Arhive din May, 2009
Thomas Cathcart, Daniel Klein – Platon si ornitorincul intra intr-un bar…
On May 27, 2009 in Carti
Platon si ornitorincul intra într-un bar. Barmanul se uită întrebător la filosof, care-i spune “Ce pot să zic, în peşteră arăta mai bine”
Platon, Republica, teoria ideilor, peştera şi ornitorincul… „filosofia filosofie”.
Voi începe cu un mic excurs. Ştie cineva care e ratingul filosofiei astăzi? La fel ca al literaturii sau al artelor frumoase şi al limbilor clasice, e cu siguranţă insignifiant. Desigur sunt the happy few, întotdeauna au fost, care persistă în această eroare funestă (i.e nelucrativă). Pentru a nu eşua în ieremiade facile (durftiger zeit! usw.) să concedem că „aura” filosofiei se datorează marii majorităţi a autorilor ei.
„Cât mai abscons!” – pare să fie motorul oricărui text filosofic chiar şi pentru cei care denunţă asta. Belferii, mari iubitori de jargon şi idei primite deagata au reuşit aici summa & summum. Păcat! La orice sondaj ad hoc am primi, cred, aceleaşi răspunsuri: “Filosofia nu are legătura cu viaţa!”, “Este o cruntă bătaie de câmpi”, “Nu te ajută la nimic!”. Ca şi rabinul, pe care îl veţi întâlni de multe ori în cartea pe care o citim împreună, spun şi eu că subiecţii noştri fictivi au şi nu au dreptate. Este şi aşa şi altfel.
Acest altfel îl veţi găsi în Micul Tratat de filosdotică. După obişnuinţa Nemira, cartea este subintitulată “mic tratat”, deşi poate în engleză suna mai catchy şi mai lămuritor: Understanding Philosophy Through Jokes - Filosofia prin anecdote.
Autorii, Thomas Cathcart si Daniel Klein, asta fac: “traduc”, adică ilustrează, “filosofia filosofie” (jargonul sine qua non, problemele şi curentele filosofice) cu bancuri. Dacă nu vă interesează deloc “filosofia filosofie”, veţi găsi aici cel puţin câteva zeci de bancuri bune. Să nu fim însă ipocriţi!– cartea e adresată celor pentru care problemele filosofice sunt cel puţin interesante. Cuprinsul e structurat în capitole mari care se pot găsi în orice manual de filosofie: metafizica, logica, epistemologia, etica, filosofia religiei, a limbajului, filosofia socială şi politică şamd.
Urmează apoi „traducerea” care e de obicei savuroasă.
“Relativitatea Timpului”:
„Se aude un ciocănit la uşă, femeia deschide şi nu vede decât un melc. Îl ia şi-l aruncă în curte. După două săptămâni ciocăne iar cineva la uşă, femeia deschide şi dă din nou cu ochii de melcul care o întreabă:
Ce-a fost asta?”
sau
„Distincţii Teologice”
„Evreii nu-l recunosc pe Isus
Protestanţii nu-l recunosc pe papă
Baptiştii nu se recunosc unul pe altul în magazinele de băuturi alcoolice ”
Aş vrea să continui, dar vă las plăcerea de a descoperi singuri restul.
Pot să vă spun că este cu siguranţă cea mai bună introducere pe care o ştiu în “filosofia filosofie”
Şi aşa mă întorc la excursul de la care am plecat, acest altfel de a face filosofie este mult mai aproape de sensul originar al filosofiei (apud Hadot et al): filosofia ca asceză, filosofia ca exerciţiu practic, filosofia trăită, filosofia ca înţelepciune (altfel spus şi răspunzând reproşurilor ce i se aduc: filosofia care are legătură cu viaţa, care te ajută). Tipul acesta de filosofie poate fi întâlnit cu precădere în literatura sapienţială ecumenică: apologurile zen şi tao, povestirile hasidice, Hadith –urile profetului, în Pateric etc. Trăsătura comună a acestui tip de a filosofa e elipsa, umorul, pilda şi poanta iluminatorie.
Deşi nu şi-au propus deloc asta, ca o ironie, autorii ne orientează mai mult spre acest fel de filosofie şi mai puţin spre “filosofia filosofie”, pe care, altfel, o distilează spumos (filosofia ca şampanie!) cu ajutorul bancurilor.
Cristian Ovidiu Seserman
[ratings]
Maeve Binchy – Fantana Sfintei Ana
On May 26, 2009 in Carti
O carte despre iubire si credinta. Se relateaza in fiecare capitol cate o poveste distincta a unor oameni care au in comun probleme in amor si fantana Sfintei Ana, la care ajung sa se roage pentru o minune. Fiecare poveste are doi povestitori diferiti, ceea ce ne plaseaza in mintile a doi oameni implicati in aceeasi situatie. In fiecare poveste se prezinta o poveste esuata de amor, astfel incat ajungi sa te intrebi daca nu cumva scriitoarea are o obsesie fata de barbatii care inseala partenerele, daca nu cumva aceasta obsesie a degenerat in urma povestilor ei terminate urat.
Dupa ce citesti cartea, ramai pe ganduri, intrebandu-te daca lucrurile s-au intamplat asa datorita Sfintei Ana, sau a increderii oamenilor in minuni. Oare e de ajuns sa crezi ca totul va fi bine sau trebuie sa te si rogi unui Sfant? Dar clar cauti pe Google sa vezi daca exista fantana Sfintei Ana in Irlanda si te interesezi cat costa biletul de avion pana in Irlanda. Toti vrem o minune si cartea iti da o speranta ca orice e posibil, daca ai credinta.
Am primit aceasta carte in dar si m-am gandit ca trebuie sa o citesc, caci titlul ei imi poarta prenumele: Ana. Am zis ca sigur este un semn, Dumnezeu incearca sa imi comunice ceva: intr-adevar, este un mesaj pentru toti, si anume, sa avem incredere in divinitate, caci ne va oferi cele utile noua. Iar suferinta este intotdeauna buna, ne ajuta sa evoluam, sa ne apropiem mai mult de divinitate.
Dupa ce am lasat cartea din mana, am cautat alte carti ale autoarei si mi-am comandat online imediat si Nopti cu ploi si stele, in care am reintalnit iarasi numele Anei, sub forma localitatii din Grecia, Agia Ana (in greaca inseamna Sfanta Ana). Iarasi ma intreb, daca nu cumva autoarea are o idolatrie fata de aceasta Sfanta. Oare ea chiar s-a rugat Fantanii Sfintei Ana in Irlanda si a ajutat-o, iar drept multumire i-a dedicat o carte? Ba am putea considera chiar doua carti.
Cert este ca Fantana Sfintei Ana este o carte pe care nu o poti lasa din mana pana nu o termini. Am citit pana la doua noaptea si am regretat ca ma dureau ochii si trebuia sa dorm. Dar a doua zi, de la ora noua dimineata am continuat lectura, fara sa mananc pana la ora 15 cand am terminat-o. Te surprinde cat de usor este de parcurs, cat de usor te proiectezi in interiorul povestilor, ca un observator al gandurilor personajelor.
Ana Maria Lupu
[ratings]
Juan David Morgan – Tacerea lui Gaudi
On May 26, 2009 in Suspans
Juan David Morgan s-a nascut in 1942 in provincia Chiriqui, Panama, si este jurist de profesie, membru al Asociatiei Interamericane a Avocatilor. A scris eseuri, poezie si articole in presa, publicand sub pseudonimul Jorge Thomas volume ca Fugitivos del Paisaje (1992), Entre el Cielo y la Tierra (1996), iar sub numele adevarat, volumele El Caballo de Oro (2005) si Tacerea lui Gaudi (2007), roman aparut la Editura Nemira in 2008.
Pentru a incepe o scurta caracterizare a acestui roman, pot mentiona faptul ca este inclus in colectia Suspans a Editurii Nemira, iar trasaturile definitorii ale acestei carti justifica incadrarea in categoria thriller-ului religios, ce-i drept observandu-se si unele elemente din romanele politiste sau de spionaj. Aceste lucruri mentionate de mine fac oarecum dovada unei lecturi care beneficiaza nu doar de avantajele scrierilor ce se ridica la rangul de arta, ci si de avantajele ‘aspectului’ comercial, necesar de foarte multe ori in zilele noastre.
Subiectul romanului il constituie, in principal, dificultatile inregistrate de cei care doresc protejarea si asigurarea continuitatii visului avut de celebrul arhitect Antoni Gaudi, si anume grandioasa constructie reprezentata de Catedrala Sagrada Familia, inca neterminata la aproximativ un secol de la moartea legendarului maestru arhitect Gaudi. Bineinteles, in subiectul cartii sunt foarte importante si interesele contradictorii ale diferitelor parti si grupuri religioase, economice sau sociale, lupta dusa intre acestea nascand anumite tensiuni, mai mari sau mai mici, justificarea fiind indeplinirea, chiar indiferent de mijloacele folosite, a telului propus de fiecare tabara sau parte interesata in problema Catedralei Sfintei Familii.
Personajul principal al romanului este Manuel Otano, un iezuit aflat in slujba Vaticanului, a carui responsabilitate este supervizarea desfasurarii lucrarilor de la Catedrala Sagrada Familia. Consecinta este trimiterea lui periodica la Barcelona de catre superiorii de la Vatican, vizitele de lucru avand loc la intervale variabile, in functie de necesitatile si circumstantele aparute. Preotul iezuit Manuel Otano ajunge in capitala Cataloniei intr-un moment in care disputa asupra trenului de mare viteza se inteteste, in special din cauza ca aparatorii proiectului grandios al lui Gaudi au motive destul de intemeiate pentru a se opune ideii unui tren care trece prin apropierea catedralei, o amenintare serioasa pentru structura si rezistenta celei mai ambitioase plasmuiri a arhitectului Antoni Gaudi. La putina vreme de la sosirea iezuitului, in ciuda scurtei sale vizite la catedrala, acesta are timp de a discuta totusi cu fermecatoarea arhitecta cu ochii verzi – Carmen Balcazar – despre stadiul in care se afla lucrarile, dar si cu arhivarul catedralei, Bossel, care ii ofera un document inedit semnat de Gaudi. Acel document ascunde o relatare iesita din comun, anume faptul ca lui Gaudi i-a fost revelat de o voce divina modul in care sa fie cladita Sagrada Familia. Din acest moment se declanseaza o intriga stranie, cu ritmuri frenetice, deoarece papa Benedict al XVI-lea este hotarat sa intervina in problema catedralei, fiind si convins ca exista o continuare a ‘manuscrisului cu panglici albastre’, cum era cunoscut documentul ramas de la Gaudi.
In povestea plina de suspans pe care o incheaga Juan David Morgan sunt implicati mai multi pioni : secretarul personal al Papei, Sebastiano Montefiori, un fost terorist basc ale carui ganduri de razbunare sunt evidente, enigmatica arhitecta Carmen Balcazar, atrasa de iezuitul Manuel Otano (care desi a depus juramant de castitate va fi tulburat de prezenta remarcabila a arhitectei), dar si alte personaje mai mult sau mai putin importante, despre care veti afla numai citind cartea. Tacerea lui Gaudi, ca orice thriller religios care se respecta, se defineste printr-o anumita tensiune reiesita din situatii-limita sau confruntarea personajelor cu imprevizibilul, alaturi de insemnate evenimente sau intamplari care constituie imbinarea dintre realitate si fictiune. De exemplu, se jongleaza cu numele unor organizatii renumite (Opus Dei, Ordinul Iezuitilor etc) sau personaje familiare societatii religioase (Papa Benedict al XVI-lea,..), iar in ciuda unor intamplari care pot fi fictive, se observa, macar partial, ca exista un oarecare sambure de adevar in actiunea din roman. Oricum, Juan David Morgan reuseste sa utilizeze un mix echilibrat de elemente religioase, politiste si de spionaj care confera romanului un potential ridicat de succes pe piata, nefiind putini cei captivati de astfel de scrieri. Surprizele se arata aproape la fiecare pas, iar ritmul actiunii, desi mai lent uneori, are destula forta pentru a-l interesa pe cititor, acesta apreciind si constructia bine elaborata a temei sau subiectului din roman. Lupta dusa de partizanii lui Gaudi pentru canonizarea marelui arhitect reprezinta eventual inca un punct forte de atractie in carte, bineinteles alaturi de misterul care planeaza asupra deznodamantului si a celor implicati in problema Catedralei Sfintei Familii. In functie de puterea cititorului de aprofundare a mesajului cartii se pot descoperi si alte teme sau microsubiecte atinse de autor in roman.
Concluzia ar fi aceea ca Tacerea lui Gaudi este o carte care merita citita si avuta, lectura parcursa fiind indeajuns de satisfacatoare si de neobositoare, pentru ca fanii genului sau ai autorului sa nu ramana dezamagiti. Sugestia mea ar fi sa nu ratati acest roman, pentru ca va merita sa lecturati Tacerea lui Gaudi, macar in scopul completarii detaliilor-lipsa din recenzia mea, daca nu chiar pentru a va convinge ca este o scriere bine realizata!
Alexandru Trandafir
[ratings]
Suzanne Collins – Jocurile foamei
On May 25, 2009 in Carti
Ai putea supravietui in salbaticie, de unul singur, cand toti cei din jur fac tot ce pot ca sa nu apuci dimineata urmatoare?
O carte plina de aventura si suspans este volumul Jocurile foamei, primul din trilogia cu acelasi nume a scriitoarei Suzanne Collins. Peste ruinele continentul America de Sud se afla natiunea Panem impartita in 12 districte conduse de Capitoliu. În fiecare an sunt organizate Jocurile Foamei si sunt alesi prin tragere la sorti cate 2 tributuri, o fata si un baiat din fiecare district. Toate cele 24 de tributuri sunt puse in arena pentru a se lupta si pentru a încerca sa supravietuiasca, numai unul poate fi invingatorul si se poate intoarce viu in districtul lui, unde devine bogat si faimos. Toate tributurile au implantate niste cipuri, in asa fel încat sa poata fi depistati in arena si filmati. Intregul spectacol este urmarit de toate districtele. Cu cat tributurile impresioneaza mai mult la inceput, cu atat mai multi sponsori vor avea. Tributurile pot primi cadouri de la sponsori atunci cand antrenorii lor decid ca au nevoie de ele.
Katniss, o adolescenta din districtul 12, cel mai sarac, se ofera voluntar în locul surorii ei Prim, în varsta de doar 12 ani. Alaturi de Katniss Everdeen, este ales si baiatul care ii daruise o paine pentru a isi salva familia, Peeta Mellark. Cei doi sunt singurele tributuri care se tin de mana si sunt inconjurati de flacari, datorita celor 2 stilisti, la parada ce se organizeaza dupa tragerile la sorti. La interviuri, Peeta marturiseste ca este îndragostit de Katniss si ca supravietuirea lui, ar putea cauza moartea celei pe care o iubeste. Cei doi sunt considerati indragostitii nascuti sub o stea potrivnica. Oamenii sunt impresionati inca de la inceput de cei doi, ii aclama si ii aplauda.
Dupa cateva zile de antrenamente, sunt trimiti în fata creatorilor de joc pentru evaluare. Katniss primeste cea mai mare nota dintre toti, un 11, în timp ce Peeta doar un 8, astfel sansele ei de supravietuire se maresc si scad în acelasi timp, deoarece poate strange mai multi sponsori, dar ea stie ca odata ce intra in arena, tributurile profesioniste din primele districte vor incerca sa o inlature din drumul lor catre victorie. Un joc mortal, in care fiecare pas gresit poate duce la moarte, un joc in care orice e posibil, nu exista decat o singura regula: unul singur poate fi invingatorul.
Odata ajunsi in arena, totul incepe si, Katniss reuseste sa i-a de la cornul abundentei, locul in care se gasesc lucruri necesare pentru supravietuirea în arena, un rucsac si fuge cu el in padure, dar nu inainte de a fi atacata. Atunci cand un tribut moare se aude zgomotul unui tun si in fiecare noapte pe cer apar chipurile celor morti in acea zi. Lasati in voia sortii, Katniss ii salveaza viata lui Peeta in mijlocul padurii, atunci cand se anunta o schimbare brusca de reguli, dar inca mai au multe de infruntat pentru a afla castigatorul, deoarece tributurile profesioniste sunt pe urmele lor. Desi faptul ca cei doi sfideaza Capitoliului ii poate pune in pericol, cei doi isi continua idila. Atat va spun, restul, cititi si veti afla ce se intampla cu Katniss, aflati cine este castigatorul Jocurilor.
Suzanne Collins reuseste un roman de aventura minunat, cel mai bun roman de aventura pe care l-am citit. Fiind scris la persoana I, atrage atentia si o mentine pe tot parcursul romanului. O carte ce merita cu adevarat sa fie citita.
Sabina Alexa
[ratings]
Ann Granger – Misterul mortii din strada Jubilee
On May 21, 2009 in Suspans
Ann Granger este o autoare celebra de romane politiste, printre acestea numarandu-se cele din seria Francesca Varaday. Misterul mortii din strada Jubilee (aparut la Nemira in 2004, iar in original – Asking for trouble, in 1997) prezinta cititorului una din etapele dificile ale vietii eroinei, Fran Varaday, aceasta avand parte de numeroase neplaceri: ajunge falita, somera, si fara casa. Rebela Fran locuieste pentru o vreme intr-o casa darapanata de pe strada Jubilee, din Londra, impreuna cu Nev, Squib (sau Henry, pe numele adevarat) si Terry, o fata retrasa si enigmatica. Fran, ale carei visuri de a deveni actrita par tot mai departate, va primi, alaturi de ceilalti trei locatari ai imobilului aflat in paragina, avertismentele celor de la spatiul locativ al consiliului local, referitoare la evacuarea fortata din casa respectiva, in eventualitatea ideii de construire a unei cladiri noi dupa daramarea celei vechi.
Intriga romanului se declanseaza in momentul in care, dupa o zi de la vizita efectuata in cladirea darapanata de catre un angajat al Consiliului Local, Fran descopera ingrozita, impreuna cu Squib si Nev, cadavrul colocatarei Terry, care era spanzurata de tavanul apartamentului ei. Desi popularitatea Theresei Monkton printre vecinii ei de imobil era una destul de scazuta, in principal din cauza secretomaniei, egoismului si comportamentului sfidator sau arogant, atat Fran (sau ceilalti doi colocatari) cat si comunitatea artistica din strada Jubilee va fi zguduita de moartea neasteptata a unei persoane cunoscute macar dupa chip, daca nu in profunzime sau amanuntit. Fran va incerca unele sentimente de vinovatie, deoarece a avut destule certuri cu Theresa Monkton, si poate realizeaza ca ar fi trebuit sa incerce mai convingator apropierea fata de ea, macar pentru a o intelege mai bine, daca nu pentru a-i deveni prietena. In orice caz, starea in care a gasit cadavrul tinerei fete si unele amanunte care nu i-au scapat, precum si o senzatie stranie avuta in seara precedenta descoperirii macabre, sunt indicii care o duc pe Fran cu gandul la o posibila crima, desi in prima faza se pare ca Terry s-a sinucis.
Dupa evenimentul cu Terry, Fran va fi fortata sa se mute din imobil, acesta fiind de altfel si cazul lui Nevil si al lui Squib, plus cainele celui din urma. Instinctul sau flerul caracteristic detectivilor, nelipsit din arsenalul rebelei Fran Varady, va fi testat, alaturi de celelalte calitati ale ei, in misiunea pe care si-o asuma, aceea de elucidare a enigmei vietii si mortii lui Terry. Astfel, ca un lucru intamplator, ea afla de la prietenul ei, Ganesh, anumite aspecte si circumstante care se pot dovedi esentiale in descoperirea unei piste corecte in cazul mortii Theresei. Unul din amanuntele primite este faptul ca in ziua in care se presupune a fi survenit moartea lui Terry, Gan a vazut un tip dubios dand tarcoale imobilului cu pricina. Ca o coincidenta, Edna Nebuna, o batrana care locuia in cimitirul din apropierea casei respective, ii ofera lui Fran acelasi detaliu care trezeste suspiciuni, si anume prezenta unui tip care veghea asupra imobilului in ziua mortii colegei lui Fran si a celorlalti doi locatari.
Desi alibiurile celor trei, Fran, Squib sau Nev sunt destul de solide si verificate cu martori, politia, ca de obicei, are unele motive sa nu se increada in declaratiile lor, mai ales ca pe masura ce se inainteaza in ancheta se gasesc semne clare ale unei crime. In consecinta, cunoscandu-se problemele diferite de care sufera Nev si Henry, Fran va fi cea mai solicitata pentru a raspunde politiei, inspectorul Janice Morgan (o femeie care se dovedeste si maleabila, in ciuda unei atitudini uneori ceva mai dure) si sergentul Parry fiind cei care o vor cauta cel mai mult pentru a primi indiciiile necesare solutionarii dosarului. Cu toate acestea, spiritul de nesupunere al lui Fran Varady iese la iveala, aceasta dorind mai degraba sa ia pe cont propriu ancheta, gasind si justificare fata de Ganesh prin faptul ca a primit o suma importanta de la bunicul Theresei, Alastair Monkton, pentru gasirea unor raspunsuri edificatoare in legatura cu moartea prematura a carei victima a cazut Terry. Pe langa acesti bani, Fran va beneficia si de altii, dupa ce va obtine unele slujbe marunte, de exemplu cea de chelnerita la un bar, de unde va pleca la scurt timp. Intre timp, vor avea loc alte intalniri, precum cea dintre Fran si Squib, iar rezultatul este acela ca Fran primeste si alte elemente sau indicii ajutatoare in rezolvarea misterului mortii. Urmarea este ca nu va asculta de Ganesh, care-i spune sa nu se amestece in acest caz, deoarece pericolele la care se expune sunt extrem de mari daca a fost o crima.
Fran decide sa plece undeva in provincie, la o ferma de cai, conform pistei urmarite prin indiciile de care dispune, astfel asumandu-si riscuri enorme, care o pot costa chiar intalnirea cu eventualul ucigas si infundarea drumului pe care a apucat-o. In continuare, si de fapt pe tot cuprinsul cartii, autoarea asigura o scriere captivanta, ritmul indeajuns de alert al actiunii, chiar trepidant, imprevizibilul, rasturnarile de situatie, stilul narativ, subiectul, precum si alte ingrediente ce pot fi descoperite numai prin lecturarea romanului constituind tot atatea puncte de interes si atractie pentru cititor. Pentru a descoperi restul detaliilor si deznodamantul cartii, indemnul meu este acela de a nu rata cartea Misterul mortii din strada Jubilee. Pentru a incheia scurta caracterizare a romanului, eu spun ca, desi nu se ridica la inaltimea scrierilor unor maestri ai genului – Agatha Christie, Dorothy Leigh Sayers sau Georges Simenon – este totusi o carte care defineste satisfacator genul romanului politist, componentele specifice acestuia si prezente aici in carte garantand oricui o lectura antrenanta si care nu dezamageste asteptarile unui cititor pasionat de literatura de suspans, atat intinderea romanului cat si raportul calitate/cost fiind apropiate de optim sau chiar optime.
Alexandru Trandafir
[ratings]
Orson Scott Card – Amintirea pamantului
On May 11, 2009 in SF
Orson Scott Card reuşeşte să mă impresioneze de fiecare dată. Chiar dacă ultima carte citită de acest autor, Stăpânul cântecelor mi s-a părut a fi o operă mai slăbuţă, mi-a dovedit doar faptul că Orson Scott Card şi când este lipsit de inspiraţie produce romane mai interesante decât mulţi alţii în momentele lor cele mai bune. Aşa se face că mi-am îmbrăcat inima de sărbătoare când am aflat că urmează să apară Amintirea Pământului, primul volum al seriei Întoarcerea Acasă şi aşteptam să iau cartea în mână precum aşteaptă copiii venirea lui Moş Crăciun. Aşteptarea mi-a fost răsplătită şi cartea s-a dovedit a fi la nivelul aşteptărilor, după citirea primelor pagini deja am exclamat “ce dor mi-a fost să mai citesc un Orson Scott Card veritabil”. Şi această carte chiar este. Felul în care curge acţiunea mă prinde şi mă poartă departe, mă izolează de tot ce mă înconjoară şi reuşeşte să mă izoleze în asemenea hal de realitate, încât nu mi-am permis s-o citesc prin tramvai sau metrou, ştiind că aş rata staţia la care trebuie să cobor. Dar hai să vorbesc de carte, pentru că merită.
Vieţile noastre se desfăşoară în prezent, în ziua de azi, în clipa de faţă, dar fiecare pas al nostru este făcut cu gândul la viitor. Tot ce facem ţine cont de ce credem că va fi mâine, peste o săptămână, o lună sau cândva. Aşa că încercăm mereu să facem o schiţă a timpului viitor. Cât de departe putem să mergem? Cei care reuşesc să vadă cu ochiul minţii ziua de peste un an au un enorm avantaj, în comparaţie însă cu Orson Scott Card suntem cu toţii mici copii. El ne povesteşte cum va fi viaţa, care vor fi preocupările şi credinţele unor oameni ce trăiesc pe o planetă aflată la sute de ani lumină, într-un viitor de peste 40 de milioane de ani şi reuşeşte să creeze o lume absolut credibilă, posibilă. Omenirea a distrus Pământul. Folosirea greşită a cunoştinţelor acumulate a dus la dezastrul absolut. Singurii supravieţuitori au fost cei refugiaţi departe, pe o lume botezată Harmony, pe care au colonizat-o folosind cunoştinţele salvate într-un calculator gigantic.
Inteligenţa artificială, judecând după Istoria pământului a ajuns la concluzia că singurul mod în care omenirea ar reuşi să supravieţuiască sute de mii sau chiar milioane de ani ar fi uitarea anumitor cunoştinţe. Existenţa unei civilizaţii umane într-un viitor de peste 40 de milioane de ani confirmă adevărul raţionamentului. Evoluţia este mult încetinită, fără anumite cunoştinţe tehnice considerate de acea superminte dăunătoare civilizaţia care se naşte este una conservatoare, stabilă. Oamenii uită de existenţa calculatorului deşi acesta continuă să întreţină o legătură telepatică cu ei, în timp intervenţiile acestuia sunt atribuite unei fiinţe supreme şi astfel se naşte o nouă credinţă în aşteptarea unor timpuri în care omenirea s-ar fi vindecat complet de violenţa care îi este înscrisă în gene. Chiar dacă trec milioane de ani acest lucru nu se întâmplă, calculatorul se apropie de termenul limită de funcţionare şi ia decizia de a reda omenirii amintirea Pământului şi cunoştinţele necesare pentru o întoarcere acasă. Despre cel ales să-i fie reprezentant printre oameni, care sunt dificultăţile îndeplinirii misiunii primite precum şi felul în care încep să evolueze lucrurile în acea lume odată cu încetarea restricţiilor impuse în gândire puteţi afla citind cartea.
Să nu vă aşteptaţi la o lucrare plină de termeni tehnici, limbajul folosit este absolut accesibil, autorul evită elegant afundarea în nişte explicaţii ştiinţifice exagerate preferând să ne prezinte o călătorie iniţiatică, transformarea unui copil într-un adult responsabil sub povara misiunii primite. Dincolo de povestirea captivantă cartea are şi o morală ascunsă, acela că cel care este deasupra omenirii, indiferent ce ar fi, maşină sau Dumnezeu, nu dă nimănui nici o misiune de îndeplinit fără să-i dea şi puterea de a purta aceasta povară şi nici fără să-i conducă paşii pe un drum ce duce la reuşită.
Acum nu-mi mai rămâne decât să aştept nerăbdător apariţia următorului volum din serie, sperând că va vedea lumina tiparului înainte de a mi se şterge din memorie anumite amănunte din primul parte. Cumpăraţi cartea, e la un preţ foarte bun ţinând cont de calitatea ei, citiţi-o şi aşezaţi-o la loc de cinste în propria bibliotecă. Merită. Cu siguranţă nu vă va dezamăgi şi nici nu vă va plictisi nici o clipă, dar cu asta nu vă spun nimic nou fiind vorba de Orson Scott Card.
Balin Feri
[ratings]
Robert Silverberg – Vatican, ultimul conclav
On May 11, 2009 in SF
Doar sa fii inconstient sa crezi ca e usor sa scrii cate ceva pe marginea cartii The Best of Robert Silverberg editata de Barry N. Malzberg in 1976 (cunoscut la noi mai mult ca editor al Amazing Sories si nu ca romancier) pentru Pocket Books si tradusa de Dan Popescu pentru Editura Nemira in 1994 sub titlul Vatican, ultimul conclav (a doua editie, revazuta, 2006).
In primul rand, specificarea Premiului Nebula de pe coperta s-ar putea sa-i induca in eroare pe cei neavizati, dar nu pe cei care au repere minime despre opera lui Robert Silverberg! Nu volumul a obtinut distinctia; volumul cuprinde doua Premii Nebula: Vatican, ultimul conclav (in original Good News from the Vatican, 1971) si Pasagerii (1969), un Premiu Hugo, Aripi de noapte (1969) si o nominalizare la acesta, Hawksbill Station (1968). In al doilea rand, valoarea celor zece povestiri si nuvele antologate sunt mai presus de orice suspiciune, e vorba de zece selectii din sutele de povestiri si nuvele scrise pana acum de Silverberg (bineinteles ca nu intra aici si cele peste 70 de romane).
Pe scurt, povestirile si nuvelele cuprinse sunt in ordine cronologica: Drumul spre noapte (1954; tema canibalismului a facut ca ea sa fie publicata abia in 1958), Omul cel cald (1957; dupa vreo suta de povestiri publicate, este prima acceptata de Fantasy & Science Fiction, o povestire despre un necunoscut care se hraneste cu necazurile si durerile membrilor unei mici comunitati), Sa vezi omul invizibil (1962; este descrisa o lume in care cei vinovati sunt declarati invizibili, persona non grata carora nu trebuie sa le acorzi nicio atentie! Aici, cum spune chiar Silverberg, “am preluat ideea din Loteria din Babiloni si am dezvoltat-o pentru a explora implicatiile ei practice si astfel, facand ceeea ce Borges lasase nefacut), Al saselea palat (1964; povestire cu accente zen despre paznicul unei comori; finalul neasteptat ii da intreaga savoare; a fost publicata in “Galaxy”), Mustele (1965; o povestire sumbra scrisa pentru prima antologie Dangerous Visions a lui Harlan Ellison; e vorba despre un exemplar uman modificat in asa fel incat sa detecteze si sa transmita emotiile primare ale celorlalti), Hawksbill Station (1966; o alternativa la pedeapsa cu moartea pentru detinutii politici, in fapt, o statie de exil undeva in paleozoicul timpuriu, ideea, dezvoltata doi ani mai tarziu intr-un roman, ajunge pe lista nominalizarilor pentru Premiul Hugo), Pasagerii (1967; de cinci sau sase ori inapoiata pentru rescriere, povestirea despre entitatile mentale care “ne calaresc” trupurile ii aduce in cele din urma Premiul Nebula), Aripi de noapte (1968; un Pamant situat in Al Treilea Ciclu, impartit in ghilde: Stapani, Veghetori, Pelerini, Zburatori, Aparatori, Amintitori etc; o poveste de dragoste in care este implicat un spion… si un Premiu Hugo), Dansul soarelui (1968; “demonstratie de manual a constructiei unei povestiri” despre un ciudat mod de comunicare a unei rase extraterestre), Vatican, ultimul conclav (1971; o idee originala; Premiul Nebula).
Nu cred ca Editura Nemira a facut vreo greseala propunand ca titlu pentru aceasta antologie, Vatican, ultimul conclav. La noi nu exista o traditie a genului SF ca la americani. Nu poti vinde o carte intitulata “Cele mai bune povestiri ale lui Robert Silverberg”, chiar daca e o selectie excelenta ce jaloneaza perioada ’54 – ’71, povestiri la care autorul tine, au fost premiate sau nominalizate la premii importante si au fost publicate in nenumarate randuri! La noi titlul trebuie inca sa stimuleze curiozitatea cititorilor (din cauza asta nici “Vesti bune de la Vatican” nu mergea).
Poate ca generatiile mai tinere (innebunite sa fie in trend) considera ca literatura anilor ’60 si ’70 tine deja de “antichitate” si ca nu merita aceeasi atentie ca cea acordata noilor laureati… Daca-i asa, atunci se inseala! Robert Silverberg, acest greu al literaturii science fiction (Grand Master, 2004) este in continuare in topul vanzarilor! In Franta cu Les Monades urbaines (The World Inside, despre monadele urbane ale viitorului, constructii monolitice pe un Pamant al anului 2381 cu 75 de miliarde de locuitori, roman nominalizat la Premiul Hugo in 1971), iar peste ocean cu Dying Inside (un roman incitant despre pierderea capacitatilor unui medium, nominalizat la Premiul Hugo si la Premiul Nebula in ’73 si reeditat acum doua luni, pe 3 martie 2009). In plus, cuvintele din prefata lui Malzberg (1975), “Pasagerii si Dansul soarelui pot sta alaturi de cele mai bune lucrari scrise oriunde, de oricine, in zilele noastre!” nu si-au pierdut semnificatia, chiar daca au trecut atatia ani!
Adrian Buzdugan
[ratings]
Philip K. Dick – Timpul dezarticulat
On May 11, 2009 in SF
Din start trebuie precizat ca varianta pentru titlu, Timpul dezarticulat (in original, Time Out of Joint) face toti banii! Si e al unei carti semnate de Philip K. Dick, deci are garantia calitatii. Pentru cei care se indoiesc, le pot spune ca se numara pe degete autorii de literatura science fiction care dau numele unor premii, iar Philip K. Dick, din 1982, anul trecerii sale in nefiinta, este unul dintre acestia!
1959. Ragle Gumm locuieste intr-o suburbie a unui oras din S.U.A. El este cel care, facand asocieri ce frizeaza genialul, raspunde aproape fara gres la intrebarea “Unde-l gasim maine pe omuletul verde?” in cadrul unui concurs initiat de un ziar local. Atmosfera linistita a anilor ’50, normalitatea, optimismul Americii aflate in plin boom economic, banii castigati cu usurinta, seninatatea captiveaza si distrag atentia cititorului. Bineinteles, un Philip K. Dick preocupat de natura realitatii, ce putea face decat sa intoarca totul pe dos?! Nimic nu este ceea ce pare! Ne aflam de fapt in 1998 (sic!), in plin razboi civil, iar lui Ragle Gumm i se “insceneaza” o viata perfecta. Nu cred ca trebuie date prea multe detalii despre firul epic al aceastei carti fascinante, foarte bine scrise si incitante. Nu as vrea sa rapesc vreo farama din placerea lecturarii acesteia! Ca o comparatie, la antipod cred ca s-ar afla Next al lui Michael Crichton, cel mai slab tehno-thriller, pe care nici nu stiu ce m-a determinat sa il parcurg integral…
Anul acesta se implinesc 50 de ani de la publicarea acestui roman, iar influenta lui este inca vie! Nu ma voi referi la vaditele filiatii de idei, spre exemplu, infrangerea unor inamici sub aparentele unui joc inocent (Jocul lui Ender – reeditat de NEMIRA in 2005), ci la influentele care se resimt intr-o alta arta: cinematografia. Alaturi de Jules Verne, H.G. Welles sau Ray Bradbury, Philip K. Dick este probabil unul dintre cei mai ecranizati autori de science-fiction! As aminti cel putin trei filme importante care au la baza idei din Timpul dezarticulat:
- Incepand cu 1995 au fost difuzate 25 de episoade din serialul Nowhere Man (la noi, Omul de nicaieri), in care fotograful Thomas Veil (jucat de Bruce Greenwood, cel care-l interpreteaza anul acesta pe capitanul Pike in Star Trek XI) incearca sa reconstituie parti ale identitatii sale furate, sterse in cadrul unui program secret, Proiect Gemini), cu deosebirea ca acolo personajul este scos din realitate pe cand aici se construieste o realitate alternativa!
- The Truman Show (1998) in care scenaristul Andrew Niccol construieste o realitate alternativa pentru Truman Burbank, un anost agent de asigurari interpretat de Jim Carrey. In linii mari, actiunea este asemanatoare cu cea din cartea lui Philip K. Dick: o suma importanta de indivizi joaca rolurile personajelor lumii alternative, construite special pentru Truman, piesa de rezistenta a unui show planetar de tip Big Brother.
-The Stepford Wives (2004) isi bazeaza actiunea tot pe “creiere sterse”, tot intr-un orasel american cu oameni lipsiti de griji si fericiti!
Opera lui Philip K. Dick se constituie intr-o permanenta sursa de inspiratie. Poate ca ultimele ecranizari nu au convins, (A Scanner Darkly, 2006 cu Robert Downey Jr. si Keanu Reeves sau Next, 2007 cu Nicolas Cage in rolul magicianului Cris Johnson) , dar raman Minority Report(2002 ) in regia lui Steven Spielberg, Screamers (1995), Total Recall (1990), antologicul Blade Runner (1982), la care se vor adauga cu siguranta si altele. Poate Ubik, anuntat pentru 2010 (fiica sa Isa Dick Hackett a terminat negocierile in ceea ce priveste drepturile de autor) sau chiar Timpul dezarticulat, care pariez ca va fi ecranizat in viitorul apropiat, de asta data urmarindu-se cartea cu fidelitate!
Adrian Buzdugan
[ratings]
Philippe Tretiack, Helena Sirven – La limita vulgaritatii, mic tratat de mare pudoare
On May 11, 2009 in Eseu
O să încep cu un sfat din „bucătăria” studioului meu: încercaţi să „mixaţi” cele doua mici tratate Nemira: La limita vulgarităţii şi Adevărata enciclopedie a prezentului şi veţi obţine muzica de fond, muzak-ul timpului nostru care, fără nici o legătură cu filmul, e adevăratul Zeitgeist. Poate ca Philippe Tretiack şi Helene Sirven, autorii Micului tratat de mare pudoare au riscat încercând să reducă spiritul timpului la conceptul de „vulgaritate”. Ceea ce au reuşit însă, în cea mai mare parte a lucrării, este o radiografie a acestui spirit.
Astuţia fenomenologiei aşezată, uneori impropriu, sub umbrela vulgarităţii este marele merit al cărţii. Vulgaritatea, trebuie spus, nu este totul dar ea se află peste tot, pentru că, aşa cum spunea Cioran „Vulgaritatea este contagioasă, discreţia niciodată…”. Şi ne aflăm într-o epocă în care pandemiile de acest fel au parte de medii nespus de prietenoase. „Vulgaritelei” (vulgaritate + televiziune ) îi este dedicat un întreg capitol, Văzut la televizor – „Există vreo expresie mai vulgară, un rezumat mai concis a ceea ce preţuieşte epoca noastră?” Această formulă ubicuă este deopotrivă argumentul suprem şi dorinţa supremă. Acolo e Calea, Adevărul şi Viaţa (sic!) şi tânjim cu toţii după secundele noastre de celebritate.
„Telepubela” a abolit de mult distincţia public/privat, pentru că spaţiul public s-a contaminat cu spaţiul privat al fiecăruia. Everything really goes! „Cât de mult să ne mai umilim ca să ajungem în topuri?” aşa începe capitolul despre „pipiţizarea mondială” unde se arată cum totul devine girlie – în special la TV. Recunoaştem descrierea, nu-i aşa? Şi totuşi, ce intră în compoziţia aerului vulgarităţii? „Pipiţizarea mondială “ adică „neovulgari, trupuri, accesorii, şosete, pantofi, centuri, câini, gadgeturi şi insigne, obiecte contrafăcute, mini-maxi, cuplul, accesoriul ultim ” şi „Vulgaritela” adică interviul sado – maso, opera, presa, politica, răcnitul la experţi, anonimatul, poporul, patosul, intenţionalitatea, intimitatea şi „Biştarii” adică pokerul, gratuitul, people şi decoraţiuni, salonul de vânzări, sclipicios, iahtul şi companai şi „Noile tehnologii” adică foto, wallpaper, digital şi compulsiv, paparazzo, prornografia şi „Marea crăpelniţă” şi „Vulgarifirmă, vulgarivilă” şi în sfârşit „În căutarea fericirii vulgare” unde se amestecă turismul, locurile vulgare, bulgaritatea, maşina şi Dumnezeu.
Aceasta e Mica enciclopedie a vulgarităţii şi nu vă rămâne decât să o mixaţi cu Adevărata enciclopedie a prezentului. Fără alte comentarii, veţi găsi aici, aşa cum spune prezentarea de pe copertă „cinism şi umor turbat”.
Post Scriptum: Philippe Tretiack şi Helene Sirven, La Limita vulgarităţii – mic tratat de mare pudoare, Nemira, 2009, pag. 202, “Când un tip fură, vedem cleptomania, când o ţară întreagă fură, aceasta-i România”. Nu vă enervaţi! Încercaţi să vă imaginaţi fraza asta spusă de un prieten sagace sau de „Divertişi”, sau de un editorialist autohton. Aţi reuşit? Purul adevăr, nu-i aşa? Dacă vreţi să fiţi cu adevărat vulgari şi, vă rog să mă credeţi, veţi avea destule motive, trebuie să citiţi în carte paragraful următor. Eu unul nu am curaj să transcriu aici.
Cristian Ovidiu Seserman
[ratings]
Michael A. Stackpole – Hartile prevestitoare
On May 05, 2009 in Fantasy
Hărţile prevestitoare. Este al doilea volum din seria Marile Descoperiri, primul fiind Atlasul secret. Mai întâi de toate trebuie să atrag atenţia cititorilor să nu faca aceaşi greşeală pe care am făcut-o eu. Am citit primul volum atunci când a apărut iar acum citind continuarea am avut deseori probleme cu identificarea unor personaje, nu pentru că nu ar fi fiecare foarte bine definit de către autor ci din cauza memoriei mele nu foarte strălucite şi a numărului foarte mare de participanţi la acţiunea cărţii. Ideal şi recomandat este ca întreaga serie să fie citită deodată, altfel – dat fiind faptul că întâmplările sunt redate în cinci-şase planuri narative şi există cel puţin tot atâtea personaje principale – cu greu va reuşi un cititor să-şi formeze o viziune de ansamblu asupra celor povestite şi aproape imposibilă înţelegerea importanţei unui complot, a unei trădări sau a unei alianţe de moment în cadrul întregului.
Cartea este îndeajuns de bine scrisă cât să nu-mi fi pierdut răbdarea cu ea, deşi are dimensiuni impresionante, totuşi nu aş cataloga-o drept capodoperă a genului. Nu pentru că ar duce lipsă de ceva, din contră, aş zice că are de toate în exces, până şi evenimentele secundare, de o importanţă minoră sunt redate amănunţit cu o exagerată atenţie acordată detaliilor ceea ce determină cititorul aflat în căutarea unei destinderi prin lectură să se simtă sufocat. Aş compara senzaţia cu cea pe care o poate avea un om ce încearcă să se uite la un film şi descoperă apoi că a dat peste o telenovelă ce se tot întinde şi ramifică.
Michael A. Stockpole are stofă de scriitor, lumea prezentată are coerenţă, acţiunea este logică şi personajele sunt credibile ceea ce pe mine personal mă face însă să regret că un astfel de autor capabil îşi risipeşte talentul scriind mii de pagini de fantesy la care singurele pretenţii sunt acelea de a fi o poveste bine spusă, când ar putea scrie, având toate atuurile, şi ceva de o valoare mai mare, ceva ce să lase în mintea cititorului mai mult decât amintirea unei poveşti despre eroi care înving ori sunt învinşi.
Dacă e să fac o comparaţie între cele două volume apărute până acum din această trilogie, atunci aş zice că Hărţile prevestitoare are câteva plusuri faţă de Atlasul Secret. În cartea asta caracterele schiţate în primul volum capătă un contur mai clar, acţiunile lor încep să fie percepute având importanţă în cadrul întregului şi există şi câteva răsturnări neaşteptate de situaţie. De la jumătatea primului volum ajunsesem să citesc cartea în virtutea inerţiei ceea ce n-aş zice şi despre Hărţile Prevestitoare, probabil pe motivul existenţei unui orizont de aşteptare acolo unde în primul volum se făcea doar o introducere în lumea propusă.
Departe de a fi o capodoperă a genului, cum ar fi Stăpânul Inelelelor lui Tolkien sau Cântec de Gheţă şi Foc a lui George R. R. Martin, este totuşi o carte ce merită cumpărată şi citită nu doar de colecţionari sau de pasionaţi ai genului fantasy ci şi de oricine are câteva zeci de ore libere pe care vrea să le petreacă în compania unor cărţi uşurele.
Balin Feri
[ratings]
