Arhive din June, 2008
Georges Bataille – Erotismul
On June 26, 2008 in Eseu
Titlu: Erotismul
Autor: Georges Bataille
An aparitie: 2005
Cartea aceasta face parte dintre putinele care iti vorbesc despre lucruri importante, decisive pentru viata ta sau a mea. Rar intalnesti o carte careia ii poti intoarce paginile fara sa te simti departe de problematica abordata. Aceasta lucrare te trage fila dupa fila inlauntrul ei, inlauntrul existentei tale, intelegand-o si intelegandu-te pe tine prin ea.
Nu mai stii cu ce a inceput totul sau cu ce se sfarseste. La sfarsitul cartii iti dai seama ca incheierea poate fi considerata ca un nou inceput, ca o reintoarcere obligatorie. Simti ca problemele dezvoltate in carte erau in viata ta, erau latente si nu ai incercat sa le elucidezi, nu le-ai constientizat sau le-ai inlaturat ca sa nu te tulbure. Erotismul, moartea, binele, raul, frumusetea, violenta, razboiul, greata, sacrificiul, sacrul, interdictul si transgresiunea, religia, diavolul, spaima, anxietatea, umanitatea, animalitatea, continuitatea si discontinuitatea existentei – toate aceste probleme sunt abordate, toate se leaga si poti porni de oriunde pentru a intelege mai bine, pentru a ne intelege mai bine.
Sa intram un pic intr-o carte densa care ar putea fi studiata paragraf cu paragraf un semestru intreg la un seminar. Umanitatea s-a desprins de animalitate prin respectarea unor interdicte. Însa interdictul se afla in tensiune permanenta cu dorintele noastre care ne consuma energia, resursele. Munca prin care strangem resurse, cercetarea stiintifica, orice activitate organizata se bazeaza pe interdicte care functioneaza la fel cu cele religioase de tipul „ trebuie sa…”. „Orice regula exista pentru a fi incalcata” se spune, acest lucru insemnand ca interdictele sunt mereu in tensiune cu tendintele de a le incalca, cu primejdia trangresiunii.
Jocul interdict-transgresare este esential pentru natura umana si pentru cultura omului. Daca respectarea interdictului „sa nu ucizi” este binele, raul consta in transgresarea regulii, in manifestarea violentei distrugatoare, in a face razboi.
Insa nu exista niciodata transgesare completa, desi in betia si paroxismul transgresiunii poate acest lucru l-am vrea: abolirea totala a interdictelor. Razboiul este o forma de transgresare a interdictului violentei care pastreaza multe interdicte chiar si in cel mai crunt moment. Razboinicii nu se ucid intre ei, ci respecta interdictul unul fata de celalalt, interdict incalcat fata de adversari si poate fata de familiile lor.
Erotismul este prin excelenta amenintarea la adresa interdictelor, consumand resurse, energie, calcand bariere sociale si religioase.
Avantul erotic spre celalalt este sub interdict in timpul muncii fizice sau intelectuale, cand citesti sau scrii, caci altfel ar perturba orice activitate organizata.
În legatura erotica, iubitii se dezbraca rupand barierele care ii tineau la distanta, un individ separat de ceilalti, o existenta discontinua se uneste cu un alt individ separat, cu o alta existenta discontinua, creand o continuitate, un intreg.
Erotismul seamana cu moartea pentru ca individualitatea izolata, existenta discontinua a omului, este inlaturata prin unirea cu celalalt asa cum in nimicire individul se intoarce in continuitatea naturii din care s-a ivit.
Sa concretizam: e aceeasi persoana judecatoarea care este diferita de ceilalti impartind verdicte si femeia care se zvarcoleste, se tavaleste in pat gemand de placere? Cineva care nu ar sti nimic despre erotism ar crede ca femeia e posedata, ca e nebuna, ca nu mai este aceeasi persoana care trona la proces. Si intr-adevar nu mai este aceeasi sau nu mai este ceea ce era: o existenta discontinua.
Ma opresc aici. Sunt multe de spus, dar fiecaruia ii va spune cartea mai multe decat pot spune eu, si mai bine. Avantul erotic de care suntem purtati cu totii se imbogateste prin propria reflectie, asa cum transgresiunea pastreaza ceva din interdictul pe care il suprima.
Catalin Spataru
[ratings]
Christopher Priest – Magicienii
On June 25, 2008 in SF
Va vand un truc : cumparati un SF bun de la Nemira si asezati-l in biblioteca. Cititi-l dupa aproximativ jumatate de an si veti trai aceiasi experienta ca atunci cand degustati un vin vechi.
Am facut acest experiment cu Magicienii (The Prestige) a lui Christopher Priest, carte aparuta in 1995 si editata de Nemira in decembrie 2006, si experienta a fost deosebita.
Magicienii nu este un SF clasic, hard SF, space opera si nici macar fantasy, asa cum ai fi tentat sa crezi dupa titlu. Este un roman ghotic science fiction in care autorul zugraveste conflictul fizic si phihologic, care atinge cote de-a dreptul paranoice, dintre doi magicieni celebri : Alfred Borden si Rupert Argier.
Actiunea adevaratului razboi purtat de cei doi magicieni se desfasoara pe fundalul unei Londre victoriene, facand ca romanul sa fie incadrat si in seria celor neovictoriene, aceasta daca va intereseaza foarte mult catalogarea romanului intr-un anumit gen si subgen.
Sincer, nu prea as fi de acord cu a doua parte a afirmatiei din Library Journal care spune ca este un “roman psihologic cu elemente fantasy”. Nu exista nici cea mai mica urma de element fantasy in romanul lui Christopher Priest, toate “magiile” celor doi fiind doar superbe fapte de iluzionism, nimic ireal, fantastic sau magic in ele. Adevarul este ca, de la un capitol la altul al cartii, aceste prestidigitatii sunt din ce in ce mai sofisticate, tinzand catre perfectiune, pana cand Rupert Angier, aflat in turneu in America, se intalneste cu inginerul Nikola Tesla, care ii va construi, contra cost, un aparat ce permite transferul fizic al unei persoane dintr-un loc in altul, ce-i drept pe distante mici, dar suficient pentru o scena de spectacol de iluzionist.
Nu va spun mai mult, pentru a nu va strica placerea surprizei in lectura, doar va avertizez ca finalul este aproape horror, masina inventata de Nikola Tesla dovedindu-se mai mult decat un dispozitiv de transfer al materiei.
In concluzie, Magicienii este un roman pur SF, neoghotic, cu elemente steampunk. Calitatea lui este indiscutabila, fiind ecranizat in 2006 de Christopher Nolan, sub titlul The Prestige, iar cartea a fost tradusa in 21 de limbi.
Editura Nemira le mai propune pasionatilor de SF un alt roman al lui Christopher Priest, Lumea inversa (Inverted World), publicata initial in 1974 si care l-a facut cunoscut pe scriitorul englez in intreaga lume. V-o recomand cu caldura si pe aceasta, care este cu totul altceva din punct de vedere tematic, dar si pentru a vedea, intr-un exemplu concret, modul cum a evoluat genul science fiction si, de ce nu, scriitorul Christopher Priest.
Lectura placuta.
Nicolae C. Ariton
[ratings]
Frank Herbert – Dune
On June 25, 2008 in SF
Primul dintr-o serie de sase romane, ‘Dune’ al lui Frank Herbert a devenit, de la publicarea sa in 1965, un punct de referinta al literaturii science-fiction, cunoscind un succes imediat si imens: cel mai bun roman de fictiune, cea mai bine vinduta lucrare science-fiction.
A cistigat premiile Nebula, in 1965, si Hugo, in 1966. De doua ori a fost ecranizata cartea: prima oara in 1984 de catre David Lynch, a doua oara in 2000 de catre John Harrison. Desi apreciate la rindul lor de critica de specialitate: –‘Dune’ in regia lui David Lynch a fost nominalizat la Oscar, iar ‘Copiii Dunei’ in regia lui John Harrison a primit doua Emmy, filmele nu au reusit decit intr-o mica masura sa infatiseze maretia intunecata a lumii nascute de imaginatia lui Frank Herbert.
Centrul acestei lumi – un intins imperiu intergalactic, dintr-un viitor atit de indepartat, incit amintirea Pamintului a disparut – este Dune, o planeta neinsemnata si insemnata totodata. Intreaga planeta este acoperita de nisip, iar locuitorii ei, putin numerosi, sint o rasa de oameni primitivi si razboinici. Nisipul nu valoreaza nimic. Dar, adinc ingropat sub nisip se afla lucrul cel mai rivnit din intreg Imperiul – Mirodenia. Mirodenia este de nepretuit, caci ofera celor care o consuma o viata mai lunga decit a oamenilor obisnuiti si darul prestiintei.
In jurul luptei pentru putere – Mirodenie, Frank Herbert tese o intriga complexa, sustinuta de personaje bine conturate, ceea ce face ca ‘Dune’ sa fie un roman greu de povestit.
Imperiul intergalactic este o organizatie de tip feudal, bazata pe vasalitate. Nobilimea impartita pe Case administreaza planetele-fiefuri in numele imparatului, Padisahul Shaddam IV, caruia ii datoreaza supunere.
Imparatul nu doreste altceva decit sa-si mentina nestirbita suprematia in fata tuturor Caselor. Convins ca tronul ii este amenintat de catre Ducele Leto, pune la cale un plan pentru a distruge Casa Atreides, al carui conducator este acesta. Nu poate risca un atac direct caci popularitatea de care se bucura Ducele in rindul Caselor ar face uitate neintelegerile dintre ele, unindu-le impotriva lui insusi. Nici nu este sigur ca Sardaukarii – legendara sa garda personala – ar invinge intr-o confruntare cu fortele armate de care dispune Casa Atreides. Si atunci se foloseste de vrajba veche de secole dintre Casele Atreides si Harkonnen. Imparatul il determina pe Ducele Leto sa accepte administrarea Dunei in locul Baronului Vladimir Harkonnen. Cunoscindu-l bine pe Baron – vicios, corupt, decadent, posesor al unei stralucite inteligente pusa in slujba satisfacerii viciilor si potolirii foamei de putere – Imparatul se asteapta la un sfirsit singeros al Atreizilor si hotaraste sa sprijine din umbra uneltirile Harkonnenilor.
Ducele Leto stie ca i s-a pregatit o capcana mortala, dar are convingerea, bazata pe loialitatea si curajul oamenilor din serviciul sau, ca va supravietui si-si va salva Casa. Isi trimite spionii in desert sa afle despre Fremeni – aprigii locuitori ai pustiului – si sa stabileasca contactul cu ei. Vrea sa dobindeasca increderea lor, sa-i aiba drept aliati in lupta impotriva Harkonnenilor, fiind sigur ca va fi razboi. In acest timp, trupele sale sint in alerta si totul in zadar, din cauza tradarii neasteptate din partea unui membru al Casei sale. Capturat de Harkonneni, Ducele Leto isi gaseste moartea, incercind sa-l asasineze pe Baron. Fiul sau Paul si Lady Jessica, mama lui Paul, insarcinata cu cel de-al doilea copil al Ducelui, reusesc sa fuga in desert, alaturindu-se Fremenilor.
Mai bine de patru ani trec pina cind Paul decide ca a devenit suficient de puternic incit sa-si razbune tatal. Mirodenia i-a dat forte de neinchipuit: cu mintea sa poate cuprinde trecutul, prezentul si viitorul. Are acces la memoriile inaintasilor sai si, deci, la experientele lor de viata. Ceea ce se intimpla in prezent ii este dinainte cunoscut si poate urma pina la capat caile care construiesc un viitor dintre multe posibile. Fremenii au fost cistigati definitiv de partea sa, caci ei cred ca Paul le va aduce apa, ca este Mintuitorul care le-a fost profetit. Paul, in fruntea armatei sale de Fremeni porneste un atac impotriva capitalei planetei si o cucereste, fortindu-l pe Imparat sa abdice si sa i-o dea de sotie pe fiica sa. Baronul Vladimir Harkonnen este ucis de Alia, sora de patru ani a lui Paul, care implineste astfel razbunarea dorita de amindoi.
Paul Atreides ia in stapinire Dune si intregul Univers Cunoscut si, mai mult decit atit, preia controlul asupra destinului celor care traiesc intre granitele Imperiului. Dorinta, vointa si puterea lui Paul Atreides vor schimba fata Universului.
Personajele create de Frank Herbert sint atit de fascinante, incit nu poti lasa cartea din mina pina la sfirsit. Surorile din ordinul religios Bene Gesserit, ale caror minti sint depozitarele memoriilor stramosilor lor femei, mergind inapoi in timp pina la inceputul inceputurilor si care folosesc farmecul si seductia cu o asemenea arta incit barbatii le-au numit cu o teama respectuoasa, ‘vrajitoare’; Navigatorii – fiinte misterioase, capabile sa calatoreasca prin univers, utilizind o tehnologie, pe cit de avansata, pe atit de ciudata, un fel de pliuri ale spatiului; Doctorii Suk, conditionati mental sa slujeasca cu fidelitate Caselor, altfel sa moara; mentatii – matematicieni ai razboiului, care iti pot arata fara gres strategia potrivita, daca au acces la informatii reale; maestrii asasini, maestrii de arme, planetologi, hoti si eunuci sint prinsi laolalta in plasa uneltirilor pentru putere.
Desi, la prima vedere, Paul Atreides pare a fi eroul principal, cititorul atent isi va da seama ca doua sint personajele centrale ale romanului: Paul Atreides, pe de-o parte, si planeta Dune dimpreuna cu locuitorii ei, pe de alta parte.
Cu tot atita forta descriptiva cit si subtilitate narativa, Frank Herbert face ca Dune sa fie un personaj colectiv care-ti trezeste frica si admiratia, deopotriva. Rascolit de uriasi viermi de nisip si bintuit de furtuni ca niste furii cumplite, desertul nu-i sufera decit pe cei puternici, in stare sa indure setea, sa imblinzeasca viermii, sa umble nevazuti si neauziti.
Combinind disciplina de fier cu sacrificiul de sine si punind comunitatea inaintea individului in toate imprejurarile existentei lor, asa au reusit sa supravietuieasca Fremenii in desert. Stiu despre Mirodenie, dar nu o folosesc pentru a dobindi mai multa putere. Puterea de care au nevoie si-o iau din ei insisi. Aceasta este calea razboinicilor Fremeni. Civilizatia lor este una tribala, in care ritualurile – toate legate de apa – sint practicate cu unicul scop de a ramine in viata in infruntarea cu desertul. Trupurile mortilor sint golite de apa, caci apa lor apartine tribului. Apa este sfinta si nicio picatura nu trebuie risipita. Scuipatul este un semn de respect, iar lacrimile de durere varsate la inmormintare sint considerate cea mai mare cinstire adusa mortului. Sefia unui trib este o pozitie care nu poate fi cistigata decit invingind in lupta liderul actual. Aceia dintre Fremeni care-si pierd vederea sint parasiti in pustiu.
Fiind putini, din cauza conditiilor vitrege ale naturii, Fremenii nu-si permit un razboi intre triburi si nici sa-si consume energia ajutindu-i pe cei neputinciosi si asa sa puna in pericol, poate, viata celorlalti. Dupa o lupta, copiii cerceteaza trupurile celor cazuti si dau ultima lovitura razboinicilor muribunzi. Si aceasta este intreaga mila a Fremenilor. Traind intr-un loc al mortii, moartea nu le trezeste nicio emotie, dar visul despre apa le face inimile sa freamate.
Nascut pe o planeta acoperita de ape, Paul Atreides a inteles visul Fremenilor, iar Fremenii, judecindu-l prin prisma virtutiilor cele mai de pret la ei – loialitate, curaj, rabdare si spirit de combativitate – l-au intels, in felul lor simplu, pe Paul Atreides. Abilitatile mentale l-au transformat in subiect al adulatiei multora dintre Fremeni, insa Paul, in dublul sau rol de erou si de Mesia nu se simte confortabil. Bunul-simt, care i-a fost fost transmis de catre mama sa, Lady Jessica, ii spune ca oamenii trebuie sa se fereasca de eroi, ca trebuie sa invete din greselile lor si sa se bizuie pe propria lor judecata.
Cumplita a fost ciocnirea din finalul romanului dintre puterea izvorita din teama pe care s-au bazat Harkonnenii si puterea izvorita din loialitate si fanatismul religios ale Fremenilor. Dar si mai cumplita se arata a fi lupta dintre Paul Atreides, omul, si Paul Atreides, eroul. Daca si cum va implini Paul visul Fremenilor si ce deznodamint va avea lupta dintre om si erou, o lupta in care cistiga cine pierde, ne lasa Frank Herbert sa aflam in romanul urmator, al carui titlu este ‘Mintuitorul Dunei’.
Anca Marin
[ratings]
Norman Spinrad – Visul de fier
On June 24, 2008 in SF
Deseori am stat si m-am gandit oare cum ar fi aratat lumea noastra daca unele intamplari nu ar fi avut loc sau daca ar fi avut o finalitate diferita. Oare in ce masura ar fi afectata realitatea noastra daca nu ar fi existat Iulius Cezar, Diocletian, Nero sau Constantin cel Mare? Am avea oare aceeasi perceptie despre unele notiuni si daca nu ar fi existat Elisabeta Bathory, Lucretia Borgia sau inchizitia medievala?
De cate ori imi pun astfel de intrebari, imi dau seama la un moment dat ca toate par a fi fost pasi obligatorii de strabatut pentru a ajunge aici, daca azi condamnam sadismul, rasismul, fascismul si extremismul de orice fel, asta in mare parte este meritul unor oameni care, e drept ca printr-un exemplu personal negativ, ne-au atras atentia asupra acestor notiuni si ne-au determinat sa vedem cat de adanca-i prapastia ce ne asteapta in cazul in care uitam.
Noi, romanii, avem un exemplu recent despre cum se schimba perceptia unei intregi societati in privinta unei notiuni. Acum 20 de ani eram inca in comunism. Cand a aparut ideea trecerii la democratie de la comunism, asta a venit din partea celor care reusisera pe moment (revolutia) sa ajunga la putere. Poporul vroia schimbare si ar fi acceptat orice ar fi fost sugerat de acel grup. Daca ne-am fi multumit cu schimbarea presedintelui atunci am fi probabil in comunism si in ziua de azi.
Concluzia la care ajung este aceea ca intotdeauna grupuri mici sau chiar un singur om aduce schimbarea si perceptia generala ii sau il urmeaza. Sclavia de exemplu a fost perceputa ca fiind o normalitate, atunci cand s-a reusit abolirea acesteia, dupa cateva generatii s-a ajuns ca toti oamenii sa considere ca fiind normala libertatea si egalitatea. In cazul in care un grup ar reusi sa-si impuna punctul de vedere si sa reinstaureze sclavia, peste doua-trei generatii asta ar fi privita ca stare de normalitate.
Am scris aceste ganduri pentru ca vreau sa vorbesc despre o carte, una care reuseste sa scuture putin convingerile proprii. Nu sa le schimbe, mai ales ca nici nu doreste asa ceva, ci doar sa arate ca exista si un punct de vedere potrivit caruia orice aberatie poate fi normalitate. Este vorba de “Visul de Fier” al deja celebrului Norman Spinrad. El ne arata un Hitler total diferit fata de cel pe care noi l-am cunoscut din paginile manualelor de istorie. Citind cartea, am fost surprins sa constat la un moment dat ca nu Hitler este cel care difera, cel care a existat realmente si personajul Visului de Fier au aceleasi convingeri intr-o masura considerabila, ceea ce era diferit eram eu insumi, felul meu de a percepe.
Stim cu totii ce s-a intamplat in timpul celui de-al doilea razboi mondial, am citit, am vazut filme si am ramas ingroziti in fata lagarelor de exterminare de candva. Acestea au existat pentru ca atat Hitler, cat si cei aflati in spatele lui aveau convingerea ca exista o rasa ariana, superioara, si ca evreii sau tiganii sunt reprezentantii unei rase ce compromite imaginea omului, o rasa care trebuie eliminata pentru a nu compromite cumva printr-un amestec de gene puritatea ariana.
Un gand, o idee condamnabila. Ne nastem cu totii oameni, caracteristicile noastre sunt realizarea a sute de mii de ani de evolutie, si toti cei care traiesc in ziua de azi au in spatele lor aceasta mostenire, nu exista printre oameni o rasa care sa fi evoluat mai mult si o alta care sa fi ramas in urma. Asta-i realitatea mea, astea sunt convingerile mele. La astea imi prezinta Spinrad o alternativa. El prezinta o lume in care exista oameni puri si mutanti. O lume in care omenirea lupta pentru a ramane umani, lupta pentru a-i elimina pe cei aparuti in urma unei deviatii si care, lasati in pace, ar fi raspandit deviatia tot mai mult pana s-ar fi ajuns la asimilarea totala a caracteristicilor lor mutante.
Felul in care este prezentata aceasta lupta si imaginea unui Hitler aparator al umanitatii ne determina sa ne dam seama, cu surprindere la un moment dat, ca in gandul nostru suntem alaturi de un personaj pe care l-am dezaprobat inainte. Autorul, Norman Spinrad, initiaza de fapt un joc cu perceptia noastra. Pe Hitler il transforma in erou prin personajul care il reprezinta, Feric Jaggar, un lider absolut, lipsit de scrupule, un lider ce nu face compromisuri si-i convins pana in adancul inimii sale de adevarul sau de justetea propriilor actiuni si de faptul ca savarseste un act necesar si pozitiv pentru binele general al omenirii. Este imposibil sa nu-l percepi asa, este firesc sa-l sprijini in gand si chiar sa-l admiri.
Dar sa aruncam o privire si asupra celor care sunt dusmanii lui, mutantii. Realizam ca diferentele dintre ei si oameni sunt de ordin genetic, ca de fapt si in realitate diferentele dintre reprezentantii diferitelor rase sau popoare s-ar putea reduce de asemenea la astfel de diferente. Practic, ne da o imagine veridica a viziunii lui Hitler asupra lumii, ne arata ca pana si gandirile aberante pot avea o logica proprie si ca niciodata cel care este bolnav de asa ceva nu va reusi sa admita ca felul sau de a vedea, simti sau interpreta este eronat.
Spinrad ne prezinta cartea. Stapanul Svasticii este opera lui Hitler. Maniera rudimentara, directa, ferma ne impune un anumit punct de vedere, abordarea care exclude posibilitatea ca eventualii cititori sa impartaseasca alte pareri ne lasa sa intrezarim una dintre explicatiile faptului ca, in foarte scurt timp, Hitler, in ciuda faptului ca a fost un om cu o gandire devianta, a reusit sa-si gaseasca adepti. In marele joc al seductiei, al manipularii maselor, al convingerii celor ezitanti, nesiguri, un rol deosebit joaca multitudinea de imagini simbolice.
Obsesia falica a eroului Feric Jaggar isi are radacinile in presupusa impotenta a realului Hitler, fetisismul acestuia devine insa fascinatie in ochii maselor care, sfasiate de propriile incertitudini, au fost mereu dispuse sa-l urmeze pe cel care se infatisa ca fiind detinatorul adevarului, al sigurantei si al certitudinilor. Practic, in personalitatea lui Jaggar regasim caracteristicile lui Hitler, atat atractia exercitata de concepte si simboluri, cat si geniul sau militar impreuna cu eterna etalare a unei virilitati absolute, a puterii si vointei celui care, in ciuda perceptiei sale patologice, a fost un personaj charismatic, capabil sa domine si sa se prezinte pe sine ca ultim aparator al adevaratei umanitati.
In final, intr-o maniera originala, prin “Postfata la editia a doua” chiar Spinrad (renumitul critic Homer Whiple) ne ofera un comentariu al cartii. Violenta, care in descrieri atinge culmi rar intalnite in alte opere, este catalogata drept element al unui roman science-fiction, desi realitatea celui de-al doilea razboi mondial a fost una cel putin la fel de violenta, de sadica, de brutala sau de sangeroasa.
Ultima concluzie la care se cuvine sa ajungem este aceea ca omenirea ar fi fost scutita de teribila experienta a unui razboi ce s-a intins in intreaga lume daca Hitler si-ar fi trait nebunia in scrierea unor carti aberante.
Balin Feri
[ratings]
Orasul BantuIT – Stephen King
On June 16, 2008 in Horror
Stephen King este supranumit “maestrul terorii”. Comparat cu genii ale genului horror cum ar fi H.P. Lovecraft si Edgar Allan Poe, King reuseste cu usurinta sa se ridice la nivelul lor.
Daca citesti “Orasul bantuIT” nu vei mai privi vreodata la fel un clovn sau niste comune baloane si asta deoarece cartea te face sa iti amintesti de copilarie, de teama patrunzatoare de Bau Bau, de Omul Negru, de Varcolac, Vampir, Mumie, de toate creaturile care-ti bantuiau visele. De singuratatea simtita atunci, de senzatia de ireal si straniu.
Inchipuie-ti un oras linistit, in care, din doua in doua decenii crime oribile au loc. Victimele sunt copii ce dispar pentru ca apoi sa fie gasiti mutilati in feluri infioratoare.
Alternanta trecut-prezent, face lectura una inedita si captivanta. Povestea e impartita intre actiuni din trecut ce sunt legate de cele din prezent la finalul unei fraze, o legatura ce intareste tensiunea fiecarei parti. Actiunile descrise in “Orasul bantuIT” socheaza, trezesc temeri de mult uitate, insa reusesc sa mentina nevoia de a sti mai mult. Suspansul e asigurat de talentul de necontestat al lui Steven King.
Marimea celor doua volume poate fi pentru unii descurajanta, insa, va asigur ca nu va veti plictisi nicio secunda. Intrega poveste este bine construita, are personaje extraordinar descrise, iar tensiunea este una constanta.
“Orasul bantuiIT” poate fi perceput in doua parti: cea luminoasa si cea intunecata.
Zona intunecoasa este exprimata prin prezenta raului, a razbunarii, a refularii, in timp ce partea luminoasa este reprezentata de prietenie, altruism, incredere reciproca si putere a imaginatiei.
Personajele principale sunt 7 prieteni preadolescenti, fiecare avand complexele si limitele sale impuse de societate sau autoimpuse de propriile fobii.
Baiatul gras, fetita maltratata, balbaitul, baiatul de culoare, ipohondrul, evreul si ochelaristul formeaza cel mai ciudat grup din oras, supranumindu-se Gasca Pagubosilor.
Prietenia adevarata ce-i leaga le da puteri absolute, mistice, puteri care pot infrunta creaturi scarboase, oribile la infatisare. Aceleasi fiinte care le apar in cele mai ingrozitoare cosmaruri.
Poti suporta privirea Omului Negru?
Poti rezista chemarii lui cand stii ca te va manca?
“Orasul BantuIT” te face sa te gandesti la lucrurile de care te temi. Te face sa te intrebi daca ai avea curaj sa infrunti moartea. Numai puterea imaginatiei este cea care te poate apara.
Ii poti oare face fata?
Ovidiu Covaci
[ratings]
Juan Carlos Onetti – Despartiri
On June 16, 2008 in Literatura contemporana
Intr-un nenumit satuc de munte, unde oamenii vin sa-si trateze plamanii, isi face aparitia un barbat de patruzeci de ani, care nu se instaleaza la sanatoriu (primul refuz al infratirii cu ceilalti si, desigur, refuzul bolii, al esecului), ci la vechiul hotel.
Barbatul traieste intr-o claustrare autoimpusa (o comedie in care se abandoneaza crezand ca in felul asta ramane legat de tot ce exista inainte de data diagnosticului), care ii surprinde pe toti si il asaza in mijlocul discutiilor si al barfelor.
Este o fiinta clorotica, semidetasata, cu gesturi minime, in developare, privirea lui corupe si supune totul pentru a exprima ceea ce da unitate cartii – o deznadejde sau o disperare pe care n-o mai poate disimula.
Desi pare ca totul se petrece sub un cer livid, in cartea asta nu e deloc o tristete apasatoare (mai degraba ambiguitate, timp suspendat, geografie precara), caci luciditatea si privirea scrutatoare a naratorului recupereaza toate semnele de vitalitate.
Cum este construit romanul. Imaginati-va ca va asezati aparatul de filmat in dosul unei tejghele dintr-o dugheana si incepeti sa inregistrati tot ce se petrece acolo. Asa obtineti imaginile/paragrafele acestui roman cinematografic.
Pentru ca aici, in dugheana, sta naratorul-carciumar care observa gesturi si care aude-analizeaza-fantazeaza intamplarile din viata barbatului taciturn, aflate de la infirmier si camerista.
“Barbatul” sau “tipul” sau “cel nou” primeste aici cate doua scrisori din capitala: una scrisa cu litere latarete si albastre, alta batuta la o masina cu panglica uzata. Expeditoarele acestor scrisori vin pe rand sa il viziteze, iar evenimentul care complica si declanseaza o inlantuire de intamplari il reprezinta intalnirea (neprevazuta a) celor doua.
Onetti alege ca barbatul sa fie o fantosa manipulata de imaginatia si intuitia naratorului-carciumar, caci el implineste sau prelungeste in gesturi toate observatiile pe care acesta ni le impune inca de la inceputul povestii: “As fi vrut sa nu-i fi zarit decat mainile […]; mi-ar fi fost de-ajuns miscarile lor pe lemnul acoperit cu zgarieturi pline de slin si jeg, ca sa inteleg ca n-avea sa se vindece, ca nu stia din ce-ar putea lua vointa de a se vindeca.”
Intr-adevar, barbatul nu se vindeca, va muri asa cum profeteste nenumitul narator care se impune atat de mult cu fineturi psihologice si fantazari (nu numai in privinta barbatului), incat putina disponibilitate iti mai ramane pentru a face deductii sau a discerne ceea ce povesteste.
Nu cunoastem gandurile barbatului sinucigas.
Mihaela Nicolae
[ratings]
Lansare Marea Miza – Mihai Sin
On June 06, 2008 in Evenimente, Lansari
Ieri “am iesit in Targ”. Cu domnul Mihai Sin. Inainte de lansare am facut impreuna cativa pasi printre standuri. Cateva impresii.
Targul este mult mai aerisit decat in toamna, la Gaudeamus. Atunci am fost sambata, acum am fost joi, probabil ca in week-end ce mi s-a parut acum spatios va deveni inghesuit.
Lansarea cartii a fost la standul Nemira. Mai mare decat in toamna, cu un panou imens pentru noul bestseller Labirintul Rozelor. Se vede si in poza de mai jos: e atat de mare ca nu prea stii ce s-a lansat: Labirintul sau Marea Miza? Depinde de unde privesti… sau de unde fotografiezi.
Au vorbit Paul Cernat, critic literar, Bedros Horasangian, scriitor, si autorul, Mihai Sin. La Paul Cernat a fost un moment de suspans, s-a oprit la un moment dat, zic gata, i-a plecat Ideea, dar apoi cuvantul s-a intors. Mircea Mihaies, prezent la eveniment, a zambit cu vesnicii ochelari tinuti pe frunte, noi am rasuflat usurati. Bedros Horasangian a vorbit apoi despre miza prozei romaneasca inainte si dupa ‘89. Ambele discursuri au fost la obiect si scurte.
Cartea abia am inceput sa o citesc. E scrisa cu atentie si bine documentata, zici ca e lucrare de doctorat. Celor interesati de o privire critica asupra prozei romanesti de la Rebreanu incoace o recomand.
Dupa lansare nu mai stiu ce s-a intamplat, eram nerabdator sa plec la vanatoare de carti. Si am vanat bine, seara eram cu sacosile pline, asa cum in Romania se pleaca numai de la supermarket inainte de Pasti si de Craciun.
Veniti la Bookfest, e reconfortant: carti, autori, terase in aer liber, lume relaxata: un mini-oras al cartilor, asa cum mi-ar placea sa vad in fiecare zi.
