Arhive din January, 2009
Ursula K. Le Guin – Lumea lui Rocannon
On January 30, 2009 in SF
Ursula K. Le Guin (nascuta in 1929) este o celebra autoare de science fiction si fantasy, maiestria stilului literar constituind o dovada a valorii si calitatii ridicate din opera vasta a scriitoarei. Licentiata la Universitatea Columbia in limbi romanice, a mai studiat o perioada si in Franta, unde si-a cunoscut viitorul sot, istoricul Charles Le Guin. Este considerata pe merit drept una din cele mai bune scriitoare de SF si fantasy modern, cu toate ca abordeaza cu destul succes mai multe teme, taoismul, psihologia, sociologia, feminismul etc. De altfel, a scris o paleta larga de romane, poezii, carti pentru copii si eseuri. Ca romancier debuteaza in 1966. Cele 10 premii Hugo si Nebula, obtinute la toate categoriile literare fac parte din recunoasterea oficiala a scrierilor autoarei, una din cele mai importante carti fiind Mana stanga a intunericului, distinsa cu dubla Nebula-Hugo. Romanul a aparut in 2006 in colectia Nautilus SF a Editurii Nemira, la fel ca si Lumea lui Rocannon.
Lumea lui Rocannon este un roman apartinand genului fiction, subgenurile in care poate fi inclus fiind SF-ul si Fantasy-ul, mai ales celui din urma. Cartea a fost editata pentru prima data in 1966, avand trasaturile romanului SF, fantasy dar si ale celui de aventuri. In roman este prezentata planeta Fomalhaut II, o lume necunoscuta pe de-a intregul si bizara, mai ales luand in calcul diversitatea creaturilor si fiintelor intalnite. Cele mai insemnate fiinte sunt umanoizii impartiti in 2 specii distincte, fiecare cu 2 subspecii, dar si “vantelegarii”, un fel de cai inaripati, cu blana si aspectul de grifoni-feline. Planeta respectiva va fi studiata de o echipa de cercetatori trimisa de o organizatie supraplanetara, Liga Tuturor Lumilor. Unul din membrii echipei este si Rocannon, eroul romanului, numit de bastinasi Lordul Stelelor sau Olhor – Ratacitorul.
Cartea, asemanatoare unui basm sau unei povesti fantastice, poate fi descrisa drept o magistrala calatorie initiatica, tehnologia si produsele civilizatiei moderne (arme sofisticate precum laserul, inteligentele artificiale, comunicatiile intergalactice, aparatele zburatoare – nave cu viteze supraluminice etc) negasindu-si, in ciuda prezentei si existentei lor, folosul pentru locuitorii unei planete asa de primitive si indepartate. In roman apare si echivalentul unui talisman, un colier cu lant de aur, important in poveste si asemanat cu un obiect magic.
Rocannon, eroul cartii isi asuma o misiune dificila si periculoasa, cea de descoperire si anihilare a dusmanilor care i-au macelarit camarazii si o parte din populatia de umanoizi, pe langa sarcina asumata implicit, cea de civilizator. Extraterestri de pe planeta respectiva se dovedesc de multe ori apropiati oamenilor, ca atitudini si nu numai. La fiecare pagina cititorul intalneste elementele SF, fantasy (in mod special), dar si elemente ale romanului de aventuri, chiar ale “Bildungsromanului”.
Ursula K. Le Guin a reusit sa creeze prin acest roman o carte memorabila, o poveste fascinanta nu doar pentru iubitorii de fantasy si science fiction, ci si pentru cei care savureaza si apreciaza o scriere captivanta, stilul de povestitor iscusit al autoarei, alaturi de celelalte calitati mentionate, garantand succesul romanului. In Lumea lui Rocannon scriitoarea ne prezinta, intr-un mod cat mai captivant cu putinta, un taram fantastic guvernat numai de magie si mit, un taram al zeilor si al monstrilor, al oamenilor stranii, al miticului si imaginatiei fara limite.
Ca o concluzie si incheiere, Lumea lui Rocannon este un roman care dovedeste talentul si resursele de inspiratie numeroase ale Ursulei K. Le Guin, aceasta carte de la debutul carierei de romancier a scriitoarei oferind cititorului o mostra si o proba din maiestria intalnita in capodoperele si opera unei autoare de succes . Indemnul meu ar fi sa nu ratati Lumea lui Rocannon.
Aceasta recenzie face parte din campania Fan SF
Alexandru Trandafir
[ratings]
Philip K. Dick – Viseaza androizii oi electrice?
On January 30, 2009 in SF
Philip K. Dick, desi a trait doar 54 de ani (1928-1982), este unul dintre scriitorii de SF cu o opera destul de insemnata, avand aproape un roman scos la fiecare an de viata , in medie. Sunt cunoscute problemele cu care s-a confruntat scriitorul de-a lungul vietii, mai ales adictiile sale, asa ca nu voi reveni si eu asupra lor. Tot ce pot spune este ca, probabil, in alte conditii, opera lui ar fi fost mai vasta si mai apreciata decat cea pe care a lasat-o in urma, opera care, trebuie recunoscut, in ciuda unor limite ce pot fi dezbatute de specialisti, inca ii face invidiosi pe destui scriitori de science fiction.
Romanul Viseaza androizii oi electrice? a fost scris in 1968 si, la fel ca multe scrieri ale lui Dick, poate impresiona sau soca prin viziune si actiune si cititorii secolului XXI, nu doar pe cei din perioada autorului, anii ‘60-’80, sa zicem. Cadrul in care se deruleaza actiunea cartii este reprezentat de un San Francisco post-apocaliptic, resimtindu-se din plin efectele unui al treilea razboi mondial. Atmosfera pe Terra devine aproape insuportabila si mare parte a populatiei emigreaza, ca urmare a unui plan de colonizare a altor planete cu ajutorul unor androizi, lasand in urma doar o mica parte a vechii populatii.
Personajul principal al cartii este Rick Deckard, un vanator de recompense, angajat al Politiei din San Francisco. Acesta pare o persoana de rand, dar e responsabil cu prinderea si neutralizarea unor androizi scapati de sub supraveghere si care nu respecta legile impuse, slujba lui fiind in concluzie nu tocmai una placuta sau usoara. Intriga romanului o constituie situatia noului tip de android, Nexus-6, unul mult mai performant decat precedentele modele. Pentru identificarea androizilor, care trec foarte usor ca fiind oameni, exista un test special, scara Voigt-Kampff, ajunsa la a treia generatie, imbunatatire a variantelor de dinainte, tot mai perimate cu trecerea anilor si progresul tehnologic in industria roboticii.
Deckard va capata o misiune dificila, ca urmare a accidentului suferit de seful vanatorilor de recompense, Dave Holden, mai experimentat in cazuri cu risc sporit. Astfel, pe parcursul romanului, inlantuirea evenimentelor si ritmul alert al desfasurarii actiunii vor evidentia aventura prin care trece eroul romanului pentru indeplinirea misiunii. Pe langa un set de teste, Rick Deckard se confrunta si cu alte probleme, unele personale, precum dorinta de a avea un animal viu acasa, si nu o clona a oii sale decedate. Cu alte cuvinte, si psihicul joaca un rol important in aceasta carte, Deckard fiind unul din cei ramasi pe Pamant, alaturi de sotia sa iar relatia dintre cei doi nu este tocmai una relaxata si pasnica.
Citind romanul Viseaza androizii oi electrice? vei intelege probabil de ce The Encyclopedia of Science Fiction spune despre Philip K. Dick: “este cel mai amuzant si, probabil, cel mai terifiant scriitor de SF al timpului sau”. In acelasi timp sunt de acord cu cei de la Guardian, care descriu cartea dupa cum urmeaza: “un thriller de serie neagra si un cadru SF fascinant”. In 1982, regizorul Ridley Scott a reusit sa transpuna cu succes pe ecran universul apocaliptic si deci special imaginat de Dick, prin filmul Blade Runner.
Ca o concluzie, cartea Viseaza androizii oi electrice? poate fi considerata, mai ales de fanii genului si ai autorului, ca unul dintre romanele sale de top, in mod sigur unul dintre cele mai bune, alaturi de Ubik sau Omul din castelul inalt. Deci, altfel spus, un roman care merita citit si avut.
Aceasta recenzie face parte din campania Fan SF.
Alexandru Trandafir
[ratings]
Jack McDevitt – Exploratorul
On January 30, 2009 in SF
Exploratorul, de Jack McDevitt, este un roman care demonstreaza iar valoarea ridicata a colectiei Nautilus SF a editurii Nemira, acesta fiind un roman distins cu Premiul SESF (2006) si cu Premiul Nebula (2007) . De altfel, de-a lungul timpului, Jack McDevitt a fost nominalizat de doua ori la Premiul Hugo si de inca paisprezece ori la Premiul Nebula, aceasta recunoastere oficiala a calitatii scrierilor lui McDevitt reprezentand-o succesul suprem al Exploratorului, victorie binemeritata de autor.
Referitor la romanul Exploratorul putem spune ca autorul a reusit sa gaseasca, pe cat posibil, o combinatie (aproape) ideala, sau macar potrivita, intre elementele specifice SF-ului, thriller-ului politist, romanului de aventuri, avand partial si trasaturile unui roman biografic. Termenii stiintifici sunt bine legati de elementele fictiunii si anticipatiei, pentru crearea unei povesti captivante, cititorul parcurgand filele cu destul interes si relativa usurinta.
Personajul principal este Alexander Benedict, un om de afaceri, cautator de artefacte, un fel de arheolog. Un alt personaj important in carte e si Chase Kolpath, subordonata lui Alex. Relicvele sau artefactele descoperite de Alex Benedict si Chase Kolpath sunt de cele mai multe ori extrem de valoroase, apartinand mai multor culturi sau civilizatii. Prin intermediul firmei pe care o conduce, Alex pune in vanzare pe piata obiectelor de arta sau cu valoare istorica respectivele artefacte, asigurandu-si asadar prin descoperirea unor situri arheologice o activitate profitabila, desi nu lipsita de batai de cap, adversarii sai din acest domeniu fiind de multe ori lipsiti de scrupule. In acelasi timp apar mereu noi dusmani si oponenti nemultumiti de metodelor folosite de Benedict.
Miza actiunii il constituie dovedirea existentei unei colonii, Margolia , asemanatoare Atlantidei, formata din oameni de elita – savanti, politicieni, ingineri,etc. – care decid sa paraseasca Pamantul la sfarsitul secolului al XXVII-lea, din cauza viziunii diferite fata de cea a puterii politice, a guvernarii, in legatura cu drepturile si libertatea omului . Pentru a dovedi existenta acestei lumi, utopice la prima vedere, Alex Benedict si Chase Kolpath vor fi nevoiti sa descopere mai intai nava “Exploratorul”, despre care se stia ca poate transporta 5000 de oameni (pe o alta planeta). Alaturi de nava aceasta se pare ca margolienii mai detineau o nava de dimensiuni ceva mai reduse, “Bremerhaven”, nava care isi va dovedi importanta in reusita misiunii lui Alex si Chase, prin indiciile oferite de pozitionare. Pe parcursul cartii vom intalni si o civilizatie extraterestra, “mutii”, sau Ashiyyurienii, creaturi care comunica prin telepatie. In aceasta carte putem intalni un ritm destul de alert al actiunii, cititorul nefiind, in opinia mea dezamagit de calitatea si tempo-ul scrierii . Stilul lui McDevitt este caracteristic unui povestitor de marca, naratiunea desfasurandu-se de multe ori la persoana I, nu doar la persoana a III-a, lucrul acesta asigurand o si mai accentuata atractie pentru cititor, care se poate identifica in unele momente cu eroii povestii si deciziile acestora. Prin urmare te cufunzi, vrand-nevrand, in actiunea captivanta a romanului, iar cartea nu va mai putea fi abandonata pana la ultima pagina, care incheie aventura eroilor.
Exploratorul este caracterizat de abundenta rasturnarilor de situatie, intrigi mai mult sau mai putin evidente, tradatori, arme, nave, instrumente specifice genului SF care lasa cititorul impresionat, si multe alte trasaturi ce pot fi descoperite doar prin lecturarea acestei carti magnifice. Cred ca oricine poate fi de acord cu recenziile celor de la Publishers Weekly (”o ametitoare calatorie prin sisteme stelare si o intriga detectivista, [...] personaje minunat construite”) sau New York Times Book Review (”Jack McDevitt zugraveste o imagine a viitorului perfect suprapusa peste viitorul asteptarilor noastre”). Totodata se poate intelege si aprecierea primita de McDevitt din partea unor scriitori precum Harlan Ellison. Ca incheiere, edificator si relevant pentru roman si subiectul acestuia este un citat folosit de Jack McDevitt la inceputul ultimului capitol: “Viata omului e inconjurata de mister : experienta noastra ingusta e o mica insula in mijlocul unei mari nemarginite” (citat din John Stuart Mill). Asadar Exploratorul este o carte prezentabila drept must-read si must-have, investitia in ea fiind incomparabil mai mica in raport cu beneficiile.
Aceasta recenzie face parte din campania Fan SF
Alexandru Trandafir
[ratings]
Orson Scott Card – Jocul lui Ender
On January 30, 2009 in SF
Am cumparat romanul la prima aparitie in limba romana (bineinteles, Nemira), l-am citit pe nerasuflate si multa vreme a fost pe locul 1 in top SF personal. L-am recitit dupa 15 ani (timp in care m-am dopat cu literatura SF si fantasy), crezand ca acum este oarecum depasit. Dar m-a captivat din nou si a avut un impact la fel de puternic ca la prima lectura.
Orson Scott Card a avut o intrare zgomotoasa in lumea SF, castigand premiile Hugo si Nebula in 2 ani consecutivi, pentru Jocul lui Ender (1985) si Vorbitor in numele mortilor (1986). Fascinat inca din tinerete de strategiile militare si de rolul crucial al liderilor in desfasurarea conflictelor armate, O.Scott Card scrie in 1977 povestirea Jocul lui Ender, care va deveni ulterior romanul omonim. Pamantul este amenintat de o invazie extraterestra. Ultima speranta pentru evitarea unui genocid este identificarea si pregatirea unor copii supradotati care sa castige razboiul si sa salveze omenirea. Andrew Ender Wiggin este baietelul geniu care poate deveni liderul salvator.
Monitorizat inca de la nastere de catre autoritati, la varsta de 6 ani Ender este trimis in spatiu la Scoala de Lupta pentru antrenamente. Manipulat de catre ofiterii superiori si pus mereu in situatii limita, provocat de catre ceilalti copii, Ender castiga fiecare confruntare si pare “condamnat” la succes. Va deveni el salvatorul omenirii? Si daca da, cu ce pret? Nu insist mai mult asupra subiectului pentru a nu va strica placerea lecturii. Consider ca este interesant de urmarit insa cateva din influenta romanului in diverse domenii. In Silicon Valley a devenit roman cult, influentand generatii de programatori. Fondatorii AutoDesk recunosc ca s-au inspirat din simulatorul de lupta atunci cand au creat popularul AutoCad. Leadership-ul este una din temele principale ale cartii, cum sa te impui in fata celorlalti si cum sa construiesti o relatie puternica intre ofiter si trupa. Romanul este lectura obligatorie pentru studentii de la Academia de Marina din Quantico. Teoria jocurilor este o tema actuala si este predata in multe cursuri pentru stimularea creativitatii Personal recomand romanul celor interesati de gandirea creativa cu aplicatii in domeniile management, strategie. Si Internetul a facut cativa pasi in directia prezentata de O.Scott.Card (vezi popularitatea blogurilor), desi suntem inca departe de momentul cand discursurile importante vor avea loc numai pe Internet.
In final cred ca adevarata atractie a romanului vine din faptul ca toti ne consideram mai mult sau mai putin unici, speciali. Ne-am simtit macar o data dati la o parte, marginalizati sau neintelesi, si credem ca daca ni s-ar fi dat o sansa am fi dovedit de ce suntem capabili. Din aceasta perspectiva Ender este un caracter universal. Da, este manipulat si marginalizat, dar este cel mai bun si o demonstreaza de fiecare data.
Aceasta recenzie face parte din campania Fan SF
Rasvan Ciuculin
[ratings]
Stephen King – Mobilul
On January 28, 2009 in Suspans
Pe Stephen King il cunosc cam de 3-4 ani. Nu l-am i-am atribuit vreodata intaietatea in randul scriitorilor, asa cum o fac unii, in schimb recunosc, stilul lui unic depaseste monotonia altor autori.
Cand am citit Mobilul, am crezut ca o sa fie acelasi stil ca si in cartea Cimitirul animalelor – prima carte a lui King pe care am citit-o. In schimb, am fost lovit de o viziune post-apocaliptica si asta mi-a placut! Ceea ce nu imi place este faptul ca autorul se concentreaza prea mult pe lucruri simple pe care le face Clay in loc sa creeze mai mult suspans cu ajutorul unor schimbari de situatie si/sau invartirea personajului prin situatii mai tensionate. Personajele sunt foarte putin conturate chiar daca jumatate din carte descrie fiecare detaliu petrecut in viata lor: Clay (personajul principal), Tom, Alice si Jordan. De fapt, totul se reduce la interactiunea psihologica a personajelor si creearea situatiilor de suspans la care ei “raspund” intr-un fel sau altul. Dar Stephen King nu tine cont de acest lucru si se bazeaza mai mult pe ideea cartii si pompeaza la infinit viziunea lui.
King a reusit sa ilustreze extraordinar cat de mult este prinsa lumea de azi in universul tehnologic si cat de simplu, oamenii “cu creier” pot sa manipuleze lumea datorita ideilor lor diabolice.
In viziunea lui King, o minte diabolica foloseste telefoanele mobile pentru a crea un fel de “zombie tehnologizati” – “cellunatici”. Acesti “zombie” recurg la metodele omului preistoric, organizandu-se in triburi conduse de instincte. Acestia ajung insa sa citeasca gandurile si sa leviteze si incep sa vorbeasca din nou, chiar daca le este inca frica de noapte. Deci cum spuneam si la inceput: suspans? Nu prea… Cel putin, prima impresie care am avut-o citind Stephen King a fost una destul de buna. Mobilul, insa nu trece testul. Pot sa spun ca nici macar nu m-am uitat urat la mobilul meu dupa ce am citit cartea. Ceea ce spun este ca nu mi-a lasat un sambure al fictiunii care sa infloreasca cat de cat in minte, dupa ce inchid cartea. In rest, niciun terorism psihic, niciun suspans: nu m-a facut sa am “piele de gaina”, fiori sau sa mi se zburleasca parul pe spate. Sangele sau membrele si organele insangerate nu ma prea impresioneaza. Fundamentul cartii este de fapt ideea lui King despre oameni si anume ca avem cu totii un sambure diabolic in noi, care, atunci cand tot ce este uman in noi este “distrus” (de semnalul transmis catre telefoanele mobile), inmugureste si infloreste, dominand omul pe baza instinctelor primare. Deci, in concluzie, voi face o pauza si il voi pune pe King jos de pe “tronul lui” undeva pe rafturile mai apropiate de restul autorilor neinteresanti.
Robert Pop
[ratings]
Philip K. Dick – Omul din castelul inalt
On January 23, 2009 in SF
Dupa ce am citit Substanta M si Viseaza androizii oi electrice? mi s-a deschis apetitul pentru mai mult Philip K. Dick. Asa ca am ales-o pe aceasta, deoarece castigase un premiu Hugo in 1963, pe deplin meritat, fiind cartea care l-a promovat pe Dick ca un inovator in literatura science fiction, depasind in cele din urma chiar granitele genului amintit.
Philip K. Dick este cunoscut pentru scrierile sale SF, care amesteca misticismul si filosofia. Romanele si povestirile lui sunt produse ale nevrozei sale – el a fost diagnosticat ca fiind paranoic schizofrenic si starea lui a fost inrautatita de abuzul de amfetamine – si reactia lui fata de dezvoltarea tehnologica. In general, romanele lui Dick adreseaza intrebari serioase despre umanitate si constiinta. Romanul acesta reprezinta o abordare interesant a genului SF – istorie alternativa. Dick insusi nu a considerat aceasta carte ca facand parte din operele sale science fiction si a fost una dintre cele cateva carti care au fost publicate de o editura fara specific SF. In Omul din castelul inalt nu veti intalni niciun episod schizofrenic sau cazuri in care realitatea traita de protagonisti sa se dovedeasca a fi iluzii elaborate meticulos, ci veti fi martor la o istorie alternativa, care ridica intrebari mai degraba culturale, decat psihotice.
Dick ne prezinta o terifianta viziune asupra istoriei ca un cosmar din care s-ar putea sa te trezesti, sau nu. Atunci cand descriu conjunctura (aliati pierd al doilea razboi mondial, lumea este impartita Reich si Japonia) in care se desfasaoara actiunea cartii cunoscutilor, toata lumea presupune ca ea ar fi un roman epic, care s-ar termina cu detronarea Axei. Nu. Aceasta carte este mult mai personala, tratand emotiile personajelor, si este cu mult mai satisfacatoare decat orice roman “epic”. O mare parte a cartii este dedicata construirii acestei lumi alternative, nu prin mijloace obishnuite de descriere, ci prin studierea si descrierea caracterelor/personajelor care incet incet contureaza o imagine a lumii locuite de protagonisti. Povestea exploreaza tema principala a lui Dick “ce este real”, dar o face intr-un stil obtuz tipic Philip K. Dick, oferind posibilitatea existentei nu doar a unei realitati adevarate si uneia false ci a un numar infinit de realitati.
Romanul se centreaza in jurul experientelor oamenilor care traiesc in Statele Unite ale Americii dupa al doilea razboi mondial, dar dupa ce au fost invinsi de catre japonezi si de armatele germane. Axa a crescut ca o putere mondiala, Coasta de Vest a SUA este sub controlul Japoniei, Coasta de Est este sub controlul Germaniei iar Vestul-mijlociu este, in esenta o zona independenta.
Cea mai mare parte a experientei cititorului este cu partea din vest si este foarte interesant felul in care americanii se adapteaza la obiceiurile japonezilor. Personajele din aceast roman sunt un amestec de japonezi si personaje tipic western, iar acest lucru ii ofera lui Dick posibilitatea sa se joace cu interpretari ale evenimentelor din perspective culturale diferite. Din nou, acest lucru ofera luciditate in sentimentul care te incearca in timpul lecturarii, ca mai multe scene sunt descrise dintr-o alta perspectiva (culturala) a unui personaj diferit. O multime de oameni probabil urasc felul in care se incheie, dar mie mi-a placut. O carte care poate fi o lectura amuzanta, dar de asemenea, un text introductiv cu privire la natura realitatii, o carte care poate fi citita la mai multe nivele de profunzime in functie de starea de spirit a cititorului.
Recomand aceasta carte atat fanilor lui Dick, cat si celor care nu au avut inca tangente cu operele sale, deoarece ofera o poveste mult mai concreta decat alte lucrari ale autorului.
Aceasta recenzie face parte din campania Fan SF
Caius Polgar
[ratings]
Philip K. Dick – Substanta M
On January 23, 2009 in SF
De mai multă vreme, încerc să-l descifrez pe Philip K. Dick. Ca om, a fost relativ simplu să-l descopăr: viaţa scurtă (a trăit doar 54 de ani) dar intensă, a fost sursa a numeroase monografii, şi poate fi oricând subiectul unei noi cărţi sau scenariul unui film. Pur şi simplu, a trăit precum nefericitele sale personaje din numeroasele sale romane şi nuvele, sfârşitul fiind tragic, autorul scufundându-se din ce în ce mai adânc în lumea operei sale, schizofrenic şi suferind de o dedublare a personalităţii, afirmând că este Philip K. Dick, cetăţean american şi Thomas, cetăţean al Romei antice.
Când încercăm să îl analizăm pe autorul de SF Philip K. Dick, apar primele întrebări: unii autori afirmă că acest gen era singurul care îi permitea să-şi exprime drama interioară, iar alţii, mai pragmatici, că a început să scrie SF pentru simplul motiv că acest gen îi permitea să-şi vândă mai uşor textele literare revistelor şi editorilor, visul său fiind însă acela de a fi recunoscut ca scriitor de literatură şi în afara genului science fiction. S-ar părea că a treia soţie, Anne Williams Rubinstein, l-a părăsit tocmai pentru faptul că ea vedea în Dick un mare scriitor de literatură, în timp ce acesta nu reuşea să se desprindă de lumea SF.
Indiferent de ce au dorit oamenii din jurul său, respectiv cele cinci soţii – din ce în ce mai tinere – pentru cariera literară a lui Philip K. Dick, acesta a fost şi rămâne în istoria literaturii un autor de literatură science fiction, care a scris 54 de romane şi peste 150 de nuvele. Are în lume un număr important de admiratori necondiţionaţi, organizaţi în zeci de cluburi de fani, aflate pe întreg globul pământesc, dar şi detractori la fel de numeroşi. Acestora li se adaugă generaţii întregi de cititori, care îl citesc cu nesaţ sau indiferenţă, cu toţii încercând să-l înţeleagă. Pentru mine, lucrurile au început să se limpezească: cu fiecare carte scrisă de Dick, citită, sunt din ce în ce mai convins că este cel mai mare autor de science fiction din toate timpurile. Lectura nuvelelor şi romanelor sale, scrise în anii 50-60 este la fel de agreabilă ca a oricărui autor de SF, la modă în zilele noastre, acţiunea nu are nimic desuet, personajele sunt la fel de credibile într-o lume sufocată de aproape de aceleaşi probleme ca şi cele de azi: ameninţarea războiului (mascată de multe ori prin ameninţarea invaziei extratereştrilor), guvernanţi paranoici, state autocrate, manipulări incredibile cu ajutorul drogurilor, undelor radio sau TV etc. Singura diferenţă este că toate textele sale literare par a fi nişte filme proiectate în alb-negru, cu nuanţe gotice puternice, elemente complet diferite de textele şi filmele din zilele noastre, care abundă de efecte speciale de toate genurile.
Substanţa M, publicată de Editura Nemira în anul 2007, după titlul original A Scanner Darkly, editată în 1977, cu o traducere realizată de Ana Veronica Mircea, este un roman aparte din seria celor scrise de Philip K. Dick. Este mai puţin palpitant privind miza conflictului (supravieţuirea umanităţii nu mai depinde de nici unul din personajele romanului), destul de puţin science fiction (cu toate că acţiunea cărţii abundă de descrierii detaliate a unor tehnici sofisticate de urmărire video şi audio, care ar face invidioasă orice reţea de spionaj modernă), aproape autobiografică datorită experienţelor prin care a trecut autorul privind consumul de droguri şi aproape de vulgarizare ştiinţifică datorită modului doct de prezentare a teoriei privind dedublarea personalităţii unui om, prin separarea emisferelor creierului sau consumului de droguri, în cazul de faţa ”substanta M”.
Romanul Substanţa M este dedicat prietenilor toxicomani ai lui Dick, morţi între timp sau cu sechele grave. Cartea nu se doreşte un manifest burghez antidrog, iar autorul nu doreşte ca flagelul consumului de drog să fie considerat o boală, ci o opţiune în urma unui raţionament greşit. Trecând peste aceste elemente de fond, romanul este considerat de mulţi cel mai bun scris de Philip K. Dick, de exemplu, în Franţa, primul roman tradus din opera scriitorului a fost acesta. Alţii, nici nu-l consideră un roman reprezentativ al autorului, fiind scris într-o perioadă care anunţa declinul fizic al lui Dick în urma abuzului de amfetamine.
Personajul principal al romanului este Fred, alias Bob Arctor, un poliţist infiltrat sub acoperire în lumea toxicomanilor unei Americi a anilor 60, care seamănă însă mai mult cu cea a zilelor noastre, în care consumul de droguri este un delict, motiv pentru care întreaga Americă era supravegheată audio şi video. Poliţistul Fred intră atât de bine în rolul drogatului Bob Arctor, încât la un moment dat, în urma consumului de ”substanţa M”, nu mai realizează cine este cu adevărat, iar când primeşte ordin de la superiorii săi să-l urmărească atent pe Bob Arctor, schizofrenia este garantată. Dacă nu sunteţi încă fan Philip K. Dick, nu-i nimic, descoperirea acestui mare scriitor se face lent, cu fiecare nuvelă şi roman, a acestuia, citite. Editura Nemira vă oferă deja câteva din cărţile sale şi, după, Frank Herbert , cu ciclul Dune, este cel mai editat autor de SF, un prim semn al calităţii operei sale. Dependenţa de opera lui Philip K. Dick se dobândeşte încet, ca şi schizofrenia: lent şi fără remediu.
Aceasta recenzie face parte din campania Fan SF
Nicolae C. Ariton
[ratings]
Tom Hodgkinson – Ghidul lenesului. Mic tratat pentru lenesi rafinati
On January 20, 2009 in Carti
Mulţi ani, după evenimentele din decembrie 1989, am auzit, am citit şi, mai ales am văzut la televizor tot felul de indivizi, unii chiar bine intenţionaţi, care afirmau că românii sunt un popor leneş. Din acest motiv, economia merge prost, pentru simplu motiv că românul nu este ca neamţul, să muncească conştiincios şi nici ca japonezul, să refuze să îşi ia concediul de odihnă de dragul şi plăcerea muncii. Şi, sincer să fiu, chiar am crezut acest lucru câţiva ani, până am avut ocazia să ies în occident şi să văd că lucrurile nu stau chiar aşa. Şi ei, ca şi noi, încearcă prin toate metodele să fure cât mai multe zile lucrătoare într-o lună şi, culmea, chiar sistemul lor infailibil capitalist îi ajuta să realizeze acest lucru mult mai uşor ca la noi.
Când am văzut la Editura Nemira, titlul Ghidul leneşului, cu subtitlul Mic tratat pentru leneşi rafinaţi, scrisă de Tom Hodgkinson, mi-am spus, ca un bun român ce suferă de sindromul ”lenea la români” că aceasta este o carte foarte nimerită pentru a studia problema ştiinţific. Cartea nu este nici pe departe un simplu “studiu de caz” al lenei, cu exemple ştiinţifice şi mai ales medicale. Această carte este chiar un ghid al persoanelor leneşe care doresc să transforme comoditatea într-un stil de viată şi să ridice lenea la rang de virtute şi chiar artă.
Inainte de a continua prezentarea acestei cărti este bine să delimităm foarte clar noţiunea de lene de cea de puturoşenie, cele doua fiind diferite. Prima este o expresie a victoriei spiritului în fata muncii fizice, pe când cea de-a doua reprezintă o formă de legumizare a fizicului dar şi a spiritului uman.
Cartea este construită pe ideea că revoluţia industrială în cadrul societăţii umane este cea care ne-a transformat şi ne transformă în continuare în nişte maşini umane care muncesc cu unicul scop de a acumula cât mai multe bunuri materiale. Până la introducerea maşinilor în sistemul de producţie şi a ceasului ca reper al timpului, omenirea trăia şi muncea după un ritm mult mai natural şi mai firesc, care nu semăna aproape deloc cu ceea ce trăim noi în ziua de astăzi.
Multă vreme, lenea a fost apanajul nobililor, celor bogaţi şi al artiştilor. Statul nu a văzut niciodată cu ochi buni leneşii, nu pentru motivul că leneşii nu produceau taxe şi impozite la stat, cum s-ar crede la prima vedere, ei erau mult mai mult: suspecţii care stăteau în spatele tuturor comploturilor şi revoluţiilor, care nu erau deloc rare în secolele XVI şi XVII. În felul acesta, lenea a fost transformată dintr-o virtute a artiştilor într-un delict moral, condamnat de o societate în care dacă nu te mişti după ritmul ei de mecanism de ceas mecanic, devii paria.
Ca o culme a lenei, sau o frondă împotriva ceasului care îţi ticăie ritmul fizic al vieţii, indiferent de poftele sufletului, Tom Hodgkinson şi-a redactat cartea nu pe capitole, ci chiar pe orele zilei, ca pe un suprem afront împotriva muncii organizate. Pentru leneşul cu pretenţii, orice oră din zi sau noapte reprezintă un moment de lene creativă, cu condiţia să ştii să te organizezi puţin. Pentru că lenea rafinată nu este altceva decât o comoditate bine organizată.
Nicolae C. Ariton
[ratings]
Robert J. Sawyer – Alegerea lui Hobson
On January 19, 2009 in SF
Alegerea lui Hobson este un roman SF de factura filosofica, distins cu premiul Nebula in 1995 si nominalizat la premiul Hugo in 1996, recunoasterea oficiala reprezentand numai o mica parte din dovada valorii cartii.
Una din problemele tratate de romanul lui Robert J. Sawyer si probabil cea mai importanta, este cea a existentei si posibilitatii detectarii sufletului. Peter Hobson, personajul principal al cartii, este un savant specializat in ingineria biomedicala, el ajungand dupa mai multi ani de la absolvirea facultatii sa detina o firma proprie care produce echipamente medicale de precizie. Afacerea sa se dovedeste profitabila, iar Hobson se gandeste la noi inventii, cum ar fi un super electroencefalograf (superEEG), sau un asa-zis detector de suflete. Cu ajutorul unui superEEG, un fel de tomograf avansat, doctorul Hobson detecteaza in premiera, la moartea unei femei in varsta, Peggy Fennell, unda sufletului in timp ce paraseste corpul uman, dupa ce persoana respectiva a decedat. Ca urmare a reusitei acestui experiment si a efectuarii unor teste suplimentare pe alte persoane aflate pe cale de moarte, dar si a unor teste pe animale muribunde, inventia lui Hobson este pusa in vanzare. In acelasi timp apare si o serie de framantari si intrebari de ordin psihologic si filosofic, urmarea constand in decizia lui Peter Hobson de a crea trei clone computerizate ale creierului sau, cu ajutorul unui prieten, Sarkar: Spirit, prima clona, simuleaza intr-un habitat artificial sufletul nemuritor al lui Hobson; Ambrotos, cea de-a doua simulare va reprezenta imortalitatea fizica; Control, cea de-a treia clona reprezinta un martor al experimentului, fiind varianta nemodificata a mintii lui Hobson, spre deosebire de celelalte doua, carora li s-au eliminat anumite conexiuni neurale, responsabile cu inhibitiile, temerile sau unele simturi. Scopul acestui experiment este cunoasterea caracteristicilor vietii de apoi si gasirea unor raspunsuri referitoare la viata de dincolo.
Pe parcursul romanului, au loc evenimente care influenteaza desfasurarea actiunii. Prima drama a lui Hobson este reprezentata de infidelitatea sotiei sale, Cathy, care il inseala pe doctor cu unul dintre colegii de serviciu. Pe de alta parte, clona Control se transforma intr-un soi de razbunator, o simulare ucigasa care planifica eliminarea celor care i-au ranit sentimentele sau care ii stau in cale adevaratului Peter Hobson. Astfel politia se va confrunta cu un criminal virtual ce trebuie adus in fata justitiei, iar pentru acest lucru va fi nevoie si de cooperarea totala a lui Hobson. Detectivul care se ocupa de cazul crimelor este Alexandria (sau Sandra, pe scurt) Philo. Sandra Philo va suferi si ea consecinte insemnate de pe urma acestui caz special, obtinand acordul lui Peter Hobson de a cauta indicii in mintea sa pentru capturarea si eliminarea versiunii ucigase a clonelor. Romanul Alegerea lui Hobson este caracterizat atat de elemente SF, cat si de interogari psihologice si, mai ales filosofice, precum unda sufletului, viata de dupa moarte, intrebarile survenite la aceste teme si altele.
Desi poate fi spus despre Alegerea lui Boson ca nu este un roman briliant, Sawyer combina totusi medicina, stiinta, filosofia, chiar psihologia intr-un mod care face povestea destul de captivanta pentru a nu crea cititorului regrete cu privire la alegerea lecturarii acestei carti. Ca incheiere, pot spune ca intriga cartii, una ce tine de romanul SF si politist, alaturi de distinctiile primite de roman, fac din Alegerea lui Hobson o scriere care merita savurata, mai ales tinand cont de trasaturile filosofice atractive pentru cititorii de science-fiction.
Aceasta recenzie face parte din campania Fan SF
Alexandru Trandafir
[ratings]
Frederik Pohl – Poarta
On January 16, 2009 in SF
Am citit Poarta abia la 30 de ani dupa prima publicare, insa ea a ajuns imediat in lista mea de top 10 carti Science Fiction. Ce o separa de celelalte opere SF? Caracterele. Frederik Pohl este un foarte bun scriitor, care aminteste de Robert Silverberg, caracterizarile acestuia din urma fiind mai reusite, insa, capacitatea lui Pohl de a manipula cantitati mari de intriga la un nivel chirurgical este incredibila. Atat Pohl, cat si Silverberg creeaza lumi si caractere vii si credibile, amandoi dezvoltandu-si temele subtil, prin intriga si caracterizari mai degrabă decât prin dialoguri lungi si stufoase, ori prin alte mecanisme.
Poarta este un asteroid in sistemul nostru solar, care a fost transformat intr-o baza de operatiuni de catre o veche rasa extraterestra misterioasa, cunoscuta sub numele de Heechee. Extraterestrii au abandonat baza cu mult inainte ca omenirea sa fi inventat roata. Singurul lucru ramas pe Poarta sunt navele Heechee, care pot fi programate pentru calatorii interstelare. O imensa corporatie multinationala plateste prospectori pentru a parcurge anumite trasee la bordul acestor nave si a aduce inapoi orice fel de noi descoperiri. In ciuda asteptarilor mari, misiunile de prospectare inregistreaza rate mari de esec.
Primul personaj care ne este prezentat la inceputul cartii este Robinette Broadhead, un om bogat, care duce o viata de lux pe pamant si care se afla la marginea unei masive caderi depresive. Actiunea comuta intre povestea trecutului lui Broadhead, cum a ajuns pe Poarta si a dat marea lovitura si prezentul, sesiunile sale de terapie. Subiectul in sine este unul intrigant, atmosfera din Poarta spatiala amintind cumva de epoca “Gold Rush” din San Francisco al ani 1848-1855 San Francisco. Toata lumea participa ca sa dea lovitura in viata si sa intreprinda o calatorie riscanta dar cu benficii mari. Cititorul va simti admiratie pentru acesti oameni si se va intreba daca si el, intr-o situatie similara si-ar risca viata intr-o asemenea masura pentru o potentiala recompensa uriasa.
O problema stiintifica am fost contrariat ca in carte nu a fost explicat modul in care navele Heechee erau in stare sa calatoreasca cu viteze foarte mari, dar efectul de dilatare nu a fost observat. Erau capabile sa se deplaseze la viteza luminii si chiar mai repede, dar o luna petrecuta pe nava insemna o luna de timp care trecuse si pe Poarta, cand defapt, in realitate, o luna care trece pe nava ar insemna mai multi ani petrecuti pe Poarta. Poarta este considerat drept un roman clasic de Science Fiction.
Aceasta recenzie face parte din campania Fan SF
Caius Polgar
[ratings]
