului născut, altă mamă îl huleşte pentru că fiul a părăsit-o ca să-l urmeze pe Iisus. Şi toate îl jelesc, chiar şi femeia din Byblos, care se închină Astarteei şi lui Tamuz. Tot femeile înalţă lamentaţii şi invocaţii, presărate ca interludii între mărturiile vorbitorilor.
Ultima dintre ele, cea mai amplă, o rosteşte, după nouăsprezece secole, un bărbat din Liban, în care, inevitabil, răsună vocea autorului… Cine este autorul acestui roman-poem sau roman-oratoriu sau mozaic romanesc?
Kahlil Gibran s-a născut în Liban, la Bcharré, în 1883, creştin maronit după mamă, cu o educaţie deosebită: călătorii (Grecia, Italia, Spania), şederi mai lungi sau mai scurte la Boston, Paris şi studii ce arată interes pentru mai multe arte (fotografie, muzică, pictură), pentru mai multe literaturi (arabă, engleză, franceză), întâlniri privilegiate cu spiritele novatoare ale culturii europene: Rodin, Debussy, Maeterlink, Rostand. Se stinge din viaţă la 48 de ani, în 1931, la New-York, dar rămăşiţele îi sunt înhumate la mănăstirea Mar Sarkis, aproape de locul naşterii, Bcharré. Figură vizionara, a fost apropriat şi comparat cu William Blake.
Iisus, Fiul Omului sporeşte misterul care înconjoară viaţa şi creaţia lui Kahlil Gibran. A scris în arabă şi în engleză, l-a pasionat pictura şi muzica, dar creaţia sa literară este cea care trece proba timpului. Creştin, a fost acuzat de erezie din cauza cărţii Spirite rebele, ale cărei exemplare au fost arse în piaţa publică, în 1908. După douăzeci de ani apare Iisus, Fiul Omului, şi în acelaşi an, 1928, apar semnele bolii, ca şi refugiul în alcool.
Şi totuşi, peste decenii bune şi peste graniţele altei limbi, cartea păstrează intensitatea imagistică, subtilităţi muzicale, bogăţia de sensuri a poeziei. Lectura ei îl duce pe cititor departe, foarte departe, prin tărâmuri nemaivăzute, fericit că nu poate fi sigur dacă l-a călăuzit un mare poet deghizat într-un prozator subtil sau ghidul său a fost un prozator de mare profunzime înveşmântat în poeme.
Elisabeta Lăsconi
[ratings]
Petre Vintilescu – Istoria Liturghiei in primele trei veacuri
In September 10, 2007 in Religie
Cartea preotului Petre Vintilescu este interesanta din cel putin doua motive. Mai intai pentru ca se refera la o perioada despre care informatiile sunt relativ sarace. Apoi pentru ca valorifica o bibliografie ce depaseste granitele Ortodoxiei Rasaritene. Iar asta se intampla in anii ’20.
Nefiind un teolog de meserie sau expert de vreun fel in domeniu, pot sa apreciez doar atitudinea si spiritul lucrarii, iar nu valoarea contributiilor si acuratetea informatiilor. Insa faptul ca autorul citeaza si dialogheaza in lucrarea sa cu autori catolici, protestanti sau anglicani, ca foloseste lucrari scrise in engleza, franceza si germana (pe langa sursele directe in greaca si latina) poate fi apreciat si de catre un mirean cat de cat cunoscator de teologie.
Cand am vazut o carte despre istoria liturghiei scrisa de un roman, recunosc ca am fost destul de sceptic. Dar scepticismul s-a metamorfozat in surpriza, constatand ca nu e vorba despre un autor contemporan, ci despre un preot din perioada interbelica (pentru amanunte bio-bibliografice:http://biserica.org/WhosWho/DTR/V/PetreVintilescu.html). La finalul lecturii, am fost incantat ca Editura Nemira s-a ocupat sa repuna in circulatie aceasta scriere. Probabil, ma gandesc, vor mai fi si alte asemenea carti care pot fi redate unui public ce, altfel, n-ar avea acces la ele. Dar acesta e deja un alt subiect.
Istoria liturghiei… urmareste modul in care s-a fixat si definitivat formula liturgica pe care Biserica de Rasarit o practica pana in prezent. Cercetarea incepe de la sinagoga si de la ritul iudaic de inchinare. Iar ipoteza autorului, sustinuta cu mai multe argumente, este ca ritualul crestin nu se putea dezvolta cu totul independent de cel iudaic (exista similaritati identificabile chiar si pana astazi intre cele doua rituri). Dar existau si diferente fundamentale, venite tocmai din dorinta de a trasa o disctinctie vizibila intre unii si altii. Doua dintre deosebirile semnificative au fost renuntarea la sambata in favoarea duminicii (fiindca duminica a inviat Christos) si inlocuirea Ritualului Pascal cu Ritualul euharistic.
Cei dintai germeni liturgici sunt identificati de catre Petre Vintilescu in scrierile Noului Testament, la Sf. Apostol Pavel, Sf. Apostol Petru. Inca de la inceputurile sale, Biserica era organizata ierarhic – in fruntea ei fiind apostolii si cei din cercul apropiat lor, beneficiind de autoritate apostolica – si avea niste randuieli pe care le respecta.
Pentru unii poate ca e o noutate (si eu am aflat cu surprindere) ca, la un moment dat, Euharistia (Impartasania) avea loc sambata seara, iar duminica dimineata se desfasura numai un serviciu divin. Pentru un credincios practicant e, probabil, cunoscut faptul ca existau parti ale Liturghiei la care nu puteau participa decat cei botezati, catehumenii si paganii trebuind sa stea afara. Dar cartea nu se ocupa numai de aspectele exterioare ale ritualului liturgic, ci si de continutul lui. Fiecare rugaciune rostita in timpul Liturghiei are o istorie proprie, o confirmare venita din partea Traditiei. Astazi ne-ar fi foarte greu sa ne imaginam o rugaciune de cateva zeci de minute, insa, in primele secole, nu era chiar o raritate. Si nu era vorba de cereri adresate lui Dumnezeu, ci de laude.
Autorul nu produce dovezi doar ca sa aiba suficiente argumente, ci recunoaste cu onestitate ca exista perioade despre care sunt disponibile prea putine date scrise. Cat despre marturiile invocate, acestea nu provin exclusiv din surse bisericesti, ci sunt exploatate si insemnarile istoricilor vremii sau dovezile arheologice. Mai exista si dovezi indirecte sau subintelese: unele texte prin chiar tacerea lor asupra anutmitor subiecte sau prin tratarea lor marginala demonstreaza ca lucrurile respective erau un loc comun pentru comunitatile crestine.
Desi accentueaza caracterul unitar si normativ al manifestarilor liturgice, Petre Vintilescu nu evita sa discute si distinctiile care existau sau conflictele care au aparut in Biserica Primara. Aceasta atitudine nu tine numai de onestitatea stiintifica a unui autor, ci si de cinstea asumata activ de catre orice crestin integru.
Faptele sunt puse intr-o lumina teologica apofatica si interpretate ca atare. Cu toate acestea, nu se produce o falsificare a lor, ci o hermeneutica ce evita divortul – clamat de moderni cu multa sarguinta – dintre stiinta si credinta. In plina perioada moderna – cartea a aparut pentru prima data in 1930 – Petre Vintilescu reuseste, cred eu, sa imbine onestitatea administrarii probelor cu dreapta socotinta a credintei crestine autentice.
Teofil Stanciu
