Totusi, ca sa nu par prea subiectiv si ingamfat, am optat ulterior sa-mi exprim opinia mai detaliata despre romanul aceluiasi rege (King!) al genului horror, intitulat „Cell” in original (Mobilul in limba romana). Personal, consider ca traducerea acestui roman SF este foarte reusita – ca de obicei, Mihai Dan Pavelescu demonstreaza ca este un profesionist desavarsit – insa tin sa fac o mica observatie: mie imi place mai mult varianta „Celular”; cred ca suna mai bine si era chiar mai apropiata de original).

Si acum ca am terminat cu introducerea si cu prezentarea partilor mai putin bune, sa trecem la cuprins si sa va povestesc de ce mi-a placut mie aceasta carte.

In primul rand, pentru ca romanul se citeste cu sufletul la gura; odata ce l-ai inceput, nu-ti vine sa-l mai lasi din mana. Ritmul este alert, iar scriitura-i excelenta, in stilul caracteristic al lui King.

In al doilea rand, mi-a placut povestea, care descrie o lume sumbra, apocaliptica, adica exact genul meu preferat de poveste SF. Iar romanul surprinde foarte credibil o posibila situatie-dezastru, survenita din cauza unui singur apel de celular, ce-si multiplica semnalul pe intreg globul si-i transforma pe toti ascultatorii acestuia in criminali dementi si primitivi. Civilizatia secolului 21 dispare aproape instantaneu, impartind lumea in doua cete: in smintiti si in … nu „misei”, cum scria Eminescu in Scrisoarea III, ci in oameni normali care se straduiesc sa-si recapete si sa-si consolideze bruma de umanitate ramasa dupa socul initial. Este o poveste interesanta despre supravietuire ori, ca sa-l citez pe insusi King asa cum s-a exprimat la pagina 393 a romanului sau, „o poveste palpitanta cu sfarsitul lumii, in care hoardele de telefonari se confruntau cu ultimii normali…” (telefonarii fiind, evident, smintitii, cei afectati de apelul distructiv al telefoanelor mobile).

In al treilea rand, mi-au placut personajele. Actiunea este liniara si ne prezinta un grup de trei eroi – Clay, Tom si Alice – confruntati cu diverse incercari de-a lungul coastei de est a Statelor Unite ale Americii, pe care au pornit sa o strabata in cautarea unei vieti mai bune si a unui camin mai primitor decat citadela arzanda a Bostonului in care se aflau la momentul declansarii catastrofei. Este, daca vreti, un road-novel, un echivalent literar al expresiei road-movie din cinematografie, asadar o carte ce descrie intamplarile si emotiile traite de eroi in timpul parcurgerii drumurilor de-a latul tarii, insa fara ca autorul sa-si propuna solutii moralizatoare ori concluzii facile.

Mi-a placut si ideea ce razbate din cuprinsul povestii la un moment dat, idee rezumata perfect de autor prin alter-egoul sau (profesorul de literatura engleza Ardai) la pagina 207, citez: „noi am ajuns sa stapanim Pamantul nu pentru ca am fost cei mai inteligenti, si nici chiar cei mai rai, ci pentru ca am fost mereu cei mai dementi, cei mai ucigasi ticalosi din jungla”. Cu alte cuvinte, toata tehnologia din lume nu poate sterge acest adevar simplu, dar cumplit. E de-ajuns un mic impuls pentru a reduce sau re-aduce omul la stadiul de animal primitiv.

O tema predilecta pentru Stephen King, regasita in multe romane anterioare (de pilda Shining sau Fugarul, ca sa mentionez doar cateva), pare sa fie forta purificatoare a focului, ce distruge in cele din urma raul absolut. Si aici, ca si in cele doua romane amintite, eroii nostri recurg la aruncarea in aer a unor rezervoare de combustibil, a caror explozie nimiceste sursa malefica, izbavind astfel vremelnic pe OM.

Mai tin sa precizez ca pe alocuri am ras, pe alocuri am plans, ceea ce dovedeste ca romanul traieste, respira o sensibilitate aparte si o intensitate emotionala pe care numai un talent deosebit poate sa le imprime scriiturii. Una peste alta, cartea nu se remarca prin originalitate. Pana si King se copiaza pe sine insusi, deoarece povestea aduce intrucatva cu Apocalipsa, fara a avea insa acelasi suflu epic. Dar cine sau ce mai este original astazi?!…

Trebuie sa adaug, totusi, si ceva ce nu mi-a placut: dom’le, nici mie nu-mi place telefonul mobil, asa cum nici lui Stephen King nu-i place si a tinut sa sublinieze acest aspect in romanul sau, transformand o jucarie minuscula (atat de populara si aproape indispensabila pentru multi dintre noi) intr-o bomba apocaliptica – simbolul degradarii omului care se complace in utilizarea tehnologiei şi a gadgeturilor facile si impersonale. Dar sa nu uitam ca esentele tari se tin in flacoane mici (amintiti-va ce efecte devastatoare are o chestie infima numita atom, daca vrei sa ucizi oameni!)…

Pe scurt, romanul merita citit, pentru ca este foarte bun. Eu i-as da nota 8,80 pe o scala de la 1 la 10. Si sa stiti ca sunt foarte pretentios si zgarcit cu laudele, in genere!

Florin-Iulian HRIB

Mai multe detalii gasiti pe site-ul editurii la pagina dedicata romanului.

“Orasul bantuIT

Exemplarul meu in limba romana este imprumutat cuiva, asa ca voi traduce din cel in limba engleza, cititorule, asa ca sper sa-mi scuzi eventualele adaptari: Copiii erau cei care vazusera – si simtisera – ce facea orasul lor ca sa fie unul inspaimantator de diferit. In scurgerile de canalizare, in subteran, Bestia pandea, luand forma oricarui cosmar, oricarei temeri cumplite. Uneori Bestia se ridica din adancuri, poprind, sfasiind, devorand…

Orasul bantuIT nu este un roman de groaza. Orasul bantuIT nu este o poveste despre o fantoma. Orasul bantuIT este marea reusita a lui Stephen King, nu pentru ca ne vorbeste despre o temere de-a nostra, ci pentru ca ne vorbeste despre toate temerile noastre. Orasul bantuIT este cronica unei Bestii infioratoare ce nu poate fi definita sau explicata, ci doar o sursa de temeri. Este cronica a sapte disperati bravi copii care confrunta Bestia si inving supravietuiesc. Douazeci si cinci de ani mai tarziu, timp indeajuns ca fiecare dintre ei sa se mute si sa obtina succesul in plan economic si personal, dar de asemenea indeajuns ca sa dispara in totalitate amintirile cu epica lor cu fortele raului, ei sunt chemati inapoi, pentru a pune capat o data pentru totdeauna Bestiei care le-a schimbat irevocabil viata.

Ca si in Mobilul si Apocalipsa, adversarul este raul insasi, o forta impresionanta, iar pentru a provoca decaderea sa este necesar un efort de grup, si nu doar atat, ci o confluenta de actiuni ale unor personaje special alese, fiecare cu vizibile calitati si defecte. Desi ca intindere se apropie mai mult de Apocalipsa decat oricare alt roman de-al sau (1208 fata de 1408), King creaza o poveste notabil mai densa prin prisma numarului redus de personaje, care au beneficiat de acest lucru – au fost creionate superb, la sfarsitul lecturii cartii te crezi in stare sa poti vorbi pentru oricare din ele, atat de bine le-ai putut cunoaste.

Bestia, in marea parte a timpului, ia forma unui clovn inspaimantator, dar, depinzand de fobiile fiecarui personaj in parte, se metamorfozeaza in cel mai cumplit cosmar al lor. Ea nu inspaimanta doar prin aparenta fizica, ci si prin abilitatile ei – poate “vedea” printr-o persoana, intelegand-o mai bine decat poate ea insusi si folosind asta pentru a-i ruina psihicul. Partea binelui este formata din sapte copii: William “Stuttering Bill” Denbrough, Benjamin “Ben” Hanscom, Beverly “Bev” Marsh, Richard “Richie” Tozier, Eddie “Eds” Kaspbrak, Michael “Mike” Hanlon si Stanley “Stan” Uris. King, de-a lungul celor 1200+ pagini, reuseste sa creeze un portret foarte vivid al fiecarui personaj, niciunul nu pare un simplu nume intr-o carte, ci mai degraba o prieten cu care nu te-ai mai vazut de ceva vreme.

Povestea noastra incepe cu un val de crime, unul ce se repeta la fiecare 27 de ani si pare sa fie ignorat complet de toti locuitorii orasului, dar asta se va schimba in curand deoarece una din victime va fi chiar fratele lu Bill Denbrough, micutul George. Curand, pustii isi unesc puterile si incearca sa infranga Bestia, dar nu fara a plati un cost, unul in sange.

Partea mea preferata din carte este misiunea lui Mike Hanlon, singurul dintre personaje care a ramas in Derry, de a afla adevarul despre Bestie, prin orice mijloace posibile si cu orice pret – devenind bibliotecarul orasului si intervievand toate persoanele care il puteau ajuta, cautand prin arhivele vechi de ziare pentru a descoperi de cand salasluieste Bestia in oras si, nu in ultimul rand, avand curajul de a-I aduce inapoi pe toti ceilalti atunci cand situatia o cere. Fata de ceilalti care doar au trecut prin cosmaruri si-au plecat mai departe, devenind cineva, el a ramas in oras si si-a dedicat viata unui scop mai mare decat el insusi, nefiind interesat de celebritate sau avere precum ceilalti, ci doar de infrangerea raului. Fara perseverenta acestuia, Derry ar fi ramas in continuare un festin al raului pentru anii ce aveau sa vina.

Actiunea este ampla si fascinanta – se desfasoara pe o perioada de 28 de ani, iar prietenia celor sapte copii este redata perfect in acest timp, iar ca un oximoron la cele de mai sus – atmosfera este pur si simplu coplesitoare, nu te lasa sa respiri nici pentru un moment – povestea te macina in subconstient, in mod permanent iti imaginezi teroarea simtita de cetatenii din Derry. Un element de care m-am indragostit a fost narativa non-lineara – alternanta constanta intre trecut (copilarie, 1957) si prezent (1985), intre problemele de atunci si solutiile de acum. Desi nu este ceva nou, King a reusit transpuna ambele realitati intr-un mod atat de elegant incat ma sperie, a facut-o mai bine decat scenaristii de la Lost – Naufragiatii.

Din pacate, cartea nu este fara scapari – din cauza naratiunii expansive, unele parti au parut redundante (copilaria lui Bev, viata de adult a lui Stan), altele au fost plictisitoare de-a dreptul (tot ce tine de Eddie), iar unele parti au fost chiar cretine (orgia, paianjenul). Acestea insa nu reprezinta un impediment atunci cand avem in vedere cat de multe bucurii ne-a adus cartea.

Orasul bantuIT este asadar cea mai biografica carte a lui King, iar inevitabil atunci cand citesti te vei fi si tu invadat de amintiri, iar asta te va ajuta in continuarea lecturii fiind mai usor sa te plasezi in milocul actiunii. Orasul bantuIT nu este o lectura obligatorie pentru fanii lui King sau cei ce se dau in vant dupa horror sau suspans, ea este o necesitate pentru oricine vrea sa-si testeze limitele imaginatiei. Orasul bantuIT este magnum-opus-ul lui King (da, am mai citit o duzina de la el, inclusiv Apocalipsa in originalul The Stand expanded and uncut, stiu despre ce vorbesc) si o notabila reusita in literara, nu pentru vreunul din motivele deja expuse, ci pentru ca imbina Charles Dickens si Edgar Allan Poe intr-un mod in care nimeni nu credea posibil.

Tiuca Florin Cristian

Mai multe detalii gasiti pe site-ul editurii la pagina dedicata romanului.

Eleganta ariciului

„Ma numesc Renee. Am cincizeci si patru de ani. De douazeci si sapte de ani sunt portareasa la nr. 7, rue de Grenelle… Sunt vaduva, scunda, urata, dolofana, am bataturi la picioare si, daca e sa ma  iau dupa unele dimineti mai neplacute, o rasuflare de mamut. N-am studii, am fost intotdeauna saraca, discreta si insignifianta.”

Renee, doamna Michel, are pasiuni care datorita pozitiei sale de portareasa nu s-ar cuveni: e indragostita de Japonia avand o pasiune pentru filmele regizorului japonez Yasujiro Ozu, citeste literatura rusa ( in special Tolstoi),  asculta Mozart, se entuziasmeaza in fata picturilor lui  Pieter Claesz. Pentru  Renee ritualul ceaiului e  foarte important asemanadu-l cu niste paranteze magice care iti deschid inima spre frumos, dandu-ti aceea stare speciala de care e nevoie in comtemplarea si intelegerea artei.

Paloma „…am doiprezece ani si locuiesc la nr. 7 pe rue de Grenelle, intr-un apartament de bogatasi. Parintii mei sunt bogati, familia mea e bogata, iar sora mea si cu mine suntem prin urmare virtual mai bogate”.

Paloma e o fetita foarte inteligenta, care citeste manga, dar care in ciuda tineretii sale se gandeste la sinucidere ca la o cale de scapare dintr-o lume dominata de absurditatea adultilor. Se simte neinteleasa, considera viata o farsa pe care nu se simte in stare sa o duca pana la capat si de aceea decide ca inainte de a implini treisprezece ani sa paraseasca aceasta lume, dand foc apartamentului.

Intre cele doua se va lega o prietenie in numele artei  si a prietenului lor comun, cel mai nou locatar al imobilului domnul Ozu ( personaj care nu intampaltor poarta acest nume), singura persoana , de altfel,  care reuseste sa vada dincolo de aspectul  fizic al lui Renee, sa-i vada sufletul.

Mi-as fi dorit un alt final, unul in care ambele personaje sa obtina ceea ce isi doresc si sa nu fie nevoie de sacrificiul unei vieti pentru a salva o alta.

Eleganta ariciului poate fi asociata cu primavara care aduce cu sine  renasterea naturii (dar ceva trebuie sa moara pentru a renaste), cu dorinta de a da ce  e mai bun din noi, cu increderea in viata si in fortele proprii, cu  dorinta „de a inverzii sufleteste”. Asa si in carte, personajele renasc prin perspectiva  descoperirii reciproce a pasiunilor lor, ascunse pana atunci lumii, care nu ar fi inteles framantarile lor existentiale.

Cartea mi se pare in acelasi timp atat o pledoarie pentru viata, a sensului vietii  cat si  curajului de a trece dincolo de aparente, de a nu te lasa ghidat de lucruri evidente,  ci de a cauta substraturi in lucruri neinsemnate.

De ce ” eleganta ariciului”?  Ma asteptam ca titlul romanului sa fie un mister, dar explicatia vine chiar din carte: „doamna Michel are eleganta ariciului: pe dinafara e plina de tepi, o adevarata fortareata, dar am senzatia ca pe dinauntru  este la fel de rafinata ca si aricii, care sunt niste fapturi in chip inselator indolente, cumplit de singuratice si teribil de elegante” (p. 168).

Pentru ca  Muriel Barbery a declarat ca poarta la ea mereu un exemplar din „Razboi si pace”  a lui Tolstoi si ca  e pasionata de Japonia ( in prezent ea locuind la Kyoto), nu poti sa nu te intrebi cat e fictiune si cat adevar in acest roman.

Va recomand cu mare drag sa cititi povestea lui Renee si a Palomei. Este o  poveste care te face sa privesti viata cu alti ochi, mai toleranti, sa te redescoperi pe tine insuti, sa-ti  reevaluezi prioritatile.

Mariana Popit

Mai multe detalii gasiti pe site-ul editurii la pagina dedicata romanului.

Trebuie sa recunosc totusi ca romanele politiste ma cam plictisesc chiar daca sunt foarte bine scrise, aici vina nu apartine insa autorilor, ci mai degraba faptului ca, fiind vorba de literatura politista, avem de-a face mereu cu un criminal si un detectiv si ca intotdeauna omul legii, cel situat pe partea binelui reuseste sa gaseasca, sa demaste, sa aresteze ori sa ucida criminlul. Altfel spus, stiu dinainte care va fi finalul si tot restul devine doar variatie pe tema data. Exista un punct de plecare si un punct final, ambele evidente chiar daca nu sub forma exacta dar cel putin ca trasatura comuna. Cartile seamana intr-un fel cu drumurile, daca este sa le privesc asa atunci romanele politiste parcurg un traseu bine stabilit, cum ar fi un drum facut cu trenul, opriri in anumite statii si sosire intr-o gara. In comparatie cu asta un roman horror, normal, ma refer la unul bine scris, parcurge un drum neumblat, este o calatrie in salbaticie, acolo unde nu exista drumuri, nu exista statii si pana si tovarasii de calatorie pot lipsi. Aici tot ce conteaza este personajul principal, este cel care trebuie sa-si infrunte temerile, daca reusesc sa ma identific cu el atunci stiu ca voi avea parte de o experienta extraordinara pe un drum neumblat.

Daca este sa dau un raspuns la intrebarea „Care este genul tau de suspans?” judecand nu dupa ce-mi spune mintea pe moment ci pe baza faptelor, pe baza celor citite in ultimii cativa ani atunci cu certitudine pe locul intai se claseaza romanele horror, in principal cele in care suspansul se naste pe un fundal sefe. Dar cred ca cel mai usor mod de a vorbi despre preferintele mele este acela de a vorbi chiar despre ce mi-a placut in mod deosebit. Adica un fel de top X unde X va fi orice numar intre unu si cat vreau eu. Nu este neaparat numar intreg, deoarece sunt carti pe care le-as pune in clasament doar cu jumatate de punct pentru ca mi-au placut doar anumite parti.

Sa incep cu inceputul ori in ordine inversa? Sau cel mai bine cu autor plus carte?

Hai s-o fac sistematic. Asta inseamna autori si carti.  Sunt cativa, dar dintre toti pe locul intai l-as pune pe Stephen King. Pe vrajitorul nebun al cuvintelor care a a scris Cimitirul animalelor, Orasul Bantuit, Duma Key, Apocalipsa si Mobilul. Normal, ce am insirat aici reprezinta o mica parte atat din ce a scris Stephen King cat si din ce am citit. Imi place tot ce scrie regele pentru ca „ma fascineaza talentul sau unic de a exploata micile fisuri din tesatura realitatii. Pornim mereu cu viata unui om oarecare, intamplari oarecare, locuri oarecare. Pana si gandurile eroilor sunt oarecare, banale, obisnuite, nimic spectaculos. Apoi incep lucrurile sa alunece spre nebunie. Fara sa ne dam seama cand am ajuns acolo ne trezim in plin cosmar, toate care ne inconjoara pot fi obiecte simple sau unelte ale unei fiinte malefice, ale unei fiinte supranaturale ce calca in picioare legile fizice cu aceeasi usurinta cu care ne distruge King linistea si convingerea ca lucrurile prin lume sunt cum noi le-am cunoscut.”

Urmeaza apoi Serge Brussolo cu Doctorul Schelet, Cosmar de Inchiriat, Krucifix, Haita, Labirintul si multe altele. E prea lunga si lista asta cat s-o reproduc in intregime.

E important sa spun despre Serge Brussolo ca la nici un alt scriitor cunoscut prin intermediul operelor sale nu am intalnit o fantezie atat de bogata si totodata o gandire atat de diabolica precum etaleaza el. Acest om este o ciudatenie a naturii, acolo unde unui om obisnuit nici prin cap nu i-ar trece sa emita vreo explicatie alternativa la intamplarile curente, acolo el reuseste sa transforme banalul intr-un veritabil cosmar. Reuseste sa prezinte atat de veridic, cu atata precizie si cu o astfel de bogatie a detaliilor inchipuirile proprii incat ma determina, pe mine cel putin, sa ma intreb daca nu sufera cumva de vreo manie a persecutiei ce si-ar avea radacinile in paranoia ori daca nu cumva este schizofrenic si reuseste sa-si astearna pe hartie halucinatiile. Sunt insa constient ca este cat se poate de intreg la minte, asa ca nu pot decat sa-l admir pentru capacitatea sa extraordinara de a da viata celor mai diabolice si mai terifiante cosmaruri. Nu are talentul scriitoricesc a lui King dar il intrece pe acesta in ceea ce priveste simtul pentru horror.

Pe locul trei vine… nimeni altul decat Dean R. Koontz pentru Masca, Casa tunetului si Ucigasi in numele domnului dar mai ales pentru Salasul Raului in care facem cunostinta cu Candy. Felul in care Dean R. Koontz reuseste sa ne prezinte psihicul unui criminal inzestrat cu puteri supranaturale il transforma intr-un scriitor polivalent al genului horror. El nu ne descrie criminalul asa cum l-am percepe noi, ci asa cum acesta se vede pe sine, ne prezinta gandirea acestuia din interior, logica dupa care actioneaza, motivatiile, temerile si sperantele unei minti dereglate.

Locul patru este ocupat de Ira Levin pentru O zi perfecta, Sliver si inainte de toate pentru Un copil pentru Rosemary, carte in care patrundem in cosmarul unei tinere femei care, in urma unui complot in care inclusiv sotul ei este partas, aduce pe lume Antihristul. Ideea poate ca nu este extraordinara dar abordarea subiectului se face intr-un fel care aminteste foarte mult de Edgar Allan Poe.

Pe locul cinci este o surpriza, o carte scrisa dupa film. Vorbesc despre Allan Dean Foster si Misiune de pedeapsa, Al saptelea pasager e moartea etc.

Pe locul sase se afla un autor care e de fapt trei si a carui carte dupa alte criterii de apreciere decat al suspansului ar sta pe locul intai. Autorul Balaurului cu trei capete se numeste Larry Niven, Jerry Pournelle, Steven Barnes, iar cartea este Mostenirea Heorot. Actiunea este construita bucata cu bucata, situata intr-un loc in care ar putea intradevar sa existe, pentru personaje care ar putea foarte bine sa fie reale si pentru o actiune care reuseste sa-l tina pe om cu sufletul la gura de la inceput pana la sfarsit.

Pe locul opt nu mai vine nimeni anume. Adica vin mai multi, o intreaga lista chiar, fara sa asez pe vreunul mai sus: Simon Spurrier (Cronicile Apocalipsei), John Saul ( Umbra, Creatura, Roiul etc), Whitley Strieber (Zona interzisa), Colin Wilson (Lifeforce), Kyle Sternhagen (Brainjury, Paranoia).

Un ultim argument pentru genul horror, sau o explicatie pentru aceasta preferinta a mea: prefer lucrurile duse pana la capat sau chiar la extrem. Daca vreau sa citesc ceva ce sa ma prinda, sa ma captiveze si chiar sa-mi trezeasca temeri atunci prefer sa fie facut cum se cuvine, sa fiu scuturat bine, nu doar dezmortit ci chiar fript. Nu sa ma intreb „oare cine o fi criminalul?”, ci „oare cati mai mor si in ce fel?” si as fi extrem de fericit daca as da peste un autor care sa ma ingrozeasca in asemeni hal incat sa-mi fie frica sa cobor din pat noaptea pentru a merge pana la baie, sa ma sperie intratat incat sa las lumina aprinsa cand dorm ori sa-mi fie teama sa raman singur.

Balinferi a scris pe blogul personal pentru concursul “Genul tau de suspans”

O alta observatie care s-ar impune ar fi aceea ca exista, in colectia Suspans de la Nemira, alaturi de romanele apartinand unui singur gen ori subgen, si numeroase titluri care realizeaza o imbinare de genuri, aflate la granita dintre genuri diferite sau care imprumuta elemente variate din genurile/subgenurile mai apropiate.

Din punctul de vedere al literaturii politiste, printre autorii de seama care mi-au atras atentia asupra operei lor si carora le-am apreciat cartile sunt Dorothy L. Sayers (romane aparute la Nemira – Cinci piste false, O moarte suspecta, Reclama ucigasa) si Rodica Ojog-Brasoveanu (seria Melania – Cianura pentru un suras, Anonima de miercuri, Disparitia statuii din parc, dar si un alt roman politist extrem de captivant, Necunoscuta din congelator), reprezentante ale literaturii politiste clasice, cu mentiunea ca la Rodica Ojog-Brasoveanu sunt incluse si trasaturi ale literaturii contemporane, facandu-se oarecum trecerea de la stilul clasic la cel contemporan.

Referitor la caracteristicile cartilor scrise de Rodica Ojog-Brasoveanu se observa si elemente de un fin umor (’dialogurile’ Melania-Melania, Melania-Mirciulica (motanul eroinei din celebra serie),etc.) sau atribute ale specificului national (contextul economic, administrativ sau politic, plus ierarhia din cadrul unor autoritati ale statului reiesind cu maiestrie din randurile cartilor sale).

Pentru a caracteriza literatura politista, din perspectiva celor doi autori amintiti, trasaturile scrierilor acestora se pot rezuma dupa cum urmeaza:

- la Dorothy L. Sayers, subiectul cartii respecta stricta organizare a romanului politist clasic, un detectiv amator precum excentricul lord Peter Wimsey fiind in masura sa ajute autoritatile neputincioase, in vederea descoperirii faptasilor unor crime; prin diverse metode si strategii ingenioase, care combina logica inductiva cu rafinamentul unui joc psihologic abil executat, Wimsey, sustinut de valetul sau, Bunter, ajunge in final sa afle mobilul sau circumstantele desfasurarii crimei, prin cautarea unor dovezi si informatii acuzatoare, dar mai ales prin capcanele intinse criminalului, supus stresului de a constientiza ca politia nu a inchis cazul si e, probabil, pe urmele sale, in ciuda tuturor alibiurilor furnizate, aparent infailibile la inceperea anchetei si investigatiilor.

- la Rodica Ojog-Brasoveanu, in cartile din seria Melania ne sunt prezentate diverse infractiuni, precum furtul unor statui, al unor obiecte de arta cum ar fi tablourile unor pictori celebri, si altele, toate cazurile respective caracterizandu-se prin doze serioase de umor, fine ironii si imixtiuni ‘accidentale’ ale Melaniei Lupu in treburile politiei (militiei); un personaj reprezentativ este si maiorul Cristescu, al carui subordonat, locotenentul Azimioara, face parte din galeria personajelor pitoresti intalnite in celebra serie de romane politiste, pe langa Melania sau motanul Mirciulica. Actiunea are un ritm antrenant, captivandu-l pe cititor pana la ultima pagina, iar coincidentele si intamplarile hazlii care se tin lant, cu largul concurs al Melaniei, vor conduce intr-un final si pe reprezentantii legii pe urma raufacatorilor si infractorilor.

In romanul ‘Necunoscuta din congelator’ ne intalnim cu alte personaje unice, de neuitat pentru oricare din cititorii pasionati si fideli ai scrierilor doamnei Brasoveanu, iar ingredientul principal consta in dosarul legat de investigarea unei posibile crime odioase, detaliu dublat de sadismul criminalului care transeaza cadavrul in fragmente sau bucati grotesti, trimise apoi prin posta locatarilor unui imobil din capitala, ori ‘plasate’ in frigiderul unui demnitar roman intors dupa multa vreme in tara. Totodata in acest roman apar multe evenimente sau intamplari aparent aleatorii, unele coincidente sinistre, legaturi nebanuite intre cei care locuiau in blocul respectiv, acte de santaj etc., practic un carusel al hazardului care face din finalul cartii unul greu de intuit, descoperirea criminalului, care incepe sa-si elimine pe rand eventualii dusmani, unii cunostinte vechi, dovedindu-se a depinde in mod vital de aflarea identitatii cadavrului transat si a legaturilor persoanei decedate cu actualele victime sau cu potentialul criminal. Acest roman este insa unul mai amplu ca teme si semnificatii.

Alti autori reprezentativi ai literaturii politiste clasice care m-au atras prin cartile lor, desi trebuie sa recunosc faptul ca nu am citit inca asa de multe opere ale celor doi, sunt Agatha Christie (Zece negri mititei, Mana ascunsa, Muncile lui Hercule, Misterul din Caraibe, Cei cinci purcelusi etc.) si Georges Simenon (Maigret se teme, Maigret si batrana doamna, Revolverul lui Maigret si multe altele). Romanele acestor autori beneficiaza de acel suspans esential unei carti bune si de parcurgerea situatiilor-limita sau a celor tensionate din paginile cartii cu sufletul la gura, cititorul incercand sa descalceasca misterul unor crime in acelasi timp sau chiar inaintea eroilor, care se apropie cu fiecare fila de rezolvare. In orice caz, desi exista situatii cand cititorul anticipeaza corect rezolvarea enigmei, autorii respectivi isi demonstreaza talentul prin posibile surprize pastrate pana spre finalul lecturii.

In comparatie cu literatura politista, romanul istoric sau subgenul sau, thrillerul istoric are ca elemente distinctive potentiala dualitate a planului actiunii (alternanta trecut-prezent, intalnita uneori si in romanele politiste clasice, gen Dorothy L. Sayers sau Agatha Christie, pentru reconstituirea, in fata criminalului sau a celor neconvinsi inca, a circumstantelor in care s-a desfasurat crima), faptele istorice bine atestate, la care se adauga, bineinteles, o doza importanta de fictiune, pe langa drumul eroilor spre destinatia la care vor gasi raspunsul la diverse enigme ale istoriei, cazul scrierilor lui Raymond Khoury (Ultimul templier, Sanctuarul), iar la Jack Whyte subiectul fiind etapele de ascensiune si decadere ale cavalerilor templieri (Cavalerii in alb si negru, Codul onoarei).

Romanul de spionaj, pentru mine, este un alt gen favorit, pe langa romanele politiste, mai ales daca este vorba de scrierile marca Rodica Ojog-Brasoveanu, in care se observa si destule elemente ale romanului istoric, in care actiunea este bazata si pe fapte atestate, macar partial, din punct de vedere istoric (seria de romane istorice Logofatul Andronic, romane de genul A inflorit liliacul, Intalnire la Elysee, Al cincilea as etc.).

Genul horror, pana acum, nu m-a atras decat prin unele scrieri ale lui Stephen King – It, Shining, Christine -, in care trasaturile de baza ar fi existenta unui erou din patura mijlocie a societatii, prezenta unor fenomene paranormale sau fantastice, cat si teroarea psihologica prin care trec personajele confruntate cu nebunia umana sau prezenta unor puteri malefice.

In concluzie, indemnul meu pentru cititorii de suspans ar fi acela de a nu rata cartile politiste ale autorilor prezentati de mine, cat si pe cele istorice ale doamnei Rodica Ojog-Brasoveanu.

Alexandru Trandafir, pentru concursul “Genul tau de suspans”

Si totusi, in librarii veti gasi o sectiune pentru literatura horror. Principala problema ce apare atunci cind se incearca definirea horror-ului ca gen literar, este ca se ajunge mereu la despicarea firului in patru. Si asta pentru ca definitia horror-ului difera odata cu perceptia fiecarui cititor in parte. Cu alte cuvinte, ce este infricosator pentru un cititor este posibil sa nu fie infricosator pentru altcineva.

Tocmai de aceea, ma voi feri sa dau o definitie genului literar horror si voi spune doar ca la modul general, poate fi aplicata expresia „il recunosc, cind il citesc”.

As spune ca trasatura de baza o reprezinta capacitatea de a speria, tulbura, inspaiminta si ingrozi cititorul, prin diverse mijloace. De aici lucrurile se complica putin, pentru ca asa cum am spus in primul paragraf, „horror” inseamna lucruri diferite pentru fiecare dintre noi, iar mijloacele prin care o carte horror evoca emotiile enumerate mai sus variaza. De exemplu, daca un cititor are o teama dobindita in copilarie, sa zicem de clovni, atunci cu siguranta va ezita sa stinga lumina dupa o sesiune de citit “Orasul bintuIT”.

Cum nu-mi propun sa fac o prezentare exhaustiva a genului ci doar sa trec in revista subgenurile si autorii cei mai cunoscuti, voi trece direct la alcatuirea listei de subgenuri alaturi de recomandarile mele. Asadar avem:

- Subgenul apocaliptic: civilizatia asa cum o stim este distrusa, iar cartile prezinta evenimentele de dupa cataclismul ce a dus la sfirsitul lumii. Favorita mea, de departe, este Sunt o legenda de Richard Matheson. Alte recomandari in cadrul subgenului apocaliptic: Apocalipsa si Mobilul, ambele de Stephen King;

- Subgenul “ghost story”. Povestile cu fantome sunt raspindite in folclorul majoritatii popoarelor de pe glob dar fac si subiectul multor carti horror. Recomandarea si preferata mea: Hell House de Richard Matheson. O alta recomandare este Shining de Stephen King.

- Subgenul “monstri”: stringe laolalta toate creaturile mitice care fac obiectul unor carti horror (vampiri, vircolaci, zombie etc). Cele mai cunoscute carti ale subgenului sunt Frankenstein de Mary Shelley, Dracula de Bram Stoker si chiar Phantoms de Dean Koontz. Nu in ultimul rind, tot in cadrul acestui gen recomand, din nou, Sunt o legenda de Richard Matheson.

- Subgenul psihologic. Horror-ul psihologic este un subgen ce pune accent pe teama personajelor, remuscarile si instabilitatea mentala a acestora, de multe ori in defavoarea scenelor de violenta (desi descrieri ale acestora pot fi prezente). Ca si recomandare, Shining de Stephen King, alaturi de orice gasiti de H. P. Lovecraft.

- Subgenul lovecraftian, denumit astfel dupa autorul american H. P. Lovecraft. Unul dintre cei mai influenti autori de horror, Lovecraft a inventat practic un nou subgen de horror. Iata citeva dintre temele intilnite in acest subgen: personajele principale vulnerabile din punctul de vedere al sanatatii mentale, neputinta in fata ororilor cu care se confrunta si izolarea (atit ca decor cit si sociala). Recomandarile sunt evidente.

- Subgenul gothic: imbina horror-ul cu romantism-ul. Edgar Allan Poe, un alt autor care a influentat generatiile viitoare de scriitori, este cap de lista pentru horror-ul gothic.

Cam astea ar fi, in opinia mea, cele mai importante subgenuri; dar nu toate, pentru ca obiectul acestui articol nu este o prezentare in amanunt, ci doar o intruziune in genul horror.

Ati observat poate, ca unele carti apar de doua ori la recomandari, dar in categorii diferite. Asta pentru ca unele dintre ele impart elemente comune apartinind mai multor subgenuri.

La final, propun o intrebare: de ce citim carti horror? Eu, pentru ca sunt dependent de acea emotie pe care doar o carte horror buna mi-o poate oferi in miez de noapte. Voi?

Mihai Puiu-Cernea, pentru concursul “Genul tau de suspans”

Peisajul in care se petrece toata actiunea este o casa-fortareata, conceputa ca un seif imens in mijlocul unui oras agitat, care nu avea nici cea mai vaga idee despre ce atrocitati aveau loc in interiorul imobilului. Toate lucrurile din interiorul cladirii aveau proportii gigantice in asa fel incat Werner Mareuil-Mondesco, tatal lui George, un om cu o statura impresionanta, sa se simta in largul sau. Drept urmare, chiar daca George avea 1.80 m inaltine, el nu ajungea la clanta usii. Aceste aspecte hiperbolice vin sa accentueze fantezia debordanta a autorului, capabila sa plasmuiasca lucruri inimaginabile.

Simbol al cruzimii, dand dovada de o excentricitate iesita din comun, Werner Mondesco stapanea insa pe deplin arta taxidermiei pe care o ducea pe culmi nemaintalnite, prezentand animalele impaiate in pozitii obscene, dizgratioase sau chiar simuland imperecherea unei caprioare cu o gorilla. Aceste lucruri abominabile sunt cele care reprezinta declicul blestemului ce va urma.

Macelul la care asista animalele impaiate (Werner si amanta sa, Olga, fiind devorati de doi caini) le deschide acestora apetitul pentru sacrificii umane. Astfel, George, martor si el la cruda scena a mortii tatalui sau, este cel care trebuie sa le furnizeze animalelor doza de sange. Impreuna cu Sarah, ajutoarea sa, “Jupuitorul”, dupa cum il numise presa pe cel al carui chip ramanea inca un mister, taia pielea femeilor, le smulgea parul acolo unde acesta crestea, sectionandu-le insa si organele interne, din cauza fortei prea mari cu care manuia cutitul.

Imaginile sunt respingatoare, Brussolo dand dovada de o capacitate remarcabila de a prezenta, intr-un mod naturalist si brutal, fiecare pas al ritualului.

In tot acest decor, Sarah ocupa un loc primordial, ea fiind cea care ii alege lui George victimele. Aparent lipsit de prea mare importanta, rolul femeii este unul vital in continuarea acestui joc nemilos cu viata oamenilor.

Brussolo creioneaza, ca in mai toate romanele sale, un univers dezolant, in care omul este, intr-adevar, cea mai apriga fiara. Coborat in infernul pacatului, din care nu mai poate evada, cel macinat de frustrari pe de o parte si pe cealalta de obsesia sangelui, se vede devorat, incet dar sigur, de insasi lucrul pe care incearca sa-l protejeze cu orice pret. Cel care la inceput a fost vanatorul devine acum prada, visand la o moarte rapida si usoara. Acest lucru nu se va intampla insa. George este damnat sa moara, servind drept hrana bestiilor pe care le considera “copiii” sai.

Un om aflat in pragul nebuniei, blestemat sa plateasca pentru perversiunile tatalui defunct, o femeie ce capata puteri nebanuite, manata fiind de gustul razbunarii, niste animale impaiate care se revolta impotriva celor care le-au profanat. Acestea sunt ingredientele unei lumi imunde, cangrenate care nu mai poate fi izbavita.

O lume izvorata dintr-o imaginatie bogata, din dorinta de a trage un semnal de alarma, de a incerca sa salvam ceea ce mai poate fi salvat, pana nu e prea tarziu. Un univers fantastic, desfigurat, chinuit de cosmaruri si defulari de tot felul, o lume plasmuita. Si totusi…daca e adevarat?

Adela Diaconu

Detalii despre “Haita” lui Serge Brussolo pot fi vizionate pe pagina dedicata acestei carti din site-ul Nemira.ro. Romanul lui Brussolo este inclus in promotia “Carti la 5 lei”.

O parte dintre răspunsurile la aceste întrebări se pot găsi în Texte esenţiale ale lui Marshall McLuhan. Profetul canadian a desţelenit, începând cu anii 50, explicaţiile la unele din întrebările de mai sus. Iar intuiţiile sale se constituie în continuare în una dintre cele mai îndrăzneţe şi răspândite paradigme explicative a efectelor mass-media asupra societăţii. Criticile aduse nu fac decât să sublinieze originalitatea şi puterea de sugestie a teoriilor acestuia.

Profesor de literatură engleză la Universitatea din Toronto, Marshall McLuhan a scris în perioada anilor 50-70, când în societatea nord-americană începeau să se vadă zorii epocii electronice. Confruntat cu aparenta involuţie tipului de societate în care preeminenţa educării prin tipărituri -epoca Gutenberg- începea să fie pusă la îndoială şi chiar marginalizată , omul de litere şi eruditul Marshall McLuhan încerca să definească şi să anticipeze schimbările paradigmatice antrenate de generalizarea mass-media electronice.

Iar una dintre cele mai importante transformări este apariţia satului global (global village), apropierea indivizilor la scară planetară determinată de generalizarea mass-media electronice, a căror instantanee şi universală putere de transmisie anulează spaţiul, timpul, şi mai ales barierele naţionale.

Concepţia centrală a lui McLuhan – the medium is the message- este bazată pe înţelegerea omului ca fiind definit de modificările senzoriale determinate de apariţia şi dezvoltarea unui nou mijloc tehnologic. Media care nu sunt altceva decât prelungirea unei dat natural, biologic, după cum unealta prelungeşte mâna, automobilul prelungeşte şi amplifică mersul, aşa şi radiou-ul extinde vorbirea,. televizorul vorbirea şi privirea, etc.

Problema apare când simţul prelungit prin mijlocul de comunicare dominant ajunge să le elimine pe celelalte, să strice sinestezia unei experienţe totale. În acest moment, se constată o hipnoză a simţurilor, descrisă de un alt aforism celebru: Mediul este masajul, „The medium is the massage”. Mult mai mult decât un simplu joc de cuvinte, butada ne avertizează împotriva puterii soporifice pe care o poate avea favorizarea exclusivă unui simţ asupra experimentării holistice.

Marshall McLuhan este recunoscut în prezent ca un guru al teoriei comunicării. Prin originalitatea teoriilor sale, exprimate cel mai adesea aforistic, dar mai ales prin fecunditatea interpretativă pe care o pot oferi înţelegerii mutaţiilor determinate de utilizarea mijloacelor de comunicare electronice, scrierile acestuia depăşesc interesul strict academic.

Texte esenţiale este astfel structurată pentru a facilita un contact adecvat cu gândirea lui McLuhan. Când am văzut cartea, am crezut iniţial că voi avea o antologie scolastică a cărţilor şi articolelor academice teoreticianului canadian. Cu plăcută surprindere, am constatat că aveam în mână o carte ce încerca să surprindă gândirea vie a unuia dintre cei mai influenţi autori canadieni.

Direcţiile principale sunt ilustrate atât prin extrem de influentele cărţi academice, cât şi prin popularizatoarele, dar nu mai puţin provocatoarele intelectual, apariţii în reviste pop şi emisiuni de televiziune. Prezenţa unui interviu acordat revistei Playboy, în acelaşi volum cu un fragment reprezentativ din extrem de erudita capodoperă Galaxia Gutenberg, se constituie în acelaşi timp ca o provocare, dar şi ca o adaptare la comunicarea specifică secolului XX.

O provocare şi mai mare ridică stilul cărţii. Contrar dezvoltării liniare a argumentării, după modelul înşiruirii literelor pe pagina tipărită, scrisul lui McLuhan sugerează experienţa gândirii aforistice, discontinuă şi mozaicată. O carte aşteptând să fie citită ca o hologramă, antologia de faţă ne prezintă o serie de fragmente de sticlă prin care putem întrevedea noua eră a comunicării.Şi, în stilul paradoxal specific, este o carte tipărită care ne invită să redescoperim stilul de comunicare oral.

Cezar Alexandru

[ratings]

Ann Granger

Intriga romanului se declanseaza in momentul in care, dupa o zi de la vizita efectuata in cladirea darapanata de catre un angajat al Consiliului Local, Fran descopera ingrozita, impreuna cu Squib si Nev, cadavrul colocatarei Terry, care era spanzurata de tavanul apartamentului ei. Desi popularitatea Theresei Monkton printre vecinii ei de imobil era una destul de scazuta, in principal din cauza secretomaniei, egoismului si comportamentului sfidator sau arogant, atat Fran (sau ceilalti doi colocatari) cat si comunitatea artistica din strada Jubilee va fi zguduita de moartea neasteptata a unei persoane cunoscute macar dupa chip, daca nu in profunzime sau amanuntit. Fran va incerca unele sentimente de vinovatie, deoarece a avut destule certuri cu Theresa Monkton, si poate realizeaza ca ar fi trebuit sa incerce mai convingator apropierea fata de ea, macar pentru a o intelege mai bine, daca nu pentru a-i deveni prietena. In orice caz, starea in care a gasit cadavrul tinerei fete si unele amanunte care nu i-au scapat, precum si o senzatie stranie avuta in seara precedenta descoperirii macabre, sunt indicii care o duc pe Fran cu gandul la o posibila crima, desi in prima faza se pare ca Terry s-a sinucis.

Dupa evenimentul cu Terry, Fran va fi fortata sa se mute din imobil, acesta fiind de altfel si cazul lui Nevil si al lui Squib, plus cainele celui din urma. Instinctul sau flerul caracteristic detectivilor, nelipsit din arsenalul rebelei Fran Varady, va fi testat, alaturi de celelalte calitati ale ei, in misiunea pe care si-o asuma, aceea de elucidare a enigmei vietii si mortii lui Terry. Astfel, ca un lucru intamplator, ea afla de la prietenul ei, Ganesh, anumite aspecte si circumstante care se pot dovedi esentiale in descoperirea unei piste corecte in cazul mortii Theresei. Unul din amanuntele primite este faptul ca in ziua in care se presupune a fi survenit moartea lui Terry, Gan a vazut un tip dubios dand tarcoale imobilului cu pricina. Ca o coincidenta, Edna Nebuna, o batrana care locuia in cimitirul din apropierea casei respective, ii ofera lui Fran acelasi detaliu care trezeste suspiciuni, si anume prezenta unui tip care veghea asupra imobilului in ziua mortii colegei lui Fran si a celorlalti doi locatari.

Desi alibiurile celor trei, Fran, Squib sau Nev sunt destul de solide si verificate cu martori, politia, ca de obicei, are unele motive sa nu se increada in declaratiile lor, mai ales ca pe masura ce se inainteaza in ancheta se gasesc semne clare ale unei crime. In consecinta, cunoscandu-se problemele diferite de care sufera Nev si Henry, Fran va fi cea mai solicitata pentru a raspunde politiei, inspectorul Janice Morgan (o femeie care se dovedeste si maleabila, in ciuda unei atitudini uneori ceva mai dure) si sergentul Parry fiind cei care o vor cauta cel mai mult pentru a primi indiciiile necesare solutionarii dosarului. Cu toate acestea, spiritul de nesupunere al lui Fran Varady iese la iveala, aceasta dorind mai degraba sa ia pe cont propriu ancheta, gasind si justificare fata de Ganesh prin faptul ca a primit o suma importanta de la bunicul Theresei, Alastair Monkton, pentru gasirea unor raspunsuri edificatoare in legatura cu moartea prematura a carei victima a cazut Terry. Pe langa acesti bani, Fran va beneficia si de altii, dupa ce va obtine unele slujbe marunte, de exemplu cea de chelnerita la un bar, de unde va pleca la scurt timp. Intre timp, vor avea loc alte intalniri, precum cea dintre Fran si Squib, iar rezultatul este acela ca Fran primeste si alte elemente sau indicii ajutatoare in rezolvarea misterului mortii. Urmarea este ca nu va asculta de Ganesh, care-i spune sa nu se amestece in acest caz, deoarece pericolele la care se expune sunt extrem de mari daca a fost o crima.

Fran decide sa plece undeva in provincie, la o ferma de cai, conform pistei urmarite prin indiciile de care dispune, astfel asumandu-si riscuri enorme, care o pot costa chiar intalnirea cu eventualul ucigas si infundarea drumului pe care a apucat-o. In continuare, si de fapt pe tot cuprinsul cartii, autoarea asigura o scriere captivanta, ritmul indeajuns de alert al actiunii, chiar trepidant, imprevizibilul, rasturnarile de situatie, stilul narativ, subiectul, precum si alte ingrediente ce pot fi descoperite numai prin lecturarea romanului constituind tot atatea puncte de interes si atractie pentru cititor. Pentru a descoperi restul detaliilor si deznodamantul cartii, indemnul meu este acela de a nu rata cartea Misterul mortii din strada Jubilee. Pentru a incheia scurta caracterizare a romanului, eu spun ca, desi nu se ridica la inaltimea scrierilor unor maestri ai genului – Agatha Christie, Dorothy Leigh Sayers sau Georges Simenon – este totusi o carte care defineste satisfacator genul romanului politist, componentele specifice acestuia si prezente aici in carte garantand oricui o lectura antrenanta si care nu dezamageste asteptarile unui cititor pasionat de literatura de suspans, atat intinderea romanului cat si raportul calitate/cost fiind apropiate de optim sau chiar optime.

Alexandru Trandafir

[ratings]

In Apocalipsa, King ne aduce din nou o mostra a talentului sau, prin folosirea iscusita si plina de imaginatie a carcateristicilor eternei lupte dintre Bine si Rau. Cu rabdare si perseverenta, lucruri definitorii si pentru alte scrieri de-ale autorului, ni se puncteaza conflictul (interior sau exterior) dintre latura intunecata si cea luminoasa, confruntare specifica omului, stiintei, vietuitoarelor planetei etc. Se pot observa deci anumite asemanari intre romanul Apocalipsa si Mobilul, carte in care este prezentata o alta viziune apocaliptica a lui Stephen King. In timp ce romanul Mobilul are ca factor declansator al intrigii semnalul caracteristic telefoniei mobile, Apocalipsa aduce in discutie raspandirea accidentala a unui virus letal.

Intriga din romanul Apocalipsa este legata de un presupus accident survenit in laboratoarele unei baze militare americane, loc unde aveau loc diferite teste pentru crearea de arme biologice. Consecinta este infestarea populatiei cu un virus extrem de periculos, asemanat gripei, dar cu efecte mult mai rapide si dezastruoase. Virusul respectiv va fi cunoscut sub mai multe denumiri (Captain Trips, Supergripa – cele mai cunoscute pentru populatie, pe langa numele oficial si altele). Cu toate acestea, exista o mica parte a populatiei care este imuna la virusul Supergripei. Dupa ce se descriu si relateaza anumite detalii sau evenimente cu iz biografic din viata unor personaje care se dovedesc importante, chiar esentiale in povestea romanului, actiunea se precipita, atingand pe alocuri un ritm ridicat al tensiunii, specific situatiilor-limita intalnite in cadrul unei lecturi palpitante. Astfel, se contureaza lupta dintre fortele opuse, cele ale intunericului si respectiv, cele ale luminii. O mare parte a populatiei care a supravietuit Supergripei incepe sa viseze o batrana negresa, Mother Abagail, care ii cheama spre vest, multi altii pe Randall Flagg, supranumit Omul Intunecat sau Momaia Ambulanta, care ii atrage spre est, iar unii vor avea vise si cu Randall Flagg si cu Mother Abagail. Pe parcurs, dupa cum va evidentia si lecturarea acestei carti, cititorul devine martor sau chiar ‘participant’ la aventurile eroilor si la evenimentele semnificative care conduc la ciocnirea celor doua tabere. Va fi evident faptul ca Randall Flagg este slujitorul Satanei, iar Abagail Freemantle vocea si ‘pionul’ lui Dumnezeu, in confruntarea sangeroasa initiata de fortele Intunericului.

Din tabara Binelui, aflata la est de Rocky Mountains, fac parte un surdomut (Nick Andros), un debil mintal (Tom Cullen), Stu Redman, Frances Goldsmith, Larry Underwood si altii, mai mult sau mai putin importanti. Vor exista si tradatori, mandria si ura facand pe anumite personaje sa se alature Omului Intunecat, in echipa caruia sunt inclusi oameni de toate facturile si moravuri variate, de cele mai multe ori indoielnice. Printre personajele de proasta factura si cu un caracter slab se numara si fostul detinut Lloyd Henreid, mana dreapta a Momaii Ambulante (Randall Flagg), sau Donald Melbert, poreclit Trashcan Man.

Stilul specific al lui King, caracterizat de suspansul si tensiunea situatiilor, emotiile intense ale personajelor, rasturnari spectaculoase de situatie si de sansa, este dublat de elemente precum cele stiintifice (virusul, prezentarea unor simptomuri specifice, mentionarea unor arme cu potential distructiv urias…) si cele care frizeaza fantasticul (magia si vraja puternica pe care o utilizeaza Randall Flagg, capabil sa leviteze, sa isi trimita spiritul in trupul unei ciori sau al altui animal etc.; personificarea, in cazul unor animale precum nevastuicile sau lupii; legatura spirituala dintre Mother Abagail si Dumnezeu; interventia cu aspect de pedeapsa a Domnului in stabilirea unui deznodamant favorabil fortelor Binelui, si multe altele). Desi Apocalipsa este o carte cu o marime impresionanta, chiar putin exagerata, ea poate fi o scriere captivanta pentru un cititor inzestrat cu rabdare si mai ales pasionat de opera lui Stephen King, sau pentru un fan al genului din care face parte romanul.

Pentru a incheia recenzia, as putea spune ca finalul romanului, ca si simbolul Ochiului (care poate fi si o Cheie), este unul metaforic, sugerand ca Raul sau Intunericul este, eventual, conditia sine qua non pentru ideea Binelui sau cea de Lumina. Impresia pe care mi-a lasat-o cartea, cel putin in unele momente, este aceea ca Stephen King a pacatuit, in special prin mentionarea sau relatarea unor amanunte de multe ori  fara importanta in povestea spusa, unele fiind plictisitoare si neinteresante. Oricum indemnul sau mesajul pe care-l transmit iubitorilor genului si ai scriitorului este acela de a nu rata acest roman memorabil, deoarece nu vor fi dezamagiti dupa ce au lecturat Apocalipsa, o carte inclusa in colectia Suspans a editurii Nemira.

Aceasta recenzie face parte din campania La limita suspansului

Alexandru Trandafir

[ratings]