Arhive din July, 2008
Orson Scott Card, Jocul lui Ender
On July 25, 2008 in SF
Aceasta recenzie, semnata de Marius Comanescu, a fost stearsa din motive de plagiat.
Stephen King, Colorado Kid
On July 24, 2008 in Suspans
Colorado Kid, un alt roman captivant ce poarta semnatura lui Stephen King, isi merita caracterizarea acordata de Bookmarks Magazine:”nimic nu este mai bun decat un roman politist de serie neagra.” Diferit de alte romane marca Stephen King, Colorado Kid are drept subiect misterioasa moarte a lui James Cogan-Colorado Kid.
Personajele principale sunt cei doi batrani jurnalisti de la The Weekly Islander, “care alcatuiau tot personalul”, David Bowie si Vincent Teague, alaturi de Stephanie McCann, o tanara din Cincinnati, Ohio, venita pe insula Moose-Lookit pentru a-si face ucenicia la ziarul sus-amintit. Tanara, avand curiozitatea specifica varstei, va incerca sa afle detaliile mortii lui Jimmy Cogan (sau Colorado Kid, cum mai era numit) de la experimentatii jurnalisti, care detineau mai multe informatii decat alti reprezentanti ai mass-mediei.
Dupa ce Stephanie afla despre mai multe “mistere inexplicabile” de la cei doi, povesti insirate si lui Hanratty (un jurnalist de la Boston Globe), discutia va ajunge si la “povestea” lui Colorado Kid, caz in care exista numai necunoscute, conform lui Dave si Vince. Dupa ce se conving inca o data de loialitatea lui Stephanie, cei doi decid sa-i spuna tot ce stiau despre acel “caz”.
Conform istorisirii, pe la inceputul anilor ‘80, doi pusti, Johnny Gravlin (ajuns primar al satului/localitatii peste mai multi ani) si Nancy Arnault, descopera cadavrul unui barbat pe plaja Hammock. Dupa anuntarea politiei/autoritatilor de catre cei doi tineri, cu referire la descoperirea macabra, identitatea lui Colorado Kid va ramane necunoscuta o buna perioada de timp, in ciuda faptului ca vor fi efectuate atat autopsia, cat si alte teste.
Pana la urma tot simtul de observatie al celor doi jurnalisti se va dovedi capabil sa elucideze misterul. Barbatul de pe plaja era de fapt James Cogan, un grafician “de patruzeci si doi de ani”, din Nederland, Colorado, care lucra la Mountain Outlook Advertising in Denver. Dave si Vince o vor linisti pe Arla Cogan, sotia lui Jim, asigurand-o de sprijinul lor in eventualitatea unor probleme cu firma de asigurari si nu numai.
Aerul misterios si plin de suspans al romanului se mentine pana la final, lecturarea acestuia fiind necesara pentru aflarea raspunsurilor.
Astfel capata sens cuvintele lui King : “frumusetea misterului este cea care ne ingaduie sa traim sanatosi la minte in vreme ce ne carmim trupurile fragile prin lumea in care demolarea este cuvant de ordine.”
Alexandru-Raul Trandafir
[ratings]
John Barth, Ratacit in casa oglinzilor
On July 22, 2008 in Literatura contemporana
Despre ratacirile lui Barth in casa oglinzilor
Foarte jos. Acolo unde cuvintele sint abrazive si orice descriere jupoaie trupurile pina la os. Citesti si ti se incilcesc ochii in cuvinte vii, o harmalaie, un exod irespirabil de identitati. O lume atit de personala ca devine sufocanta cu fiecare cuvint: respiri in matele unui alt om.
Pas cu pas, ireversibil, viata cuiva, copilaria, mama, tata, bunicii, o viata atit de personala pe cit e si moartea.
Onest de personal e totul.
Cuvind dupa cuvint, ca o caramida linga o alta caramida, zidul de nepatruns al vietii celuilalt.
Si foarte sus. Deopotriva. In acelasi timp.
Eu, tu, el, tot atitea fortari de a ne atinge dintr-un acvariu in altul, o plantatie de borcane asezate cu gura in jos dinauntrul carora ne facem semne disperate, interpretate din partea cealalta in fel si chip. Persoana I, persoana a II-a, persoana a III-a, a IV-a, se petrece totul prea tirziu, in urma vietii. Dar vrem sa povestim, eu despre mine insumi (acest INSUMI fiind o SPERANTA), ne tinem unul dupa cuvintele celuilalt ca dupa un fascicul de lumina.
2 vieti: una de care nu stie nimeni, nici noi insine, alta pe care tot incercam sa o povestim sa ne-o/le-o povestim.
Mereu nedreptatiti in incercarea de a ne povesti celorlalti.
Ei sint acolo, ei care te-ar putea intelege, in bezna tacerii, ascunsi de propriile vieti. Pina la ei trebuie sa razbati.
John Barth, Ratacit in casa oglinzilor – un scriitor, un volum de nepovestit.
Recomand, ca un moft insa, “Petitie”.
Mihai Radu
[ratings]
Abel Posse – Cainii Paradisului
On July 21, 2008 in Literatura contemporana
A doua pierdere
Cainii Paradisului, semnata de Abel Posse si aparuta la Nemira, propune o reinterpretare a istoriei. De fapt, evenimentele la care face referire au fost atat de discutate incat au depasit granitele unei istorii obiective, frizand mitologia. Scriitorul argentinian se joaca cu faptul istoric, cu documentele, se joaca cu literatura si cu diversi autori, oferindu-ne in spirit postmodern o noua viziune asupra a ceea ce este indeobste cunoscut drept descoperirea Americii de catre Cristofor Columb, in 1492.
Romanul nu trebuie privit ca unul istoric, caci imaginea compusa de Abel Posse se departeaza considerabil de adevarul de manual. Impartit in patru capitole, purtand numele elementelor primordiale (”Aer”, “Foc”, “Apa”, “Pamant”,), romanul desfasoara un discurs in care un eveniment ce a schimbat mentalitatile, raportul de putere, destinul umanitatii, imaginea despre lume isi gaseste cu totul alt gen de resorturi decat cele din istoria oficiala.
La inceput, Abel Posse ne ofera o imagine panoramica a declinului in care se afla Europa, de la un capat la altul. Era o perioada de agonie, de lipsa a telurilor marete, de letargie: “lumea se ghiftuia cu moarte”. Lucrurile s-au schimbat odata cu ajungerea pe tronul Spaniei a Isabelei, o figura puternica, cu calitati vizionare. In alta parte, in Genova, se nastea visul lui Columb, care ajunge sa creada ca este descendentul lui Isaia si ca-i este rezervat un destin maret.
Daca Europa agoniza, parasita fiind de ingeri si de supraoameni, pana la urma a primit ceea ce-si dorea. Valul de vitalitate, de sange nou si proaspat, a fost adus de himera nascuta de o regina puternica si un exaltat mistic. Caci asa apare Columb in romanul lui Posse. Mai putin navigator-explorator, mai mult mutant, prevazut cu caractere de amfibie (avea intre degetele de la picioare o pielita), mai putin dornic de avutii si comori, mai mult sperand sa regaseasca paradisul din care au fost izgoniti primii oameni, conform istoriei din Geneza, mai mult idealist patimas, mai putin lider al unei comunitati recent instalate in minunata lume noua, comunitate in deriva, care nu stie cum sa primeasca miracolul descoperirii.
Aflata in conflict cu verisoara sa, Isabela reuseste sa demonstreze ca aceasta nu avea dreptul la tron, intrucat Regele Enrique era impotent. Daca acesta este caracterizat prin neputinta, Isabela este plina de vitalitate. Venirea ei la tron inseamna moartea unei ere si debutul alteia. Insa energiile vin de unde nu te astepti. Puterea cuplului Isabela Fernando vine din erotismul lor halucinant, ireal, cosmic.
De altfel, in cartea lui Abel Posse sexualitatea este un important filon, de aici se produc adevarate cataclisme si nu o data se frizeaza blasfemia. Astfel, noul papa va fi “sfintit” printr-o ungere speciala: cu sperma lui Fernando, promitand in acest mod o epoca de transformari si pentru Biserica, un nou suflu, nu neaparat creator. Caci urmeaza sa se desfasoare tenebrele inchizitiei, vanarea evreilor.
Urmatorul capitol, “Focul”, descrie setea de putere absoluta a noilor monarhi, razboiul civil din Spania si patima ce-l mistuia pe Columb, constiinta unicitatii sale, incercarile de a-si implini si, in acelasi timp, nega visul, de a fugi de menirea sa. Tot acum are loc si miraculoasa intalnire dintre cei doi, facand primii pasi spre marea descoperire, intre ei creandu-se o legatura ciudata, care instaureaza un alt fel de erotism, un erotism care se consuma in sine si nu in exterior, suficient siesi.
“Apa” prezinta calatoria lui Columb spre lumea noua, deosebirile dintre motivatiile lui si cele ale restului echipajului, conflictele izbucnite la bordul celor trei nave, “semnele” care vorbesc despre apropierea de “paradis”, de edenul pierdut.
Pe langa povestea lui Columb si a ascensiunii reginei Isabela, isi fac auzite vocile si amerindienii, aflati in asteptarea venirii zeilor de peste mari, conform profetiilor. Numai ca vor avea surpriza sa constate ca, in loc de zei, au navalit demonii. Este de o ironie muscatoare pasajul in care este descris europeanul in viziunea localnicilor, inainte de venirea lui acolo.
Toate preceptele crestine sunt prezente in portretul idealist pe care populatia indigena il face omului alb, despre care crede ca intoarce mereu obrazul, ca este bun si bland, tolerant si milos, ca se inchina unui zeu simplu.
Posse se joaca in mod genial nu numai cu istoria, ci si cu cultura sau cu economia. Unul dintre personajele care ajung in lumea noua este un Nietzsche avant la lettre. Pentru el, Dumnezeu a murit, nu are niciun rost asteptarea unei mantuiri ce nu va mai veni niciodata.
Gasim nume de mari companii multinationale contemporane care-si incep activitatea comerciala in insulele mirifice din America Centrala sau viziuni ce prevestesc turismul ce va inflori in aceste zone cateva sute de ani mai tarziu. De altfel, proza lui Posse abunda in astfel de anticipari, in citate din autori reali sau fictivi.
Lumea paradisiaca descoperita de Columb este ireversibil viciata de ceilalti, care descopera ca universul lipsit de rau este gol, ca timpul fara violenta nu are sens. Incepe exploatarea celor pe care la inceput ii considerasera ingeri, incepe crestinarea fortata si ceea ce stim din manuale ca fiind cel mai mare genocid din istoria umanitatii. Frumosii indieni, fiintele fara pacat, in credinta lui Columb, sunt trimisi ca sclavi in Europa, abuzati, maltratati. Restul e… istorie, cum se zice.
Asa pierde fiinta umana paradisul pentru a doua oara.
Sursa: flu.ro
[ratings]
Tarun Tejpal, Alchimia dorintei
On July 21, 2008 in Literatura contemporana
Cel mai puternic liant
“Nu dragostea este cel mai puternic liant intre doi oameni, ci sexul”. Asa debuteaza romanul lui Tarun J. Tejpal, Alchimia dorintei, publicat la Nemira, in colectia Babel. Un inceput incitant care anunta o detabuizare. Sa vedem daca si reuseste. In mod normal, titlul m-ar fi pus pe fuga. Suna prea pompos si prea rasunator, eu sunt o cititoare mai “telurica”, insa chiar se pare ca sunt in perioada cartilor India si daca subcontinentul acela indepartat presupune “alchimii”, atunci, fie, voi lua inca o inghititura.
Cartea incearca sa explice in ordine inversa moartea dorintei. Dupa ce i se proclama puterea si greutatea in viata unui cuplu, firul epic se intoarce la izvoare. Avem un cuplu format dintr-un intelectual si o fata curata, care nu cunoaste viclenia, dupa cum ni se repeta in mai multe randuri. Relatia lor ocupa prim-planul romanului, in timp ce pe fundal se desfasoara alte tablouri si alte povesti. Liantul dorintei este unul solid, neobosit, vesnic innodat si rasucit, care nu cunoaste odihna. Cei doi isi devoreaza trupurile si erotismul relatiei lor pare sa contamineze lumea din jur. Pana si scrisul personajului principal, din perspectiva caruia ne este narata istoria, este atins de erotic. Acesta incearca sa scrie un roman si isi creeaza un program clar de lucru, reguli bine formulate, iar timpul pe care il petrece in fata masinii de scris Brown, legand si dezlagand istoriile personajelor pe care le creioneaza, misterul din fata foilor duc la crearea unei atmosfere tensionate care-si afla mereu izbucnirea in toride partide de sex.
Insa opera, marea opera, refuza sa apara. In cele din urma, povestile scrise si personajele sunt lasate sa lancezeasca si, dupa ce au zacut o perioada de timp, sunt azvarlite in uitare. Avem asadar un al doilea fir legat de drama creatorului care este incapabil sa sufle viata si arta in plasmuirile sale, dar care se refugiaza in bratele iubitei Fizz, acolo unde se afla izvorul implinirii si unde nimic nu-l poate atinge.
In fundal, avem societatea indiana a anilor ‘70 si ‘80 cuprinsa de tulburari sociale si politice, de haos, cu care naratorul are contacte stranse, prilejuite si de meseria sa de reporter la un ziar din New Delhi. Mediul jurnalistic in care se misca este excelent creionat, extrem de viu, de alert, iar cateva imagini legate de acesta au mai mari sanse sa se imprime in memoria cititorului decat scenele de sex. De altfel, autorul indian este el insusi unul dintre cei mai mari jurnalisti ai tarii sale, editor la Tehelka, cel care a scos la iveala cazuri rasunatoare de coruptie, soldate cu demisii de ministri.
Ierarhia din redactii, esafodajul capitalismului sunt surprinse prin metafora unui stalp unsuros pe care toti incearca sa urce fara sa alunece, primind bocanci in fata si incercand sa se protejeze, sa se agate cu ultimele forte. Naratorul insusi este un individ lipsit de ambitie, care incearca sa treaca neobservat, o prezenta discreta, evitand sa exceleze prin articole, de teama sa nu atraga atentia celor de pe stalp asupra sa. Intre timp, incearca sa ajunga romancier.
Viata celor doi se schimba radical, in urma unei interventii din afara cuplului (cum altfel?). Mutarile care se produc au loc intr-un ritm ametitor, cei doi se apropie de prapastie cu pasi siguri. Descoperirea unor jurnale duce la vicierea armoniei, a dorintei, a vrajii ce-i tinea legati pe cei doi. Naratorul nu se mai inchina trupului lui Fizz, ci unor corpuri fantomatice, unei povesti care nu-i apartine, dar in care se implica obsesiv. Aflat in cautarea unei povesti, acum el este cel asupra caruia navaleste povestea, rapindu-i auto-controlul, subjugandu-l, facandu-l slab si inchistat, posedandu-l pe de-a-ntregul. Mereu epicul ajunge sa domine prezentul, istoria se intoarce si se infiltreaza otravind aerul pe care cei doi il respira.
Povestea lui Catherine (autoarea jurnalelor peste care da, din intamplare, personajul) este partea cea mai slaba a romanului. Abunda in clisee, unele de-a dreptul enervante. Scena actiunii se muta din India in America, iar apoi in Londra si la Paris. Americanii sunt bigoti, cum altfel, londonezii sunt seci si plictisitori, stim deja, iar francezii sunt libertini si superficiali, nici nu ne asteptam la altceva. Cel ce schimba traseul ratacirilor sale este un indian, bineinteles. Personajele au un schematism iritant, la care nu ne-am fi asteptat din partea celui aclamat de Naipaul. Se spune ca acesta se lasa rareori entuziasmat de o carte de fictiune contemporana. Daca in cazul cuplului protagonist, dorinta era datatoare de viata, in cazul celui din jurnale, din povestea in rama, sexul este otravit, duce la distrugere si dezintegrare.
La fel de inoportuna, in cautarea unui element de senzational probabil, mi s-a parut si prezenta unor nume cu rezonante istorice ca Picasso, Gandhi, cu care pasii personajelor se intersecteaza la un moment dat. Istoria “marunta”, a individualitatilor, si istoria mare, a maselor, sunt inghesuite in mod artificial in paginile acestui roman.
Cele mai puternice pasaje ale cartii constau, in parerea mea, in descrieri. Atunci cand descrie India, cu poalele muntilor Himalaya, cu mediul micilor orase, cu soselele ei paralizate, cu metropolele care devoreaza si inghit, vocea lui Tejpal nu mai tremura. Este sigura, este poetica, este convingatoare. Natura si putreziciunea, lumea vegetalului si a animalului care se strecoara peste tot, exuberanta, detaliile, comparatiile sunt minutios si desavarsit create. Pe acest teren, pier stereotipiile, locurile comune, asezarile si oamenii prind carne in fata ochilor nostri. India este mereu o prezenta duala, care se inchina, in egala masura, la doi zei, asa cum spune autorul: zeul ratiunii si zeul simtirii. Nu ofenseaza pe niciunul, nu rapeste niciunuia nimic, are suficiente brate pentru a-i imbratisa pe amandoi si suficiente ofrande de oferit. Cam tot atatea cate chipuri are dorinta. Care sprijina, poate constitui o temelie, dar care si tradeaza.
Ca Tejpal a dat o carte buna, este indubitabil. Daca intentia a fost insa sa dea “marele roman indian”, la fel ca si personajul sau, mai are de asteptat. Si de incercat.
Sursa: flu.ro
[ratings]
Abel Posse, Demonul
On July 21, 2008 in Literatura contemporana
Istoria revizuita si adaugita
Demonul de Abel Posse continua istoria continentului sud-american inceputa in Cainii paradisului. Scriitorul argentinian imbina si aici faptul istoric cu legenda si elementul fantastic, facand abuz de fantezie intr-o proza la fel de luxurianta ca vegetatia din continentul pe care personajele sale il strabat in cele patru secole de istorie comprimate.
Dupa descoperirea Americii perceputa de Columb ca paradis terestru, in Demonul continua prezentarea vicierii si contaminarii acestui spatiu de catre conchistadori. Cel care ne ghideaza in destinul lumii noi este Lope de Aguirre, personaj istoric controversat, care a visat sa cladeasca un nou imperiu, sa cucereasca o lume intreaga, dupa ce a refuzat sa se mai supuna Regelui Spaniei si dupa ce si-a tradat pe rand aliatii. Romanul este impartit in capitole ale caror titluri provin de la cartile de tarot: “Marele arcan: Le jugement des morts”, “Tarot XV: Imparateasa”, “Arcanul Patru: Imparatul” etc.
Ca si Columb din romanul anterior, Lope de Aguirre este un vizionar, un personaj situat la granita umanului, o personalitate puternica insufletita de un ideal imposibil de atins si de voci interioare greu de stins. Aflat in cautarea fabulosului El Dorado, Lope strabate spatii si epoci istorice, masacreaza popoare intregi, isi ucide fiica si consoartele, dusmanii si aliatii, totul pentru a pune bazele Imperiului Marañón.
Intr-un roman ce-si trage seva din realismul magic argentinian, istoria oficiala este abolita, rescrisa, revizuita si adaugita, facandu-se apel din plin la tehnicile postmoderniste. Astfel, crudul conchistador nu moare in 1561 in padurile amazoniene, asa cum ne spun manualele, ci-si continua visul nebun pentru inca patru secole, ajungand sa fie contemporan cu Che Guevara.
Acest artificiu ii permite autorului sa parcurga prin ochii lui Lope de Aguirre epoci diferite, sa prezinte intr-un tablou ce se desfasoara pe dimensiuni uriase, marile framantari care au dus la nasterea statelor sud-americane, la progres si decaderi succesive, revolutii si razboaie. Proiectul lui Abel Posse este unul ambitios, insa este dus la bun sfarsit cu brio. Fresca gigantica este una vie, care respira prin toti porii imaginilor si culorilor sale, prin fraze lungi, luxuriante, prin referiri ce depasesc prezentul relatarii, prin parfumul tare al realismului magic, prin descrieri si personaje halucinante.
Lope de Aguirre si tovarasii sai de arme, un calau, un preot, negri si mulatri, prostituate si un secretar isi duc povestea din jungla amazoniana, in selva si pampas, in munti si delte, intalnind triburi de amerindieni, stiluri si filosofii de viata carora nu se pot adapta.
Ajunsi in taramul stapanit de amazoane, gazduiti de acestea, ajung sa vicieze (pentru a cata oara) si acest spatiu. “Albii par incapabili de bucurie”, pare sa fie una dintre concluziile recurente ale cartii. Jalnica armata ajunge sa practice comertul in paradis, sa deschida o carciuma, desi belsugul era o constanta acolo, sa le oblige pe printesele amazoane sa poarte haine, sa-si ascunda trupurile, sa le violeze, desi ele se ofereau, pentru ca nu erau in stare sa fie fericiti (”gardieni teribili ai propriei nefericiri”), sa ia fara sa rapeasca, sa primeasca fara sa fure.
Din nou, cultura si civilizatia occidentala, cu restrictiile ei si negarea bucuriei, a placerii pure ajung sa intre in conflict cu un alt stil de viata, pe care sunt incapabile sa-l asimileze: “Doar dupa ce au mers trei zile prin acele estuare ingrozitoare, si-a amintit Lope de Aguirre ca in buzunarul hainei de piele avea amuleta de jad a reginei Cuñán. A aruncat-o intr-o balta. De multa vreme invatase ca un conchistador nu trebuie sa care dupa el decat aur si pulbere”.
Ajunsi la Cartagena, sunt uimiti de progresul inregistrat in tehnologia armelor si de faptul ca acum adevarata putere nu se mai afla in mainile razboinicilor, ci in cele ale bancherilor, soldatii se transformasera in birocrati, in functionari. Gasesc aici o Spanie in miniatura, un alt ritm pe care ei nu-l putusera intui in timpul peregrinarilor prin spatiile pustii, prin natura virgina a continentului. Aici, frunzele de tutun sunt trimise la Dunhill Kent Corporation, “agentul unui mare vanzator de sutiene, care, cu simtul ascutit a ceea ce se numea marketing, se gandea la milioanele de sani ale localnicelor”, vasele plecau incarcate cu bogatii pentru a revitaliza sangele european aflat in agonie.
De la teroarea Inchizitiei, acum se faceau auzite vocile Iluminismului: “«E crestineste interzis sa omori. Nu putem ucide decat la gramada, sub drapel si in sunetele trompetelor.». Semna un oarecare Voltaire”. Sigur asta nu-i impiedica pe europeni sa trimita un amerindian la universitatile de pe batranul continent pentru “experiente mecaniciste, in scopul demonstrarii unei noi teorii: ca si amerindienii simteau durerea, desi in mai mica masura decat oamenii”. Imperiul Marañón devine o fantasma in fata prezentului economic, iar Aguirre si acolitii sai incep sa capete consistenta unor fantome.
Proza este, ca si in Cainii Paradisului, intesata cu referiri la istoria contemporana, la opere literare posterioare faptelor relatate intr-o desfasurare de fantezie debordanta, pantagruelica, cu tuse puternice de ironie: “Ai incalcat articolul 12 din Regulation Laws de la Haga”, reproseaza unul dintre personaje; la un congres al amerindienilor din secolul XX, apare si “ultimul mohican (care traia in California dintr-o parte a drepturilor de autor pe care i-o cedau urmasii lui Fenimore Cooper)”, la aceeasi intrunire apar si “unii imputerniciti care zaboveau studiind statistici (forma a retoricii prestigioase si aritmetice) cu o minutiozitate de delegati ai Amnesty International”.
Un alt aspect interesant este acceptiunea termenului de “daimon” pe care o gasim in proza lui Posse. Singurul tovaras permanent al lui Aguirre este o voce interioara, care-l ghideaza si care face parte interioara din spiritul sau. Voce, confundata cu un incub, si care-l face pe preot sa-l supuna pe conchistador unui inutil ritual de exorcizare.
De altfel, sensul pe care scriitorul argentinian il confera termenului este mai transparent in spaniola, titlul original al romanului fiind “Daimon”. Pentru greci, daimonii erau fiinte care aveau un statut intermediar, situandu-se intre planul uman si cel al divinitatilor, de multe ori jucand rolul de mesager.
In conceptia iudeo-crestina insa, ei erau vazuti ca fiind inferiori omului, apropiati demonicului. Pe filiera socratica si trecand prin conceptia lui Nietzsche, Posse foloseste termenul in opozitie cu traditia crestina. “Vocea”, “Necuratul” ce salasluia in Aguirre este un element instinctual, dionisiac, un adjuvant in procesul de autocunoastere, un catalizator de energie. Daimonul este vazut ca fiind singura posibilitate a omului occidental de a accede la cunoasterea absoluta care, atentie, nu se confunda, fiind chiar opusa, cu bunatatea si mila crestina, ci, din contra, se invecineaza cu o forta creatoare, salvatoare, cu furia dionisiaca.
Aceasta forta il face pe Lope de Aguirre sa nu intre in uitarea completa, sa se intoarca mereu, vreme de patru secole, ratacind ca intr-un purgatoriu imaginar, fiind martorul neputincios al istoriei, uitandu-se la prezent ca printr-o fereastra, dar nemaiputand interveni pentru a-i schimba chipul.
In cele din urma, il vedem pe crudul razboinic confundat cu un cersetor, cu un bunic, sfatuit sa se interneze intr-un azil, renascand apoi in urma unei intalniri. Omul care nu pune nicicand capat tradarilor, care nu-si poate afla odihna nici in iubire, nici in ura, care ajunge sa deteste intelepciunea castratoare: “Cacatul asta de inteleciune! Ma cac in Marea Deschidere!”. Metamorfoze succesive, halucinante, iluminari temporare, totul condus cu o mana de maestru, sigura, fara sa dea gres.
Cartea lui Abel Posse este un delir, un delir care inghite istorie, mit, fabulatie, blasfemie, toate condimentate cu umor, sarcasm si erotism. Scriitura nu ranjeste batjocoritor numai in fata conchistadorilor de altadata, ucisi de propriul venin, ci rade de noi toti.
Si urmeaza si partea a treia!
Sursa: flu.ro
[ratings]
John Barth, Varieteu pe apa
On July 21, 2008 in Literatura contemporana
Cui ii e teama de John Barth?
A venit din nou vremea pentru clasici, de data aceasta, clasici ai postmodernismului. Varieteu pe apa, aflata la a treia editie in limba romana, de John Barth, este una dintre cartile care ar trebui sa apara pe orice lista care se doreste a fi o introducere in relieful accidentat, neregulat al artei postmoderne. Romanul americanului este una dintre cele mai reusite si mai “corecte” puneri in practica ale acestui curent.
Cu Barth si al sau Varieteu, suntem la adapost de excese, de lecturi greoaie si sterile pe care poate doar teoreticienii intr-ale literaturii le mai gusta. Floating opera poate constitui o naratiune interesanta, chiar daca nu poti distinge mereu cum se numesc condimentele cu care este asezonata sau de unde vin ele.
In primul rand, are o calitate care o face intr-adevar sa pluteasca, nelasand-o sa se duca la fund, in malul gros si lipsit de oxigen al experimentului literar. Acesta calitate este umorul. Naratorul nu pare sa se ia in serios, ceea ce relateaza este mereu pus sub semnul derizoriului, nu ne ia in serios nici pe noi ca cititori, desi ni se adreseaza direct in mod frecvent, si asta mi-a placut la nebunie.
La nivel epic, ca in multe dintre cartile postmodernismului, este superflua o rezumare. Todd Andrews este un avocat dintr-un orasel de provincie, care nu crede cu tarie in nimic, caruia lucrurile i se intampla, dar pe care le analizeaza in detaliu, ca intr-un laborator de disectii. Se priveste pe sine cumva din exterior, ca si cum si-ar putea detasa privirea analitica si discursul de propria-i fiinta si s-ar examina la microscop cu curiozitate, dar fara simpatie in exces.
De fapt, ne spune de mai multe ori ca mereu l-a caracterizat lipsa de entuziasm. Din aceasta lipsa de implicare, se naste un anume fel de a trai si de a povesti, bineinteles. Caci Varieteu pe apa este, in primul rand, un roman despre incercarea de a scrie, numerosi comentatori au observat asemanarea cu Tristram Shandy, ceea ce nu ar trebui sa surprinda.
Naratorul se prezinta singur, cam in maniera caracteristica starii civile, neuitand sa mentioneze profesia, anul si locul nasterii, problemele de sanatate, castigurile la care ajunge anual, in buna traditie balzaciana. Avem de-a face cu o fisa clinica, insa recurgerea la aceasta modalitate este pusa sub semnul derizoriului prin faptul ca numele insusi este unul relativ: “Ma cheama Todd Andrews. Poti sa-mi scrii numele fie cu un d, fie cu doi.” Tot de relativizare tine si timpul actiunii. Naratorul se arata incapabil sa se hotarasca asupra unei date la care au avut loc anumite evenimente si au fost luate anumite hotarari, considerate capitale pentru destinul personajului: “sa-i zicem 21 iunie”.
Todd Andrews este un exemplu de mediocritate ajuns in stadiul de excelenta. Daca aveati anumite idei despre cum trebuie sa fie un personaj de roman, si aici nu ma refer la chestiuni legate de morala, ci mai mult la ratiuni estetice, caci mereu ne asteptam, ca un personaj sa fie, intr-un anumit sens, “frumos”, “expresiv”, trebuie sa uitati de ele in momentul in care veti face cunostinta cu avocatul nostru. Este o fiinta lipsita pana si de entuziasm, fara pasiuni, fara iubiri, fara atasamente.
Nici cand ne prezinta copilaria sa nu ne induioseaza cu nimic, parand a fi, mai mult decat un om, o schema abstracta, care inregistreaza diverse experimente, insa nu dintr-o perspectiva umanizata, ci mai mult ca documentare, ca arhivare.
Viata lui se desfasoara in etape in care adopta anumite pozitii, anumite posturi, pe care le numeste “masti”, refuzand ideea ca ar fi un filosof, un ganditor. In prima tinerete, este desfranat, dedat placerilor de tot felul, urmand sa treaca prin etapa de “sfant” si, logic, prin cea de “cinic”.
Anumite evenimente puncteaza si determina aceste evolutii care ar putea contraria. Primul act sexual il face sa descopere, nu iubirea, ci “veselia”, iar scena este memorabila:
“Un pusti de saptesprezece ani este nesatios. Pofta lui aduce cu o buruiana inalta, care, desi zdrobita din nou si din nou de aparatul de tuns iarba, scoate iar capul in sus, verde si teapana. Se excita usor si isi satisface iute poftele si se excita din nou. Proaspat intrat in treaba cu pricina, tipam ca un tanc, behaiam ca un tap, rageam ca un leu. Sosise ceasul, prima lectie care m-a transformat intr-adevar intr-un armasar. Dar peste o clipa mi s-au oprit ochii in oglinda de pe toaleta plasata chiar langa noi – o oglinda neobisnuit de mare, care ne reflecta imaginea in marime naturala – ia uite la noi: Betty June cu fata ingropata-n perna, si cu funduletul ei sfrijit saltandu-se spre cer; eu, balalau ca un ogar si ragind ca un magar. Am izbucnit in hohote de ras!”.
Si va continua sa rada, fara urma de duiosie si compasiune.
Nimic nu-l anima pe Todd. Se inroleaza in primul razboi mondial fara vreo urma de patriotism, iar in timpul bataliei din Argonne, cand descopera frica, va avea loc o a doua metamorfoza a lui. Prietenia nu este decat un fapt agreabil, care-l face sa descopere surpriza. Meseria de avocat o exercita fara preocupari legate de etica, iar descrierea actului de justitie, a mecanismelor unui proces si a birocratiei, sunt excelent redate. Un litigiu legat de o mostenire ajunge sa depinda, in egala masura, de niste borcane in care au fost depozitate fecale umane, si de modul in care urmeaza sa se incheie razboiul civil spaniol. Totul este pus sub marele semn al relativului, mica si marea istorie, insa Todd Andrews pare sa se impace de minune cu aceasta stare de fapt, nu intrezarim vreun semn de revolta, vreun protest cat de timid.
Titlul dat romanului vine de la un teatru plutitor care se opreste, in partea de final a naratiunii, pentru un spectacol in dreptul oraselului Maryland, la care se aduna toti protagonistii cartii. Ne asteptam la o lovitura de teatru, cum se spune, in maniera prozei clasice, la un moment de climax, insa naratorul i-a adunat in zadar pe toti acolo, nu are loc mult asteptata infruntare finala, care sa duca la dizolvarea conflictelor. Insa ceva esential tot se petrece.
Prin desele elemente ce tin de intertextual, apare si evolutia unui actor, care recita anumite pasaje din Shakespeare, care ar putea parea ca fiind simbolic alese, dar pe care spectatorii il huiduie, il insulta, izgonindu-l de pe scena cu tot stoicismul acestuia. In locul lui, este preferat si aclamat un actor care se limiteaza la a imita anumite sunete, produse de natura sau de masinarii. Desi Todd pare sa-l admire pe actorul ce se incapataneaza sa declame versuri hamletiene in mijlocului harababurii din jur, asta nu il impiedica sa arunce cu monede in el caci “e cateodata placut sa lapidezi un martir, oricata admiratie ai avea pentru el”.
Pentru metafora Varieteului, esentiala mi se pare o alta precizare pe care naratorul o face. Cei care urmaresc spectacolul de pe tarm, vaporul fiind in miscare, nu pot avea decat o viziune fragmentara asupra acestuia, mereu dependenta de perspectiva si de timp. Chiar daca ar alege de fiecare data un alt loc pentru vizionare, in speranta ca altfel vor umple golurile, tot nu vor avea o viziune completa. Acelasi lucru se intampla si cu faimoasa Ancheta la care Todd lucreaza de 16 ani pentru a putea explica anumite fapte legate de viata sa si a tatalui sau. Desi a strans o cantitate impresionanta de documente si marturii, aceste piese tot nu se leaga intre ele, le lipseste liantul, un anumit tip de coerenta.
Intr-un final, orice existenta, orice efort si orice demers apar ca fiind lipsite de sens, insa pentru asta nu trebuie sa-si ia nimeni zilele. Din moment ce totul e egal, de ce am opta pentru un lucru sau altul? Cel putin la aceasta concluzie ajunge Tod sau Todd, cum doriti dumneavoastra, caci lui ii este perfect indiferent.
Sursa: flu.ro
[ratings]
Stephen King, Jocul lui Gerald
On July 21, 2008 in Horror
Jocul lui Gerald reprezinta inca o mostra a talentului si inspiratiei lui Stephen King, fiind un roman a carei actiune se desfasoara intr-un decor relativ simplu, reprezentat de cabana de vacanta detinuta de Gerald si Jessie Burlingame, de pe malul nordic al lacului Kashwakamak.
Personajul principal al cartii este Jessie Burlingame, sotia lui Gerald, un avocat de la o firma de avocatura din statul Maine. Intr-o zi senina de octombrie, Jessie Mahout Burlingame viseaza in dormitorul cabanei izolate de pe malul lacului, in timp ce asculta sunetele indepartate si pasnice ale padurii. Aproape de camera in care se afla se aude scartaitul usii lasate deschise, in aerul cald al toamnei. In acelasi timp, ea va auzi si clinchetul catuselor care ii imobilizeaza mainile de tablia patului, catuse ale caror chei vor fi puse de Gerald pe masuta de toaleta aflata langa usa de la baie. Sotul lui Jessie ignora protestele acesteia, legate de continuarea acelui joc pervers, unul al puterii si al controlului. Cand Jessie va constata ca solicitarile sale nu sunt luate in serios de barbatul cu care este casatorita de saptesprezece ani, va fi prea tarziu pentru a se putea evita consecintele tragice ale jocului initiat de Gerald, consecinte neprevazute. Astfel, la lasarea noptii, cadavrul lui Gerald zace pe podea.
Jessie, legata fara scapare si prada unor groaznice cosmaruri, aude inca scartaitul usii din spatele casei, in adierea vantului de octombrie. Zgomotelor mentionate li se adauga si latraturile uni caine ajuns vagabond, numit “Print”, conform medalionului purtat in jurul gatului, dar si tipetele unui cufundar de pe lac si zgomotul unei drujbe, venit din padurea de langa lac. Toate aceste lucruri, plus situatia in care se gasea, o aduc in pragul nebuniei si exasperarii pe Jessie, ale carei voci interioare ii sugereaza posibile solutii la situatia noua si neobisnuita care apare.
Printre vocile prezente in capul si mintea ei, Jessie le identifica pe urmatoarele : nevasta supusa, Ruth Neary (colega ei de camera din vremea facultatii), Nora Callighan (psihoterapeutul ei de acum sase ani), Tom (tatal ei), Sally (mama ei), si alte voci care ii trezesc amintiri dureroase. Unele din vocile batjocoritoare pot reprezenta de fapt doar inchipuiri.
Senzatia de lucru rau, care se intinde in toata camera, e accentuata si de realizarea faptului ca nu e singura in cabana, deoarece Fostul Print, cainele vagabond, este atras de mirosul carnii trupului neinsufletit al lui Gerald, avocatul din Portland ce reprezinta pentru el o masa copioasa, obtinuta gratis, in dorinta de stingere a starii de infometare in care se afla animalul. Feelingul de neplacere e amplificat si de posibilitatea ca, din coltul intunecat al camerei, cineva sau poate ceva sa o priveasca in tacere, fapt care se va dovedi a nu fi doar o iluzie creata de tensiunea situatiei.
In lupta sa pentru a ramane lucida si pentru supravietuire, Jessie va aluneca in mod repetat dintr-o extrema in alta, senzatia de sete si dorinta de a scapa de catuse readucand treptat motivatia si curajul ce ii sunt necesare, un imbold fiind dat de vocea lui Ruth, in special. Ca o caracteristica prezenta in multe carti ale lui King, speranta izbandei finale va fi un factor important in salvarea lui Jessie, realizata prin forte proprii, desi sub indrumarea unor voci din mintea sau imaginatia ei.
In ciuda unui inceput care poate parea plictisitor, stilul “regelui” Stephen impune actiunii suspansul necesar, teroarea rezultata din descrierea scenelor morbide fiind un mijloc prin care cititorul va dori aflarea finalului cartii.
Pentru a descoperi cine era cu adevarat trupul cu aspect monstruos care o privea pe Jessie din coltul intunecat al dormitorului si care sunt personajele care o ajuta pe parcursul si mai ales la finalul romanului sa treaca peste tragedia si socul suferite, solutia este lecturarea “Jocului lui Gerald”.
In incheiere, scurta caracterizare a psihothriller-ului “Jocul lui Gerald” data de Kirkus Review, “un magnific festin al groazei”, se potriveste de minune.
Alexandru-Raul Trandafir
[ratings]
Stephen King – Mobilul
On July 16, 2008 in Carti
“Mobilul” este una din cele mai recente carti scrise de Stephen King, aparuta la editura Nemira in 2006.
Asemenea altor romane ale lui Stephen King, “Mobilul” este caracterizat atat de abundenta scenelor descriptive care te fac sa-ti doresti continuarea lecturii in ciuda spaimei si a emotiilor traite, cat si de fluiditatea si coerenta actului narativ. Astfel, actiunea acestui roman este construita si prezentata in binecunoscutul stil al “maestrului genului horror”, cum a fost numit de cei de la Kirkus Review, cititorul fiind atras de firul narativ si de suspansul creat de talentul autorului.
In “Mobilul” se poate observa o imbinare a mai multor genuri, precum science-fiction, horror, thriller, fapt ce amplifica deja cunoscuta atractie exercitata de opera lui King asupra cititorului.
Romanul prezinta o posibila varianta a sfarsitului lumii, sfarsit care este declansat prin intermediul tehnologiei. Salbaticirea si nebunia din randul celor tot mai dependenti de tehnologie si de ultimele inventii ale acestui domeniu va fi cauzata de un “semnal”, asemanator unui virus, trimis utilizatorilor telefoniei mobile, probabil de catre “un” terorist, misterul planand asupra acestui detaliu. Oamenii respectivi vor deveni un fel de zombie, “telnebuni”, cum sunt numiti in roman.
Cele noua capitole ale romanului au titluri interesante si bine alese, precum “Semnalul” (capitolul de inceput), “Viermele”, “Salvare in sistem” (ultimul capitol) etc., termeni specifici chiar lumii informaticii, alaturi de alte titluri care desemneaza locatia in care se va desfasura actiunea si nu numai.
Personajul principal al romanului este Clayton Riddell, “un tanar lipsit de importanta pentru istorie”, pentru a cita din roman, dar ale carui calitati vor fi relevate pe parcursul cartii. Inainte de a face drumul catre propria casa, din Boston, acesta cumpara un cadou pentru sotia sa, Sharon, un prespapier, intentionand ca din Boston sa ia un cadou si pentru fiul sau, Johnny. Ajuns in Boston, Clay se va confrunta cu declansarea nebuniei in randul utilizatorilor de mijloace moderne de comunicare. In haosul creat, personajul principal va cunoaste alti oameni care nu au fost afectati de “semnal”, alaturi de care va lupta pentru supravietuire, dar va si incerca sa ajunga la fiul sau, Johnny, pentru care era foarte ingrijorat.
Din grupul care se alatura lui Clay pot fi enumerati Thomas McCourt, Alice Maxwell, Jordan (un baietel de 12 ani ce-i amintea lui Clay de fiul sau), Charles Ardai – rectorul unei academii din Noua Anglie, Daniel Hartwick, Denise Link, Ray Huizenga. Dupa ce Tom, Clay si Alice vor poposi pentru scurt timp in casa primului, pentru a face rost de provizii, cei trei vor porni din nou la drum, intalnindu-se cu Charles-rectorul si cu Jordan, ajutorul acestuia. Dupa ce grupul isi pierde doi membri, spre finalul romanului, acesta isi recapata din consistenta, prin alaturarea altor trei, Daniel, Denise si Ray.
Exista si alte personaje negative, chiar in randul oamenilor normali (cei neafectati de “semnal”), in afara “telefonarilor” sau “telnebunilor”, cei din urma fiind condusi de “Sfartecatul” sau “Presedintele Harvard”, un anti-erou asemanator lui Randall Flagg, din “Apocalipsa”. “Sfartecatul” apare in visele celor normali, atragandu-i cu promisiunea unui loc in care vor trai nederanjati si linistiti, spre o anumita locatie in care vor fi “inventariati”. Desi nu se lasa pacalit, Clay nu are alta solutie in conditiile in care vrea sa-si gaseasca fiul teafar si nevatamat, indreptandu-se spre locatia indicata de anti-erou, cu orice risc.
Pentru aflarea detaliilor actiunii, las pe cei pasionati de scrierile lui King sa afle singuri cum se incheie lupta dintre bine si rau.
Concluzionand, “Mobilul” poate fi considerat un adevarat science-fiction apocaliptic, justificandu-si totodata aprecierile date de cei de la The New York Times, referitoare la “atmosfera sa obsedanta”, “sarcasmul fata de cei inrobiti tehnologiei”, “scenele de violenta oribila si compasiune umana”, “primul roman al secolului 21 care capteaza cu adevarat teroarea”.
Trandafir Alexandru-Raul
Stephen King, Povestea lui Lisey
On July 14, 2008 in Horror
La fel ca multe dintre romanele lui Stephen King, si acesta are modul lui de a te agata incet-incet, apoi firul povestirii se intinde si te trage tot mai inauntru si tot mai repede catre o lume noua, Bu-Luna. O lume a extremelor psihicului, o lume in culori orbitor de albe si groaznic de negre, in care nu isi au loc tonurile de gri ale unui univers obisnuit.
Intriga romanului Povestea lui Lisey nu este foarte complicata: Scott Landon, renumitul scriitor, a murit de doi ani. Sotia sa, Lisey, incearca sa-si puna ordine in viata, dar si sa o ajute pe Amanda, una dintre surorile ei. Toata viata ei Amanda a alunecat usor spre nebunie, insa acum e in cadere libera, pentru a intra apoi intr-un stadiu catatonic. O problema mult mai serioasa nu intarzie sa apara: Dooley, un maniac sadic, interesat initial de manuscrisele inca nepublicate ale lui Scott, incepe sa o hartuiasca pe Lisey. Obiectivul lui se schimba insa in momentul in care perspectiva agresarii unei femei singure capata intaietate.
Iesirea din aceasta situatie, care pentru Lisey se agraveaza cu fiecare zi, pare a fi una singura: Bu-Luna, lumea secreta si magica ce i-a fost dezvaluita cu ani in urma de sotul ei. O lume care pare initial straina, dar se dezvaluie treptat si devine atat de captivanta, incat, odata ce firul naratiunii o indeparteaza, ajungi sa citesti cu furie paginile care te despart de o noua intalnire cu misterele acesteia.
Pentru Lisey, descoperirea acestui univers nou a fost insotita de aflarea adevarului despre copilaria sotului ei si despre cumplitele imprejurari ale mortii fratelui si mai apoi a tatalui acestuia, deci nu putem spune ca se intoarce in Bu-Luna cu placere. In plus, ea trebuie sa descopere singura, de aceasta data, poarta catre aceasta lume si sa inteleaga o parte din tainele ce o inconjoara odata ajunsa acolo. Totusi s-ar parea ca sotul ei s-a gandit ca se va intampla asa ceva si si-a luat propriile precautii…
Ca pasionat de SF, orice lume noua care imi acapareaza in acest fel simturile este pentru mine o calatorie minunata. Ajuns la sfarsit, re de o parte parca as fi vrut sa aflu mai multe despre acest nou univers, dar pe de alta as fi fost nemultumit daca nu-mi ramanea nimic de construit pentru imaginatia proprie. As fi primit doar jumatate din prajitura, ca sa zic asa.
Dar capcana “regelui” functioneaza si se dovedeste a fi o carte care te strange atat de zdravan in gheare, incat iti stoarce si ultima farama de timp liber. O poveste ce isi impune ritmul in care trebuie citita, fara drept de apel.
Stefan Novac
[ratings]
