Arhive din December, 2008
George R.R. Martin – Urzeala tronurilor
On December 23, 2008 in Fantasy
Nu ţin minte să mai fi citit altă carte de George R.R. Martin, cu excepţia romanului Zburătorii nopţii, o lectura neimpresionantă, ce nu izbuteşte să rămână multă vreme în memoria cititorului. Prin urmare, surpriza produsă de Urzeala Tronurilor a fost desăvârşită.
Încă de la prima pagină Urzeala Tronurilor a reuşit să-mi capteze atenţia, să-mi trezească interesul, atât pentru lumea complexă care mi se înfăţişa treptat, cât şi pentru soarta eroilor. Potenţialul de mare povestitor se simte şi în Zburătorii nopţii, însă George R. R. Martin îşi demonstrează adevărata forţă literară cu povestea familiei Stark.
Despre Urzeala Tronurilor s-au scris nenumărate rânduri, prin urmare nu voi cădea în ispita reiterării afirmaţiilor consacrate despre această carte, cum ar fi paralela dintre războiul celor două roze – purtat între casele nobiliare Lancaster şi York, 1453-1487 – şi războiul familiilor protagoniste ale romanului, sau influenţa evidentă a romanului lui Sir Walter Scott, Ivanhoe asupra stilului literar al lui Martin. Mai mult decât aceste coordonate funcţionale ale romanului ar merita menţionate elementele de inedit ale acţiunii. Înainte de toate, Zidul… prologul ne aduce în faţa acelei construcţii bizare, masive şi veşnic păzite. Nu ni se spune ce este dincolo, nu ştim în ce constă ameninţarea fortificaţiei, ce demoni se ascund în lumea ce se întinde dincolo de Zid. Cei care trăiesc dincolo de acest Zid sunt denumiţi “Ceilalţi”, numele semnalând alienarea acestora de lumea eroilor romanului. Astfel, prin acest element se dezvoltă o poveste în cadrul altei poveşti.
Descrierile făcute lumii dothraki impresionează, deoarece şi aici există un corespondent în istorie. Modul de viaţă al luptătorilor acestui clan coincide cu obiceiurile popoarelor războinice ale Asiei centrale, eterna migraţie dintr-un loc în altul, organizarea triburilor şi autoritatea celor bătrâni, respectul de care se bucură casta războinicilor.
Am auzit o sumedenie de comparaţii făcute între Cântec de Gheţă şi Foc şi Stăpânul inelelor al marelui Tolkien. Sincer, prefer cartea lui Martin, deoarece, spre diferenţă de Tolkien nu mă pierde printre multitudinea de personaje existente. Citind Stăpânul Inelelor deseori m-am văzut nevoit să răsfoiesc înapoi cartea pentru a despletici firul narativ. Martin, deşi scrie o veritabilă istorie a unei lumi imaginare, cu sute de personaje, îşi construieşte astfel proza încât, prin personalitatea, caracterul şi atitudinea lor, personajele să fie inconfundabile. Mai este un amănunt la care Martin reuşeşte să-l depăşească pe Tolkien: faptul că eroii au fiecare propriile ţeluri, motivaţii, speranţe şi aşteptări, nu se împart strict în două tabere fiind ori de o parte ori de alta, fiecare este o întreagă lume în sine. Astfel, acţiunea romanului nu se naşte din derularea unor întâmplări spre un final în care unii ies învingători şi alţii sunt învinşi, ci se dezvoltă complex şi firesc. Întâmplările nu tind spre un punct culminant care să devina finalul povestirii ci se derulează parcă la nesfârşit, asemeni scurgerii timpului. Nici măcar personajele nu sunt clar împărţite categoric în tabere, există , de exemplu, un Tyrion Lannister, ale cărui trăsături de caracter sunt în disonanţă cu cele tipice pentru familia de care aparţine.
Prin Urzeala Tronurilor descoperim o capodoperă desăvârşită, capabilă să ne ofere o evadare din real, o lectură plăcută care ne lasă cu unicul regret că Martin nu a ales să descrie la nesfărşit noile întămplări ale eroilor ce ne-au devenit deja familiari.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Bali Feri
[ratings]
Philip K. Dick – Clanurile de pe Alpha
On December 22, 2008 in SF
O nouă surpriză plăcută făcută de Editura Nemira cititorilor care apreciază literatura science-fiction de calitate: Clanurile de pe Alpha, carte aparţinând marelui şi Philip K. Dick.
In operele lui Dick, realitatea nu este niciodata ceea ce pare. Nimic nu este absolut sigur, ceea ce iniţial ni se pare un adevăr care nici măcar nu merită pus în discuţie, se poate degrada, transforma şi modifica în mii de feluri până devine orice doreşte autorul. Nu face însă acest lucru prin afirmaţii simple, bazându-se pe libertatea autorului de a spune orice, nu, el ne conduce pas cu pas, prin concluzii logice până ajungem la afirmaţii care deseori lezează aşa-numita judecată sănătoasă.
Să vedem, aşadar cum se joaca Philip K. Dick cu mintea noastră în aceasta carte.
Ce sunt nebunii? Paranoicii? Schizofrenicii? Hebefrenicii? Maniacii? Răspunsul este evident: sunt nişte persoane care au inevitabil nevoie de îngrijire medicală, deoarece, prin natura bolii lor şi-au pierdut simţul realităţii şi reprezintă un potenţial pericol atât pentru cei din jur, cât şi pentru propria persoană. Ce se întămplă, însă dacă admitem că fiecare dintre noi trăieşte într-o lume proprie, în care el însuşi este măsura lucrurilor şi în funcţie de sine stabileşte valoarea, gradul de normalitate, calităţile şi defectele celorlalţi?
O primă concluzie la care ajungem este că, tot aşa cum nouă unii ni se par evident paranoici sau maniaci, la fel putem şi noi să părem în lumea lor cel puţin la fel de bolnavi. Aşa că Philip K. Dick ia un om cât se poate de normal, un om aşezat la casa lui, bine ancorat în realitate, cu o soţie la care ţine şi care, întâmplător este psiholog. Eroului, prin natura meseriei sale nu-i sunt străine lumile virtuale, acesta fiind angajat al CIA. Pe cealaltă parte, ni se prezintă bizara civilizaţie născută pe un satelit ce iniţial fusese colonie a pământului folosit drept sanatoriu. După retragerea autoritaţilor şi a personalului medical, bolnavii s-au organizat în caste – în funcţie de bolile cu care fuseseră diagnosticaţi- şi în decursul a zeci de ani evoluaseră într-o societate complexă.
Două evenimente generează acţiunea cărţii, în primul rând, decizia autorităţilor terestre de a recuceri fosta colonie şi delegarea cu această ocazie a soţiei agentului CIA pentru evaluarea stării psihice a foştilor pacienţi, precum şi decizia acesteia de a divorţa de soţul ei, decizie care generează o serie de manifestări ale eroului Chuck Rittersdorf, care îl califică drept bolnav psihic. După o sumedenie de răsturnări de situaţie, de trădări , de rătăciri în lumi reale sau virtuale – distincţia se diluează puternic – ajungem în situaţia de a simţii dezorientarea eroilor, care iniţial fuseseră convinşi de coincidenţa lumii reale cu lumea percepută de simţurile lor.
În final, cititorul ajunge să-şi pună întrebarea firească: ce-mi garantează că eu sunt sănătos psihic, din moment ce este cât se poate de evident că şi lumea percepută de cei bolnavi coincide cu imaginea lor despre lume? În acelaşi punct conflictual ajung şi personajele cărţii lui Dick şi, în mod surprinzător, cel care iniţial arăta toate simptomele unei sumedenii de boli mentale – obsesii, deprimări, tendinţe suicidale – se dovedeşte a fi sănătos, în timp ce soţia acestuia este diagnosticată ca fiind bolnavă psihic.
Concluzia finală se impune practic de la sine, fără să mai fie rostită, prezentarea simptomelor tuturor bolilor psihice denotă normalitate, asta deoarece mai mult sau mai puţin, fiecare dintre noi are o oarecare doză de obsesii, impulsivităţi, avem idei fixe şi suntem uneori deprimaţi. Din acest punct de vedere, cartea poate fi privită şi ca un avertisment ce ne îndeamnă să nu ne grăbim cu etichetarea semenilor noştri, deoarece tocmai cei care prezintă semnele unei siguranţe de sine exagerate ar putea masca prin asta o suferinţă psihică, pe când cei care prezintă semnele unei boli ar putea avea motive reale pentru acele manifestări.
Noi, trăind realitatea secolului XXI cunoaştem lumile virtuale realizate pe computer. Cu mult înainte, însă ca aceste lumi să prindă viaţă, Philip K Dick reuşea să creeze în faţa ochilor noştri lumi care ar putea liniştit concura şi în ziua de azi, sub aspectul complexitaţii lor cu cele realizate de ciberneticieni, aşa că tot ce pot spune este că acest autor se dovedeşte a fi captivant , fermecător şi impresionant şi cu acesta scriere ca şi cu toate celelalte.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Bali Feri
[ratings]
Philip K. Dick – Clanurile de pe Alpha
On December 19, 2008 in SF
Cartile lui Philip K. Dick sunt foarte coerente, în sensul ca temele, personajele si uneori chiar situatiile sunt recurente, iar elementul de science fiction ajunge sa fie diluat de permanente întrebari legate de distinctia dintre realitate si iluzie, dintre sanatate psihica si boala, dintre tehnologie si misticism. Dick nu este genul de autor constant cand vine vorba de constructie narativa, de actiunea cartii si de scenariul care sa tina lucrurile sub control. De fapt, scenariul unei carti scrise de el este viu tocmai pentru ca lucrurile scapa de sub control, uneori mai lin, de cele mai multe ori abrupt.
Actiunea din Clanurile de pe Alpha are la baza trei conflicte care ajung sa se intersecteze: cel dintre oameni si alphani, cel dintre locuitorii de pe satelitul Alpha III M2 – fosta colonie psihiatrica a Pamântului, scapata de sub autoritatea acestuia – si oricine ar vrea sa îi controleze, cel dintre Chuck si Mary Rittersdorf – aflati în mijlocul unui divort care se transforma rapid într-o adevarata lupta pe viata si pe moarte.
Cartea nu este unul dintre romanele de mare succes ale lui Philip K. Dick (Omul din castelul înalt, Ubik, Viseaza androizii oi electrice? etc). Din câte stiu eu, Clanurile de pe Alpha nu a ajuns pâna acum sa fie transpusa în vreun film, nici nu am gasit-o în Enciclopedia SF-ului modern a lui Jaques Sadoul, pe care gasit de cuviinta sa o consult. Scris în anul 1964 (imediat dupa acceptarea premiului Hugo pentru Omul din castelul înalt), an al divortului de cea de-a treia sa nevasta, romanul este, cel putin partial, o refulare. Totusi, în spatele cartii sta o idee extrem de interesanta si de seducatoare, în cea mai buna traditie science-fiction: cea a unei societati compuse din 7 clanuri diferite, fiecare suferind de tarele unei anumite maladii psihice (maniaci, paranoici, schizofrenici, obsesivi-compulsivi, depresivi etc.), fiecare cu slabiciunile si punctele forte proprii, reusind cumva sa functioneze împreuna, sa creeze, sa evolueze, sa gaseasca resurse nebanuite pentru a se apara atunci când e nevoie de asta. Si ce înseamna atunci normalitatea, daca nu cumva chiar suma tuturor acestor forte contrare, în cazul unui echilibru oricât de precar?
Regretul meu este ca aceasta idee nu a fost dezvoltata ca tema centrala, ci a ajuns sa fie subordonata acelei refulari de care vorbeam. Toate celelalte elemente SF (nu lipsesc extraterestri telepati, puteri paranormale precum cea de a controla timpul sau clarviziunea, colonizari planetare, simulacre telecomandate etc.) par si ele doar un decor foarte colorat pentru un deznodamânt parca prea rapid si subiectiv. In concluzie, Clanurile de pe Alpha este o carte care te prinde prin ritmul alert si prin deschiderile pe care le face în nenumarate directii, dar te si face sa regreti ca nu au fost urmate pâna la capat.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Gabriel Nita
[ratings]
Philip K. Dick – Clanurile de pe Alpha
On December 18, 2008 in SF
Am citit Clanurile de pe Alpha, crezand si sperand ca o sa am de-a face cu acelasi tip de idee ca si in Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch, sau Ubik. Si anume ce este, sau mai bine zis ce nu este, real. Ei bine, m-am inselat si am fost putin dezamagit. Romanul este de fapt o extensie a unei nuvele, Shell Game, publicata in 1954, in care un grup de paranoici se cred tot timpul amenintati de un atac al Terrei. Adevarul nu poate iesi la iveala, pentru ca ei il camufleaza tot timpul sub forma unui complot al inamicului. In final ramane incertitudinea daca sunt paranoici sau nu, caci cum ar putea un paranoic sa-si masoare paranoia.
Clanurile de pe Alpha are doua fire narative, care spre final se intrepatrund. Luate independent, ambele ploturi sunt magistrale, construite in stilul inconfundabil al lui Philip K. Dick. Primul dintre acestea ne duce pe satelitul Alpha, folosit ca sanatoriu de boli mintale de catre pamanteni, pacientii traind intr-un stadiu de relativa libertate. De-a lungul timpului, acestia au dezvoltat chiar un sistem de organizare sociala, similar cu cel al castelor indiene. Astfel, paranii (paranocii) sunt singurii care au o vedere de ansamblu asupra lumii, fiind responsabili cu elaborarea programelor sociale si a ideologiilor politice. Orasul lor se numeste Adolfville; manii (maniacii) constituie cea mai activa grupa, casta razboinicilor. Asezarea lor se numeste Culmea Da Vinci; skizii (schizofrenicii) corespund clasei poetilor si pot produce vizionari religiosi. Orasul lor se numeste Ioana d’Arc; hebii (hebefrenicii) constituie clanul inferior, paria societatii. Hebii executa toate muncile manuale. Unii dintre ei sunt vizionari religiosi, inclinati spre asceza, spre deosebire de skizi, care sunt mult mai dogmatici. Hebii traiesc in Gandhitown; polii (schizofrenicii polimorfi) sunt membrii creativi ai societatii, cei care genereaza idei noi. Orasul lor poarta numele de Hamlet Hamlet; obcomii (obsesiv-compulsivii) sunt functionarii lipsiti de originalitate ai societati. Sunt conservatori si confera stabilitate. Locatia lor nu este dezvaluita; depii (depresivii) traiesc intr-o apatie trista continua, fiind bantuiti de spaime, resemnati si lipsiti de curaj.
Cel de-al doilea fir epic ne prezinta un erou tipic pentru Dick, un functionar CIA nevrotic, lipsit de ambitii, terorizat de nevasta, amenintat cu divortul si pensia alimentara. Este descrierea vietii autorului din periada scrierii romanului, casatorit in acea vreme cu Anne Williams Rubinstein. Eroul are o meserie lipsita de prestigiu si prost platita; sotia ii considera munca jalnica si nedemna, si probabil pe el il crede jalnic si nedemn de ea.
La prima vedere, clanurile de pe Alpha pare o adunatura de indivizi uniti numai de problemele psihice. Cu toate acestea, societatea lor functioneaza. Clanurile se completeaza reciproc si reusesc sa formeze o comunitate vie. Aici recunoastem o mica ironie a lui Dick cu privire la relativitatea diagnosticului pus unui alienat mintal. In definitiv, de ce ar fi societatea noastra mai normala decat cea de pe Alpha?
Nu o sa relatez aici cum se intrepatrund cele doua fire narative, pentru ca ar insemna sa va dezvalui prea mult din subiect. In plus, nu am fost prea convins de modul de rezolvare a conflictului. Din rezumatul pe care l-am citit, nuvela originala pare mai interesanta, si, poate daca si romanul ar fi exploatat doar filonul acesta, as fi scapat de senzatia de intriga inconsistenta si de finalul oarecum fortat.
Si, in final, nu pot sa nu amintesc o mica razbunare a scriitorului, el insusi suspectat a fi paranoic. Cand, impreuna cu sotia sa, eroul romanului face o serie de teste pentru evaluarea sanatatii mintale, reiese ca el – nevroticul si sinucigasul – este perfect sanatos, in timp ce sotia sa este de fapt o depresiva. Nu-i ramane decat sa fondeze un nou oras, Thomas Jeffersonburg in care sa locuiasca singur. Unica persoana normala de pe o planeta de nebuni.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Ion Ardeleanu
[ratings]
George Meredith – Sandra Belloni
On December 17, 2008 in Clasici
George Meredith (1828-1909), poet si romancier, unul dintre principalii autori ai perioadei victoriene, demonstreaza prin romanul Sandra Belloni ca are un stil care se distinge prin bogatia in metafore, interventii lirice, dialoguri spirituale si stralucite incursiuni in psihologia personajelor.
Actiunea se desfasoara in secolul XIX, intr-o perioada in care italienii luptau pentru independenta de stat, dorind eliberarea de sub conducerea austriaca. Personajul principal, Emilia Alessandra Belloni, cantand cu o voce divina seara de seara in padurea de brad invecinata domeniului Brookfield, va atrage atentia si curiozitatea domnisoarelor Pole (Arabella, Cornelia si Adela), stapanele Brookfield-ului, fiicele unui negustor instarit din Cetatea Londrei, Samuel Bolton Pole. Domnul Pericle, de origine grec, partenerul in afaceri, mai bogat, al domnului Pole, va ramane si el impresionat de vocea Emiliei Belloni, fiind un admirator al muzicii de valoare, dovedind un interes real pentru sustinerea cultivarii talentului domnisoarei Belloni.
Unul din adversarii familiei domnisoarelor Pole il reprezinta Laura Tinley si familia acesteia, detinatoare a unui domeniu insemnat. Aceasta rivalitate se accentueaza si mai mult dupa cateva glume ale Laurei Tinley la adresa unor metafore folosite de stapanele Brookfield-ului pentru a desemna un anumit comportament sau o atitudine afisata in societate. Oricum, domnisoarele Pole au un aer de superioritate, dispret si ironie la auzul numelui de Tinley. Intriga tesuta in jurul Emiliei (Sandrei) Belloni si vocii acesteia reprezinta, de fapt, punctul central de atractie al romanului, miza fiind, insa una mai profunda, si anume maturizarea tinerei fete talentate, dar si a celorlaltor personaje care intra in legatura cu ea pe parcursul cartii.
Romanul dezvolta multiple jocuri ale sentimentelor, ale dragostei, ilustrand dezamagiri profunde, tradari neasteptate, rasturnari de situatie si schimbari traite de personaje, punctul comun fiind drumul spre maturizare al acestora. Stilul lui Meredith se observa lesne din interventiile sale de factura filosofica asupra psihologiei fiecarui personaj determinant in poveste, cititorul putand gasi formule de exprimare. Intr-adevar, acest roman poate fi considerat o fresca bine realizata a Angliei secolului XIX, a unei societati frecventate de personaje pitoresti. Intrigile amoroase si situatiile pline de haz sunt redate de autor intr-un mod subtil si rafinat. Proza acestei epoci trezeste un sentiment de nostalgie in prezent, operele literare din perioada respectiva catalogandu-se drept esentiale in dezvoltarea culturii mondiale. In concluzie, romanul Sandra Belloni face parte din genul romanului de dragoste, dar are in mod cert si valente filosofice, autorul dovedindu-si maiestria stilistica personala si ilustrand unicitatea acelei epoci.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Alexandru Trandafir
[ratings]
Robert Charles Wilson – Turbion
On December 15, 2008 in SF
Turbion este o carte excelenta, cu adevarat o rara avis in science-fictionul modern, din toate punctele de vedere. Am sa incerc sa-mi explic parerea, fara a dezvalui detalii cu privire la firul epic, ce trebuie, fireste, descoperit de cititor.
Entuziasmul meu cu privire la aceasta carte are mai multe radacini…
In primul rand, subiectul fantastic ce sta la baza desfasurarii de fapte este cu totul originala si oarecum metaforica: intr-o seara dispar de pe cer stelele… Robert Charles Wilson gaseste suficiente resure pentru a explica plauzibil fenomenul si, mai mult, il dezvolta , aducand spre sfarsit elemente noi. Deznodamantul nu este, in fapt un final inchis, lasandu-se loc unei continuari, pe care eu, sincer o astept cu nerabdare.
In al doilea rand, volumul are o calitate exceptionala: este scris foarte bine, este solid, iar actiunea nu se destrama. Daca s-ar elimina elementul SF, tot ar ramane o naratiune buna, de-a lungul careia evolueaza cele trei personaje principale, urmarite pe parcursul lor biologice, intelectuale si profesionale.
Relatiile parinti-copii, relatiile eroilor cartii cu alte personaje pasagere… totul are un aer veridic si este descris cu talent. Este adevarat, fundalul actiunii este tot Pamantul, ceea ce simplifica oarecum crearea atmosferei de firesc, de familiar, dar prea des citim carti de SF in care, desi eroii principali sunt oameni sau fiinte umanoide, ei comit acte, vorbesc sau se comporta intr-o maniera artificioasa, de film stangaci. In carte, apare la un moment dat un personaj uman, dar de origine extraterestra. Chiar si acesta este “desenat” cu mult talent, cititorului oferindu-i-se toate instrumentele necesare “vizualizarii” respectivului individ.
Am crezut ca dupa Dune nu o sa mai citesc vreo opera SF care sa ma tina cu sufletul la gura. Este greu, la cat s-a scris si la cat de departe s-a ajuns in acest moment din punct de vedere al cercetarii stiintifice, sa gasesti o idee fantastica originala . Si mai greu pare sa fie sa transpui acea idee intr-o forma coerenta si armonioasa. Robert Charles Wilson reuseste, scrie un roman frumos si inchegat, oferind ocazia petrecerii unor momente de maxima placere amatorilor genului si nu numai.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Corina-Aurelia Zugravu
[ratings]
Joseph Conrad – Corsarul. Falk
On December 15, 2008 in Clasici
Joseph Conrad (Teodor Josef Konrad Korzeniowski) este unul dintre marii scriitori englezi moderni, opera sa influentand mari autori precum Virginia Woolf, Graham Green, Thomas Mann sau Ernest Hemingway.
Corsarul. Falk, editata pentru prima oara in 1923, poate fi considerata o imbinare de genuri (roman de aventuri, roman istoric, roman filosofic, roman de dragoste). Actiunea din Corsarul se desfasoara la finalul secolului al XVIII-lea, la cativa ani de la revolutia franceza. Intriga romanului se tese in jurul unui batran “lup de mare”, Peyrol, care doreste sa-si petreaca ultimele zile, indiferent de numarul lor, intr-un loc cat mai retras, linistit si relativ ferit de pericolele intalnite pe parcursul unei vieti petrecute pe mari si oceane.
Existenta lui Peyrol a stat mereu sub semnul aventurilor, al neprevazutlui si al nesigurantei zilei de maine. Din acest motiv, notoriul pirat cauta un loc unde sa se poata retrage pentru a-si trai in tihna restul zilelor. Calatoria il conduce la ferma Escampobar, situata in imediata apropiere a tarmului francez la Marea Mediterana. Nu dupa mult timp de la sosirea sa la ferma, insa, corsarul va simti din nou chemarea marii. Astfel, destinul lui Peyrol se va intersecta pe parcursul cartii, printre altele, cu cel al unui locotenent francez, Eugene Real. Diferentele de opinii – si nu numai – duc la existenta unei stari conflictuale intre doua caractere puternice, respectiv Peyrol si locotenentul Real. Ceea ce-i apropie pana la urma pe cei doi este interesul comun de aparare a patriei in fata dusmanului reprezentat de englezi.
Misiunea locotenentului Real este, pe de o parte, urmarirea miscarilor englezilor din preajma tarmului francez, iar pe de alta parte, inducerea in eroare a inamicului prin scaparea intentionata a unor scrisori si documente ce contineau mesaje false cu privire la actiunile viitoare ale francezilor. Se subintelege amploarea riscului asumat pentru indeplinirea misiunii amintite.
Joseph Conrad, prin stilul aparte, reuseste sa reliefeze legaturile dintre personajele cartii sale, conturand trasaturile si taria fiecarui caracter – sentimentele, lupta interioara, atributele definitorii ale personajelor romanului. Autorul se dovedeste a fi un fin critic al personajelor sale, observand cu meticulozitate evolutia acestora de-a lungul actiunii cartii. Afirmatia lui Graham Green cu privire la personajele conradiene sintetizeaza perfect spiritul Corasrului: “Eroii lui Joseph Conrad, in ciuda fortei caracterului lor, a independentei, a puterii de a indura singuratatea, ne aduc o viziune lucida, uneori melancolica, a luptei zadarnice cu destinul.” Aceasta carte trebuie descoperita de fiecare cititor in parte, de aceea nu am mai dat si alte detalii, pentru ca este o lectura ce trebuie parcursa de oricine e pasionat de literatura, mai ales ca este vorba de una de valoare.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Alexandru Trandafir
[ratings]
Alfred Bester – Omul demolat
On December 15, 2008 in SF
Aparut la editura Nemira – 2007.
Roman distins cu premiul Hugo in 1953.
‘Omul demolat‘, de Alfred Bester, este un roman ce poate fi caracterizat de oricine, fara rezerve, drept o capodopera a sf-ului si suspansului, cu elemente luate din categoria romanelor politiste, actiunea cartii avand loc intr-un cadru ‘creionat’ de talentul si imaginatia autorului, si anume New York-ul anului 2301.
Mai exact, la inceputul de secol XXIV, intr-o societate a viitorului schimbata aproape in totalitate, iar savarsirea vreunei crime nemaifiind inregistrata de mai mult de sapte decenii, se intampla un lucru neprevazut atunci cand un magnat al afacerilor pe nume Ben Reich reuseste sa evite (pana la un punct) sistemul politienesc, sistem sustinut de existenta unor telepati – Esperi – oameni care au abilitati si capacitati in sondarea mintii unui om de rand, astfel putand fi aflate din timp intentiile eventualilor nelegiuiti.
Dupa asasinarea lui D’Courtney, conducatorul unui cartel rival celui condus de Ben Reich, politia va fi supusa unei presiuni si mai mari in tentativa de gasire a ucigasului, deoarece cooptarea telepatilor (Esperilor) in structura acesteia se astepta sa fie o garantie a eficientei si o arma de temut in lupta cu membrii lumii interlope si cu cei care au ganduri criminale. Astfel, in conditiile in care martorul asasinatului- fiica lui D’Courtney- este inca in viata, intre Lincoln Powell si Ben Reich incepe un joc de-a soarecele si pisica, fiecare avand interesul sa ajunga primul la martorul respectiv, pentru unul acest lucru putand insemna o scapare din mainile justitiei, iar pentru celalalt reusita acuzarii in scopul Demolarii.
Lupta data intre Powell si Reich va necesita folosirea avantajelor de care dispun cei doi, in vederea atingerii scopului, cunoscutii celor doi jucand un rol important in desfasurarea urmaririi ucigasului. Powell, inspectorul-sef de politie, Esper 1 (E1) , cea mai rara si evoluata forma de telepat (formele inferioare si mai raspandite fiind E2 si E3), isi va folosi si relatiile din lumea Esperilor -medici, avocati etc. pentru demascarea criminalului, el fiind in acelasi timp si membru al Consiliului de Conducere al Ghildei Esperilor.
Actiunea este caracterizata de abundenta rasturnarilor de situatie, a scenelor de urmarire pe fundalul unui New York al viitorului, dar si urmariri pe alte planete, momente in care are loc descrierea unor scene de nebunie si pierdere a simtului realitatii (mai ales la Ben Reich), alaturi de scenele sangeroase specifice unei lupte pe viata si pe moarte, si multe alte lucruri ce pot fi descoperite numai citind cartea.
Suspansul creat de autor si cursivitatea sau fluiditatea unui thriller SF sunt specifice si cartii de fata, reprezentand doar unele din punctele forte pentru care cititorul se va lauda ca a ales acest scriitor si roman, lectura nemaiputand fi intrerupta din momentul inceperii ‘Omului demolat’.
Asemanator oarecum unui film cu gangsteri din secolul XX, dar transpus in secolul XXIV, romanul dovedeste ca vechile instincte, deci si cele ucigase, se pot regasi cu usurinta si intr-o societate avansata sau a viitorului.
Finalul romanului, probabil surprinzator pe alocuri, se dovedeste cu atat mai mult unul inspirat, in opinia mea, prin Demolarea despre care se aduce aminte pe parcursul cartii putandu-se intrezari chiar ceva datator de speranta. Chiar daca acest final poate reprezenta o surpriza, sunt de parere ca cel care a citit acest roman nu se poate declara dezamagit. Combinatia de genuri (SF, thriller, suspans) este magistral realizata de Bester.
In concluzie, poti fi de acord cu cei de la ‘Fantasy & Science Fiction Magazine’ atunci cand afirma despre ‘Omul demolat’ urmatoarele : ‘un thriller SF fascinant’ si ‘o carte de referinta a genului’ .
ALEXANDRU TRANDAFIR
[ratings]
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Orson Scott Card – Vorbitor in numele mortilor
On December 09, 2008 in SF
Am inceput “Vorbitor in numele mortilor” cu reticenta datorata convingerii mele ca o continuare a “Jocului lui Ender” nu se poate ridica la nivelul acelei carti, dar si cu o curiozitate greu de stapanit. Am constatat cu surprindere ca ii este superioara pe mai multe planuri, printre ele numarandu-se si notiunile de antropologie care, odata ce m-am obisnuit cu ele, au devenit interesante si usor de urmarit.
Intriga romanului este relativ simpla: purcelusii de pe colonia Lusitania sunt singura specie constienta intalnita in cei 3000 de ani care au trecut de la evenimente din “Jocul lui Ender“. Fara nici un motiv cunoscut, ei ucid doi oameni de stiinta, aducand aminte, la o scara mai mica, de violenta primului si ultimului contact al oamenilor cu gandacii. Ender ajunge pe Lusitania ca Vorbitor in numele mortilor chemat pentru un barbat decedat si incearca sa-i inteleaga pe purcelusi intr-un efort de a evita repetarea gresililor care-i bantuie trecutul si constiinta
In acest volum Ender este un personaj mult mai complex decat in cartea anterioara. Autorul descrie in detaliu vina cu care el traieste – aceea de a fi geniul care a exterminat singura rasa inteligenta intalnita pana atunci de catre oameni, fapt pentru care este inca blamat de istorie – dar si implicatiile propriei legende. Aflam ca el a inspirat un pseudocult, cel al Vorbitorilor in numele mortilor, persoane care au rolul de a-i intelege cu obiectivitate pe cei decedati si de a \”vorbi\” despre ei, de a expune adevarul necosmetizat, cu bune si cu rele, ajutand astfel comunitatea si aducand alinare rudelor. Cum poate trai oare un om cu o asemenea mostenire duala, cum poate fi cineva atat Distrugatorul cat si Vorbitorul in numele mortilor?
Purcelusii sunt si ei fascinanti. Ei nu sunt indivizi care actioneaza intamplator, ci rational si consecvent, iar motivatiile lor, necunoscute la inceput, reprezinta de fapt “motorul” aparent al actiunii romanului.
Desi am inceput acest volum doar de dragul “Jocului lui Ender”, sau poate tocmai din aceasta cauza, am fost initial dezamagita. Ma asteptam la altceva. Insa rabdarea mi-a fost rasplatita pe deplin si, fara sa-mi dau seama, am fost acaparata de scriitura autorului care ofera indicii si te provoaca sa-i intelegi pe purcelusi – si nu numai – inaintea celorlalte personaje.
Desi de dimensiuni mai mari decat predecesoru lui, volumul contine mult mai putina actiune si, dincolo de premiza unei a doua sanse la intalnirea unei noi specii extraterestre, se concentreaza mai degraba pe notiunea de umanitate si aspectele ei indepartandu-se de stilul science fiction clasic.
In ciuda finalului abrupt care invita evident la o continuare, “Vorbitor in numele mortilor” este un roman pentru cititorul inteligent capabil sa aprecieze explorarea umanitatii si a prejudecatilor deseori intalnite in relatiile interculturale.
Carmen Gliga
[ratings]
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Aurora Liiceanu, Alice Nastase – Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire
On December 02, 2008 in Carti, Romanul de dragoste
Aurora Liiceanu, Alice Nastase – Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire
Motto: Desi se spune ca in orice barbat zace un vanator, un arhetip prea cunoscut, adevarul este chiar pe dos. Femeia este cea care vaneaza barbati. Femeile intra in competitie pentru a-si castiga barbati, iar unde este competitie este lupta, nu prietenie (Aurora Liiceanu).
De ce ar citi un barbat o carte din colectia Damen Tango? Motivele sunt multe, insa sa incerc sa mentionez doar unul: existenta pe coperta acestei carti a unui cuvant magic: iubire. Cand cartea se anunta a fi despre iubire si filosofia acestei sintagme este descrisa de doua femei care par trecute prin viata, atunci e cu atat mai incitanta.
Si am purces, convins ca, pentru prima data, voi avea solutia la intrebarile milenare ale barbatilor: ce isi doresc femeile? Cum le putem intelege? Ce e in mintea lor? Si ce vor de la noi, barbatii? Si ce am gasit? Inca ma gandesc cum sa catagorisesc aceasta carte. Mi-au trecut de-a lungul timpului multe reviste de femei prin mana. Frunzarindu-le, citind un articol-doua, oprindu-ma asupra paginilor (putine) de cultura, satul de multitudinea reclamelor sau a excesului de feminism. Majoritatea micilor subcapitole din “Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire” par a se incadra in articolele si editorialele din acest fel de reviste. Nu degeaba, cele doua autoare fac parte din redactia revistei Tango.
Plec de la posibilitatea de a fi acuzat de misoginism. Numai ca cele doua autoare par a uri pe toata lumea: incepand cu barbatii porci, cu femeile sterse (care fac greseala sa faca uz de sute de mii de cosmeticale), cu femeile prea frumoase (care fac greseala ca nu sunt la fel de sterse ca autoarele), cu homosexualii (care nu isi au locul in societate). Chiar nici un barbat nu merita sa fie iubit pana-n panzele albe? Fraze incepute frumos, romantic, pline de o clasicitate de o sensibilitate rara se incheie cu o concluzie grava si cu atat mai gresita cu cat intreaga constructie isi pierde tot farmecul initial: “Mitul casatoriei in rochie alba, cu lamaita prinsa peste voal, continua sa ne emotioneze, oricat de emancipate si dedulcite la apucaturi liberale am fi. Am fi vrut, fiecare dintre noi, sa iubim nebuneste un singur barbat in viata, sa ne trezim in fiecare dimineata a existentei noastre din dragoste pentru el, sa il dorim dezlantuit in fiecare clipa a destinului nostru. Sa tanjim sa-i purtam lui pruncii in pantece, sa-i stim doar lui, pe dinafara, gustul imbatator. Si sa nu vedem alt barbat niciodata, orbite de o iubire fara margini si fara cusur. Ar fi fost mai simplu, iar inima noastra ar fi fost crutata de multa tristete. Dar, din pacate, se pare ca nici un barbat din lume nu merita sa fie iubit intr-adevar” (Alice Nastase).
Stilul celor doua autoare este un pic diferit. Alice Nastase este mai ludica in exprimare, isi fundamenteaza parerile pe fapte si experiente personale, in timp ce Aurora Liiceeanu, marea admiratoare a psihologiei feminine, este mult mai analitica si filosofeaza asupra fiecarui subiect, trecand peste partea practica a iubirii in cea a teoriei si incercarii de intelegere a formarii sentimentelor. Completarea este reciproca, dar cartea sufera din alt motiv: neimplicare, detasare. Transpusa prin faptul ca nu ofera sfaturi, nu exista concluzii la nici un capitol, ci numai expunere de fapte si teorii pe care le cunoaste toata lumea care este interesata de acest subiect.
Iubirea nu rezista. Cum poate fi combatuta efemeritatea unui sentiment asa de frumos? Cine greseste? Si cum poate fi evitata sau macar iertata aceasta greseala? Cu totii criticam sexul opus. Dar se poate descoperi frumosul din fiecare dintre noi, insa, cum poate fi cultivata aceasta frumusete? “Nu cred ca in dragoste exista alegeri pentru o viata. Nu cred in iubiri eterne care calaresc peste orice obstacole, in amoruri care defriseaza orice incalceli de piedici, in povesti vesnice cu inimi si trupuri pereche.(…) Faptul ca traim inca intr-o lume populata cu barbati care nu isi parasesc nevestele, cu sotii care nu-si abandoneaza copiii si omul de acasa, cu indivizi care nu se smulg cu usurinta dintr-o relatie este o realitate care tine de cu totul alte coordonate ale psihicului uman decat de acelea sentimentale. (Alice Nastase)
Agreabile, pe langa scrisul deseori argumentat statistic al Aurorei Liiceanu, sunt si citatele de la inceputul fiecarui subcapitol din mari autori, artisti sau umoristi, insa simple, frumoase, pline de substanta, desi de multe ori nu au nicio legatura cu ceea ce se discuta in interior. Iata cateva exemple care mi-au atras atentia:
Sunt slaba, probabil. Si ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru ca se lasa iubita de crabi
Mi-e scarba de mare. (Ana Blandiana, Intoleranta)
Nici un barbat sau femeie din lume nu merita lacrimile tale, iar acela care le merita nu te va face sa plangi (Gabriel Garcia Marquez)
Dragostea adevarata e credinta oarba, umilinta fara preget, supunere desavarsita, incredere si daruire impotriva ta insusi, impotriva lumii intregi. Dragostea inseamna sa iti dai inima si sufletul intreg celui care ti le va zdrobi.” (Charles Dickens, Marile sperante)
In fiecare noapte te scot din inima mea si in fiecare dimineata te gasesc acolo la loc. (Replica din filmul Pacientul englez)
Opreste trecerea. Stiu ca, unde nu e moarte, nu e nici iubire, si totusi, te rog opreste ceasornicul cu care ne masori destramarea (Lucian Blaga)
Cel mai trist lucru in dragoste este faptul ca de cele mai multe ori sufletul ti-l rapeste exact acela care nu are nevoie de el. (I.L. Caragiale)
Femeile care citesc inca editoriale si articole in revistele speciale editate pentru ele vor fi satisfacute de aparitia acestei carti. Nu stiu, insa, care femeie cu capul pe umeri va avea aceeasi parere. Nu pare decat un compendiu de articole care incearca succesul comercial si, se pare, ca il si reuseste, cartea fiind deseori pe primele locuri intr-un top al vanzarilor dintr-o retea nationala de librarii. Eu personal raman la “Educatie sentimentala” sau la “Despre dragoste”.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Stefan Ene
[ratings]
