Amintiri – Deposedatii
In September 14, 2009 in Amintiri
E luni . O zi ca oricare alta ar spune unii dar care mie nu-mi place deloc . Mai alesc cand debuteaza cu o durere de cap . Ma scol si ma indrept alene spre baie .
Sapunul e pe sponci dar rezolv cumva cu igiena. Stomacul isi cere dreptul dar usa deschisa a frigiderului nu dezvaluie mare lucru . Fierb un ou , prajesc o felie de paine si scurg sticla de lapte. Mic-dejunul pantagruelic imi este intrerupt de taraitul telefonului. Ma ridic bombanind si ridic receptorul. E Silviu , ma invita la cumparaturi. Ezit. Hai ca-s reduceri, ma imbie. Ce tot faci cu atatea haine? Oricum unele nici nu le porti, ii zic eschivandu-ma. Renunta. Imi aprind chistocul, pufai putin si il sting . Ma imbrac si ies in lume. E frig al naibii si e jumatatea lui septembrie. Ma indrept fara chef spre servici stiind ce ma asteapta. Aceleasi barfe. Aceleasi discutii despre haine, parfumuri, bijuterii .
Gata cu munca. Urmeaza sa ne intalnim la barul din colt, ca de obicei. Nu ma incanta deloc dar macar e cald. Ei, bere. Eu, ceai. Tin ceasca in maini in timp ce ascult absent flecareala colegilor. Nu se deosebesc cu nimic fata de tatele de la munca . Principiul ce-i in plus nu-i in minus se pare ca-i universal.
Plec ursuz spre casa. In metrou e aglomerat dar cel putin e cald. Un tip vanjos se lafaie pe un scaun. Langa el si-a pus vreo 2 plase pline cu legume. E aglomerat dar nimeni nu se incumeta sa-i atraga atentia. Impulsul proprietatii, primul venit, primul stapan. Ajung tarziu acasa. Si inghetat. Ma incalzesc cu gandul ca maine imi scot masina din service. Butonez telecomanda dar nu ma atrage nimic. Ziarul imi prezinta aceleasi mizerii. Trebuie sa mai citesc ceva. Banii-s putini, leafa departe .
Dar exista anticariate . Ma hotarasc sa le vizitez maine, doar e week-end. E frig al naibii. Ma infofolesc bine si adorm cu gandul ca maine nu voi mai fi pieton. Am scos masina din service. Au facut lucru de mantuiala, mi-au disparut cateva nimicuri din torpedou dar cel putin e functionala. Pornesc spre casa sa o las acolo caci benzina e pe terminate si bani nu-s suficienti. Dar pe locul unde o parcum troneaza frumos o alta masina .
E a lu’ nea Nicu de la 3 , un personaj acru ca o lamaie. Urc nervos si bat timid la usa. Baigui ceva in timp ce acuzatul ma priveste cu ochi mici pe sub dioptriile fumurii. Baiete, ma intrerupe, ai lipsit destul. E locul meu acum. Ai vreo plangere de facut, depune-o la secretariat . Cei 167 de cm ai mei nu se pot impotrivi .
Curentul iscat de usa trantita in nas imi amplifica starea de frig. Plec revoltat si ma gandesc cum naiba era perceputa si aplicata legea proprietatii in Evul Mediu. Parchez la dracu-n praznic si ma gandesc ca, totusi , nu e chiar atat de rau cu metroul. Am ajuns la Universitate. Lume destula , baietii cu cartile tot acolo . Ma preling pe langa tarabele cu carti.
Cam ce va intereseaza? Ridic privirea. E un nene la vreo 50 de ani . E imbracat cu un hanorac gros din lina si imi zambeste cald . Asta imi face curaj. Pai… ceva sefeuri zic nesigur . Cam ce gen insista el. Nu-s sigur , ce-mi recomandati? Imi prezinta 2-3 carti mai lapidar si insista pe una din ele. Suficient cat sa ma convinga. Plec fericit ca am facut o afacere, doar atat sa iti ramane de un ceai ca vad ca ti-e frig mi-a zis anticarul , si ma indrept spre casa .
Incep sa o citesc din metrou si ma scufund in ea in tmp ce stau tolanit in pat. Desi nu il crezusem pe anticar, se potrivea perfect cu gandurile mele din ultimele zile. Deposedatii de Ursula Kroeber LeGuin. O voi recomanda mai departe. Daca nu mor de frig. Caci e frig al naibii. Si e doar jumatatea lui septembrie.
Croitoru Catalin
Post aparut pentru “Un concurs al amintirilor“
Amintiri – Mantuitorul Dunei
In September 14, 2009 in Amintiri
Mi-a cazut in fata ochilor cu totul intamplator, in luna aprilie 1994. Stiu cu exactitate pentru ca am obiceiul sa scriu data cumpararii pe ele. Avand ceva treaba la un oficiu postal am constatat ca, fireste, era o coada descurajanta. Problema mea nu suferea amanare asa ca m-am asezat constiincios la rand, sperand sa mearga destul de repede. Ca sa-mi treaca timpul studiam tot ce era afisat pe pereti si prin geamurile din spatele carora cucoane cu parul oxigenat, teribil de plictisite si autoritare, aruncau din cand in cand printre buzele stranse un cuvant rostit cu voce metalica: “Urmatorul”.
Era in perioada cand la posta se facea un fel de comert de “butic”, se vindea aproape orice pentru a spori incasarile. Erau expuse la vanzare, pe langa cele necesare trimiterii unei scrisori, o multime de alte maruntisuri cum ar fi pliculete cu diferite seminte de legume, lozuri, saci de rafie ori de nylon, chiar si cizme de cauciuc. Intr-o parte era un sector cu cateva carti ce mi-au atras atentia.
Printre celelalte volume expuse am zarit si o carte cu o ilustratie interesanta pe coperta, ceva ireal. E vorba de “Mantuitorul Dunei” (pe atunci scris altfel), de Frank Herbert. Pretul era de mult bun simt asa ca am hotarat sa vad despre ce e vorba si eventual sa o cumpar. Am incercat sa o rasfoiesc riscand o dojana din partea doamnei oficiant pentru ca-i tineam coada pe loc si chiar sacose in cap de la cei ce se aflau in urma mea la coada pentru seminte de morcovi, salata, patrunjel sau mai stiu eu ce. Oamenii aveau dreptate, se grabeau la tren ori autobuz. Am uitat sa va spun ca respectivul oficiu postal era situat in spatele garii. Simtindu-ma vinovat obstructionarea bunului mers a postei am cumparat cartea fara sa cracnesc, bucuros ca am incasat-o doar verbal.
M-a captivat chiar de la primele pagini. Desi eram o persoana care nu se temea de carti, nu prea abordasem genul SF pana in acel moment. Am fost furat de aceasta lume ireala dar atat de posibila intr-un oarecare viitor. Oricum, nu am mai lasat-o din mana pana noaptea tarziu, cand am terminat-o de citit.
Ei bine, in acea noapte am fost prima data pe planeta Dune. Am calarit uriasii viermi de nisip, am trait alaturi de fascinantii fremeni in taberele lor, am luptat cu sardaukari, am intrat printre vrajitoarele Bene Gesserit si intunecatele lor taine, interzise strainilor de ordin, mi-am intarit puterea mintii printre mentati. Ochii mei au devenit intens de albastri din cauza consumului de melanj si mintea mea era capabila sa inteleaga lucruri pe care inainte nici nu le banuia. Dimineata aproape regretam ca visul s-a terminat.
Pot sa afirm cu mana pe inima ca “Mantuitorul Dunei” a fost cartea ce mi-a deschis apetitul pentru literatura SF. In scurt timp mi-am procurat “Dune”, o adevarata capodopera a genului. Abia acum am dobandit imaginea complexa a uriasei creatii a lui Frank Herbert. Au trecut 15 ani de la momentul in care am avut revelatia SF. In acest timp am citit cam tot ce mi-a cazut in mana din domeniu si inca am o sete neostoita de noi experiente. Zambesc acum amintindu-mi de “riscul” la care m-am expus cand am cumparat prima carte SF sunt sigur ca ar fi meritat chiar daca faceam cunostinta de aproape cu sacosele precupetelor din oficiul postal.
Shai- Hulud!
Moldovan Sorin
Post aparut pentru “Un concurs al amintirilor“
Amintiri – Sfarsitul marketingului
In September 10, 2009 in Amintiri
Felicitari pentru initiativa dv! Cartea mea se numeste: “Sfarsitul Marketingului”, Ed.Nemira, 2001.
Istoria cartii este urmatoarea: In anul 2004, noaptea, calatoream spre Sibiu ca sa ma inscriu la Facultatea de Teologie. Eu vroiam sa devin preot. Aveam dosarul la mine ca sa ma inscriu. Pentru ca vagonul in care eram era neincalzit, am inceput sa caut in vagonul vecin. Si am cautat pana cand am vazut intr-un compartiment un domn intre 2 varste, grizonat, citind Ziarul de Cluj. Am intrat in compartiment si asa l-am cunoscut pe Dragos Postelnicu, un om de afaceri. Mi-a recomandat sa il caut ca sa devin partenerul lui de afaceri. Eu i-am zis ca vreau sa ma fac preot, nu prea le am cu afacerile. Dar el a insistat: Tu Florine esti facut pentru afaceri. Uite, iti ofer(gratuit) o carte pe care dupa ce o citesti sa ma cauti ca sa imi spui parerea ta.
Cartea era: “Sfarsitul Marketingului”, carte pe care o pastrez si acum. Si mi-a inmanat si cartea de vizita. A coborat la Brasov. Pana la Sibiu am inceput sa o citesc si…..am coborat la Sibiu dar nu m-am mai inscris la Teologie. Am renuntat la facultatea de popi pentru ca am gasit in carte ceva impresionant: “Pedepsiti mediocritatea” si “Cum sa obtii cei mai multi bani vanzand cele mai multe produse!”
Si parca m-a izbit ceva in moalele capului. Nu voiam sa fiu un preot mediocru (voce inca am, Doamne multam’). Omul ala a fost trimis de Dumnezeu. Si inca cred ca nimic in viata nu este intamplator. Dragos avea afacerea la Bucuresti. I-am telefonat si m-a invitat acasa la el (locuia langa Casino Palace). M-am intors seara in Cluj(caci sunt crescut in orasul lui Piersic) si a 2-a zi am venit la Bucuresti.
L-am vizitat pe Dragos si el mi-a prezentat afacerea: era un parteneriat cu o firma americana, trebuia sa vand un anumit tip de produse. Am devenit partener intr-o saptamana (in tot acest timp am locuit la Dragos acasa gratuit) si mi-am amintit ca am renuntat la Teologie. Uau!
Am avut ambitia sa inlocuiesc cu ceva Teologia. Voiam sa fac totusi o facultate. Am inceput sa caut prin oras afise cu facultati si am vazut pe cativa stalpi la Romana afise cu Spiru Haret. Am telefonat la facultate si am intrebat la ce facultate nu se da examen scris. Singura a fost: Jurnalistica si Filosofia, dar trebuia sa sustin un interviu de motivatie. A fost divin. Am plecat la facultate, am depus dosarul la Jurnalistica si am promis ca intr-o saptamana fac rost de bani ca sa platesc taxa(prima taxa). De unde, ca nu aveam bani de taxa. Si ca sa cer la parinti, nu aveam in gand(ca sunt al naibii de orgolios).Asa ca s-a oferit tot Dragos sa imi dea. Dar cu titlu de imprumut. Cand o sa fac banii mei o sa ii returnez cu multumirile necesare. M-am prezentat la facultate si l-a interviu am povestit ce mi s-a intamplat. Au ras toti cei din comisia de examen. Restul examenului a fost din literatura si gramatica, si avand cartea cu mine am facut analiza pe carte.
Am inceput scoala, am inceput sa lucrez la TVR, mi-am facut prieteni si am lucrat la afacerea mea. Am castigat bani realizand referate si lucrari de diploma. Stiti ca am terminat facultatea cu bine, am returnat imprumutul lui Dragos si am devenit asistent manager in compania americana? Stiti ca am vazut toata Europa, adica vreo 10-12 tari datorita afacerii? Stiti ca si acum nu imi vine sa cred cat sunt de norocos? Dar sunt foarte norocos. Si pentru asta ii multumesc lui Dumnezeu, ii multumesc lui Dragos, si imi multumesc si mie pentru ca am stiut sa citesc (cartea) si sa renunt la Teologie ca sa merg la Jurnalistica.
Stiti ca am avut placerea sa invat de la profesorul Pruteanu, sa ii cunosc pe Paunescu senior si pe sclipitorul Andrei Paunescu, fiul sau? Am fost privilegiat. De fapt, sunt. Nu stiu daca mi s-a tras de la carte, de la Teologie sau de la Dragos. Dar sunt sigur ca am luat tot ce mi s-a oferit. Va multumesc tuturor si va sunt recunoscator.
In rest, sunt sanatos si anul viitor voi merge la Londra. Nu ca sa muncesc ci in vizita, pentru ca afacerea mea imi permite. Si iarasi spun: multumesc Doamne, multumesc Dragos, imi multumesc si mie si va multumesc si dv pentru acest concurs. Ca daca nu era, nu aveam ocazia sa scriu aceasta extraordinara amintire. Mai fredonez franturi de cantece bisericesti prin baie pentru ca am ecou. Si acum ma pregastesc pentru inca un examen: la master. Un master in stiinte politice. Doamne, multumesc pentru tot!!!
Florin Mihai
Post aparut pentru “Un concurs al amintirilor“
Amintiri – Orasul BantuIT
In September 10, 2009 in Amintiri
M-am oprit asupra acestei cărţi “rare” pentru încăpăţânarea cu care şi astăzi îmi zdruncină fiinţa. Dat fiind faptul că locuiam (şi locuiesc încă) într-un mic oraş provincial, făcea ca lucrurile cu adevărat importante să se ascundă la nesfârşit parcă de lumea de aici. Aşa şi cu King-ul. Ţin minte că singura sa carte pe care am reuşit să pun mâna pe meleaguri vlăscene a fost Christine. În rest câte un Koontz, câte un Hassel ori Nautilus rătăcit. Penurie, dom’le, penurie. Sau vânătoare în toată regula. Iar eu eram poate unul dintre cei mai slabi vânători la vremea aceea.
Cu afurisitul de Pennywise şi clanul Păguboşilor am făcut cunoştinţă în a doua jumătate a anilor ’90, prin varianta cinematografică. A reuşit să mă sperie în draci, deşi astăzi, orice puber probabil că ar adormi plictisit de efectele “trase de păr” ale peliculei.
Cartea în schimb s-a lăsat aşteptată cam multişor. La 6 ani de la apariţie (în 2003), am reuşit să găsesc întâmplător primul volum al “trilogiei” într-un Anticariat din Iaşi . Norocul meu a fost faptul că “patronul” magazinului nu era prezent, lăsând treaba pe umerii unui amic cam plictisit care, scărpinându-se în cap, mi-a spus că “Oraşul BântuIT” face 70.000. Asta în condiţiile în care Shining-ul era 150.000, iar Salem ’s Lot “doar” 180.000. Iar pentru un student în anul I, cărţile reprezentau un adevărat “blestem” prin “micile averi” care ţipau nervoase de pe ultima pagină.
M-a surprins faptul că avea o culoare neobişnuită (maron deschis) dar şi acela că era primul SK (pe care îl ştiam) “intercalat” în colecţia Nautilus. Ori eu până atunci eram fan al colecţiei “Babel Horror”…
Clovnul care “trona” pe copertă era o variantă mult mai ciudată a celui pe care mi-l aminteam din peliculă. Un fel de “wrestler” al clovnilor, un nebun ascuns sub masca copilăriei…
Ţin minte că am citit-o pe nerăsuflate, într-o cameră decrepită de cămin, dintr-un cartier rău famat al Iaşiului. Başca faptul că numărul 13 era “tatuat” pe uşă, iar încăperea ţinea loc de obicei pentru frigiderele, maşinile de spălat, aspiratoarele, placajele şi alte asemenea pe care studenţii “cu pile” reuşeau astfel să se asigure că vor putea să beneficieze de serviciile acestora şi peste vară…
Atmosfera din carte m-a prins repede, date fiind “auspiciile” sub care am început să lecturez. De-abia după ce am terminat-o mi-am dat seama că-i doar PRIMUL volum dintr-un Dumnezeu-ştie-câte-altele (aşa am notat pe cea de-a treia pagină). Pentru că la “Sophia”, norocul nu mi-a mai surâs, am încercat la BCU.
În loc de statistică, economie, şi alte “vrăjeli”, băiatul se înscria la bibliotecă pentru a “bântui” holurile în căutare de IT… Insistenţa a dat roade! Erau două, subţiri şi negre, tot în colecţia “Nautilus”, cu un alt tip de “copertă” şi acelaşi Pennywise (ar fi fost interesant cu o altă mutră)… Nu se împrumutau pentru “acasă”, aşa că a trebuit să vin conştiincios câteva zile pentru a le da gata şi pe ele.
Dintre romanele lui King, It mi-a rămas cel mai aproape de suflet. Poate şi pentru că, asemeni personajelor, atunci am realizat că deşi departe, copilăria joacă tare şi nu renunţă la trecutul său chiar dacă timpul i-a trecut de mult. Ulterior am reuşit să citesc romanul şi în original, apoi graţie reeditării să pot deţine şi varianta în limba română.
Şi astăzi volumul din 1997 îl păstrez la loc de cinste. Şi, chiar dacă nu este cel mai vechi vestigiu “nemiroid”, pentru mine reprezintă un veritabil cufăr cu amintiri.
“Vorpal”- Giurgiu, 09.09.09
Vladu Bogdan
Post aparut pentru “Un concurs al amintirilor“
Amintiri – Copiii lui Faraday
In September 10, 2009 in Amintiri
Daca rascolesc printre amintiri si arunc umpic ochii prin biblioteca imi aduc aminte cu zambetul pe buze chiar si acum dupa destui ani, de prima mea carte SF cumparata …
Cred ca aveam vreo doisprezece ani. Langa blocul bunicilor mei era o librarie care punea printre altele in vanzare si carti. Cand intrai in librarie, printre nenumaratele volume aflate in rafturi, undeva intr-un colt sedeau frumos randuite vreo doua duzini de volume negre, lucioase cu un N stilizat pe ele.
Pentru mine acel N nu mai era un mister, deja ma corupsese tatal meu punandu-mi in brate primul volum din seria Dune si zicandu-mi : “Asta e o carte pe care trebuie sa o citesti!” (evident ca pentru baiatul avid de inedit de numai 10 sau 11 ani si fara prea multa experienta cu sefeul, capodopera lui Herbert s-a dovedit a fi in acelasi timp incredibila, fascinanta, de neuitat, dar nu in ultimul rand datatoare de mari dureri de cap si coplesitoare prin complexitatea si subtilitatea sa filosofica, astfel ca am recitit primul volum din saga alaturi de restul seriei ceva mai tarziu si evident nu am regretat).
Stiind ca respectivele carti apartin editurii Nemira, facand parte din colectia Nautilus si flirtand deja cu literatura science fiction si fantasy, dupa intalnirea cu Dune si vreo doua almanahuri Anticipatia gasite pe la bunici, tot dadeam tarcoale acelui raft periodic, nehotarat daca sa cumpar o carte din colectie sau nu, dar dorindu-mi in acelasi timp foarte mult asta…In scurt timp m-am decis insa si cu cele cateva mii de lei, pe care reusisem sa ii pun deoparte, am dat buzna in librarie intr-o zi si m-am repezit la raftul magic.
Cultura mea in domeniu era relativ restransa, rezumandu-ma la ce stiam de prin Anticipatia si “emisiunea de inainte de Star Trek, de pe TVR”, astfel ca am purces la a alege o carte oarecum intuitiv, sau mai bine zis privind cu atentie copertile, realizate in mare parte de Tudor Popa pe atunci si citind descrierea de pe coperta. M-am hotarat cu greu la Copiii lui Faraday neavand bani decat de o carte, iar alegerea a fost bazata in parte si pe faptul ca ma intrigau si imi placeau temele postapocaliptice (eram fan al seriei de filme Mad Max printre altele ).
Coperta prezentand personajul principal cu o masca de oxigen si o canistra pe umar, iar in spatele sau un avion prabusit a cotribuit si ea la decizie…Nu aveam habar pe atunci ca doamna N. Lee Wood este sotia lui Normand Spinrad (al carui cititor infocat am devenit mai tarziu citind Little Heroes si alte opere precum Agentul Haosului ), de altfel, drept sa spun, initial am crezut ca este vorba de un autor si nu de o autoare; ulterior dupa ceva ani m-am revansat fata de dansa pentru greseala comisa cumparand un alt roman de-al sau: In Cautarea lui Mahdi.
Ce stiu cu siguranta este ca volumul postapocaliptic amintit mi-a placut foarte mult, cu tonul sau brutal si nefeminin, cu descrierile vii si peisajele dezolante, cu orasul sau inchis sub un dom protectiv, hoardele de salbatici canibali si copiii maturizati prea devreme dintre ruine, cu anti-eroi mai mult decat eroi, precum adolescenta nebuna Sadonya si pilotul Berkeley, luptand pentru supravietuire in acel mediu ostil. Povestea era scrisa al naibii de bine.
Cartea asta desi nu e nici pe departe nici cea mai buna, nici cea mai importanta din biblioteca destul de bogata de sefeuri pe care o detin la ora actuala, a fost cu siguranta insa pentru mine un fel de piatra de temelie. Manat de acel atat de greu de definit: Sense of Wonder, am devenit cu adevarat un fan al genului, am inceput sa ma interesez intens de autori, de tematici, de subgenuri si de stilurile abordate, de filosofiile lor si ideile stiintifice; in tot acest timp am cumparat carti SF si fantasy din librarii, multe dintre ele apartinand colectiei Nautilus; iar atunci cand nu le gaseam in librarii, le vanam pe la cei care vindeau carti “vechi” pe treptele de la Universitate si ma bucuram nespus, ca de un artefact arheologic proaspat descoperit, cand gaseam un volum devenit rar, precum Ereticii Dunei .
Oricum probabil ca multe dintre cartile pe care le detin, ar putea la fel de bine sa serveasca acestui concurs al amintirilor: fie ca e vorba de saga lui Kim Stanley Robinson (care a contribuit mult la pasiunea pentru astronomie pe care am dezvoltat-o ulterior) ale carui Marte Verde si Marte Albastru le-am asteptat publicarea cu nerabdare, sau de critica sociala din Zanzibar al lui Brunner, pentru a aminti doar de cateva.
Si daca un concurs similar va fi initiat peste cativa (sa zicem 10 ) ani de acum incolo, stiu ca as avea si atunci de depanat amintiri: as putea scrie despre George R. R. Martin si Un Cantec de Gheata si Foc, opera literara matura cu personaje complexe si pline de fatete, intrigi tesute pe mai multe niveluri, o lume dura cu mecanisme credibile si creand mai presus de orice o dependenta acuta, serie pe care o recomand deseori prietenilor care stramba din nas la auzul apelativului fantasy si prin care chiar am reusit sa conving pe cineva sa se apuce de citit si SF&F; sau avand mereu de unde alege, voi scrie despre altii, pe care ii stiu sau urmeaza sa ii descopar…
Ioan Alexandru
Post aparut pentru “Un concurs al amintirilor“.
