Arhive din March, 2008
Candace Simpson-Giles – Cum sa fii o lady. Mic tratat de eleganta
On March 25, 2008 in Ghiduri
Mai pot fi femeile din ziua de astazi ceea ce eticheta si societatea au catalogat drept o “lady”? Asta ramane la latitudinea noastra, bineinteles, in functie de circumstante, dar Candace Simpson-Giles ne ofera un mic “indreptar” in acest sens. O lectura placuta inainte de toate, micul ei tratat de eleganta ne ofera sfaturi de conduita pentru aproape orice situatie.
Parcurgand aceasta carte, vom fi in acelasi timp amuzate, intrigate, mirate, dar mai ales vom gasi solutii pentru a ne descurca elegant in momente mai mult sau mai putin complicate. Asta nu inseamna ca “micul tratat” este o carte tabu pentru barbati. Dimpotriva, pe langa placerea lecturii, ar putea sa le sporeasca intelegerea fata de mame, consoarte, prietene etc.
Abordarea acestui subiect delicat este facuta in principiu in mod traditionalist, ducandu-ne cu gandul la doamnele de odinioara care nu traiau in ritmul alert de astazi si care probabil nu aveau atatea responsabilitati, putandu-se concentra asupra “bunelor purtari”. Observam insa cum autoarea transpune aceste uzante in timpul modern, in viata femeilor ce au in acelasi timp viata profesionala, sociala si de familie. Astfel, in mod neasteptat, gasim indrumari cu privire la primirea sau trimiterea unui e-mail, ori legate de comportamentul unei adevarate lady la locul de munca, indiferent de pozitia ocupata.
Cateva dintre sfaturi amintesc de un trecut in care situatia femeii era incerta, dar au corespondent intr-un prezent in care acestea isi pierd din ce in ce mai vizibil feminitatea. Altele ne amuza printr-o precizie inutila, cum ar fi “O lady nu poarta fusta din panza inainte de Pasti, si nici dupa Sfanta Maria”, iar unele nu numai ca ne amuza, dar ne fac sa ne punem intrebari in legatura cu superficialitatea conceptului de “lady”: “Daca este de asteptat sa i se vada picioarele, o lady se epileaza ori poarta ciorapi.”
Bineinteles, “Cum sa fii o lady” este doar un ghid, si simplul fapt de a urma sfaturile sale nu transforma o femeie needucata intr-o lady. A fi o lady implica mult mai multe aspecte, nu legate doar de comportament, ci si de calitatile morale, de felul de a gandi, de alegerile si de actiunile intreprinse.
In concluzie, cartea lui Candace Simpson-Giles este recomandabila oricui, atat ca un “cod de bune maniere” cat si ca o lectura putin mai neobisnuita dar distractiva.
Andra Stoicoci
[ratings]
Philip K. Dick – Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch
On March 25, 2008 in SF
Ca in majoritatea creatiilor sale, si in romanul “Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch” Philip K. Dick utilizeaza un arsenal de concepte stiintifice impreuna cu pelicule de realitate ce se intrepatrund si culiseaza aparent haotic, dantuind frenetic si preluand controlul dansului cu o succesiune rapida.
Barney Mayerson era cel mai important angajat al firmei lui Leo Bulero, companie care oficial se preocupa de problemele de moda ale unei papusi pe nume Perky Pat (care apare in mai multe proze ale lui Dick), iar neoficial se ocupa de distribuirea unui drog numit Dul-C. Drogul. Folosit in tandem cu papusa si setul de accesorii aferent, drogul introducea consumatorul intr-un univers aparent real, ajutandu-l sa scape intrucatva de dorul de Pamant (acest drog era folosit de colonisti). Problema apare in momentul in care Palmer Eldritch, un prolific om de afaceri, se intoarce din calatoria sa lunga de pe Proxima Centauri cu un nou drog, Ale-G si un set de promisiuni incredibile.
In universul distopic al cartii, atmosfera Pamantului a intretinut efectul de sera pana intr-atat incat caldura zilei era insuportabila. Aceasta progresie a creat proasta conceptie conform careia omul evoluat trebuia sa se protejeze de aceasta caldura printr-un strat chitinos ce imbraca corpul. Astfel au aparut anumite centre medicale, care, in schimbul unei sume mari de bani (sau pielicele, in carte), accelerau procesul evolutiv. Din pacate, acest proces putea avea si repercusiuni negative, cum ar fi involutia, iar o victima a acesteia este fosta sotie a lui Mayerson, convinsa de actualul ei sot sa incerce experienta.
Prin recurgerea la astfel de tratamente castigul de inteligenta era imperceptibil, si, dupa cum se va afla din carte, chiar fals. Evolutia reala a oamenilor ii va fi aratata lui Leo Bulero intr-o lume creata de Eldritch, o evolutie ce tindea catre un om inalt, placut vederii, nefiind deloc imaginea respingatoare a unei creaturi cu cap mare si piele chitinoasa.
In aceasta lume, in cinstea lui Bulero fusese construit un monument pentru uciderea lui Eldritch, caracterizat in inscriptie ca fiind “un dusman al sistemului Sol”. Aceasta denumire ma duce cu gandul la “Solarienii” de Norman Spinrad, in care, din nou, presupusa evolutie a unor oameni se arata a fi o fundatura a procesului Darwinian.
“Dumnezeu promite viata vesnica. Noi o impartim”. Cu aceste cuvinte drogul lui Eldritch intra pe piata, castigand din ce in ce mai multi sustinatori. Intr-adevar, felul in care functioneaza poate prelungi viata consumatorilor pana la un posibil infinit. Universul in care intrai si in care timpul nu conta a fost asemuit cu viata de dupa moarte. De asemenea, aduce si cu reincarnarea, oferind posibilitatea de a trece prin viata ca o forma de viata total diferita. Ceea ce nu fusese mentionat in reclama era cine, sau ce, conducea acest univers in care atingeai nemurirea.
Eldritch ofera un univers modelat in viziunea sa, supunand fiintele ce-l populau la nesiguranta realitatii, la suferinta. Avea o placere sadica in a-si arata dominanta intampinandu-i pe cei ce incercau sa fuga atunci cand ajungeau la destinatie. Prin sloganul sau il lua in deradere pe Dumnezeu, fiind efectiv o otrava a Sa. Sau poate insusi Eldritch era un Dumnezeu?
Neagu Bogdan
[ratings]
George R.R. Martin – Urzeala tronurilor
On March 21, 2008 in Fantasy
Lumea literara ar fi fost mult mai saraca daca nu l-ar fi avut pe George R.R. Martin. Autorul, multiplu nominalizat si castigator al premiilor Hugo, Nebula, Bram Stoker si World Fantasy, creeaza un roman „Urzeala tronurilor”, primul din seria „Cantec de gheata si foc”, despre care pot spune doar: UAU.
„Urzeala tronurilor” descrie o lume fantastica, numita Cele 7 Regate, care seamana cu Europa medievala, iar evenimentele ce se desfasoara in roman sunt similare cu cele ale respectivei perioade istorice.
Romanul nu are o poveste centrala, ci trei.
In prima, Robert Baratheon, regele tinutului Westeros, dupa ce si-a castigat coroana in lupta, isi viziteaza vechiul prieten, Eddard Stark in tinutul Winterfell. Regele ii propune prietenului sau sa devina Mana sa, a doua persoana din regat ca importanta, in urma mortii misterioase a detinatorului functiei. Astfe, familia Stark, una dintre cele mai puternice din tinut, este nevoita sa se desparta. Dupa revenirea regelui in capitala, numita Debarcaderul Regelui, incepe o lupta acerba pentru tron, care implica si familiile Stark si Lannister, de unde provine regina tinutului.
A doua poveste urmareste evenimentele ce se desfasoara la granita de nord a tinutului, unde se afla Zidul, o constructie ce protejeaza tinutul de invazia unor misterioase creaturi, numite Ceilalti. Povestea il are ca protagonist pe Jon Snow, fiul nelegitim al lui Eddard Stark, ce face parte din Rondul de noapte, denumirea sub care sunt cunoscuti cei ce pazesc Zidul.
Iar a treia poveste se desfasoara pe un continent ce se gaseste la est de Westeros unde se afla Orasele Libere.Aici s-au refugiat Daenerys si Viserys Targaryen, ultimele rude cunoscute ale fostului rege, ce se afla in cautarea unei armate care sa recucereasca regatul si sa razbune moartea regelui.
Autorul realizeaza o impletire perfecta a celor trei povestiri, astfel ca nu m-am simtit pus in dificultate in urmarirea lor. Intriga este complexa, surprinzatoare, urmarind conflicte politice, lupta pentru putere, tradari si povesti de dragoste, iar intoarcerile de situatie neasteptate fac deliciul lecturarii.
Si, chiar daca romanul are foarte multe personaje, acest fapt nu m-a impiedicat sa il savurez, pentru ca George R.R. Martin face o treaba excelenta in descrierea lor, atat de buna, incat te atasezi foarte repede ele. Insa in ceea ce priveste personajele, cititorul trebuie sa fie atent, pentru ca autorul pastreaza realismul vietii, iar eroii indragiti pot muri la fel de repede ca si personajele de care nu ne-am atasat foarte mult.
Am fost incantat de faptul ca autorul foloseste mai multe personaje ce nareaza povestirea, astfel ca am beneficiat de mai multe puncte de vedere ale acelorasi evenimente, aceasta contribuind din plin la atmosfera romanului. Si chiar daca George R.R. Martin nu creeaza o lume total noua, in sensul ca foloseste ca baza istoria medievala, spre deosebire de, sa spunem, J.R.R. Tolkien, el adauga unele elemente originale ca Ceilalti sau ciclul anotimpurilor, iarna putand dura si o viata de om.
La finalul lecturii, autorul m-a lasat cu dorinta de a citi mai mult, cu tristeti si bucurii, dar si cu intrebari privind continuarea. Iar daca continuarea nu va fi mai buna decat „Urzeala tronurilor”, ci doar egala, nu voi fi dezamagit.
Si cu toate ca am intalnit si aspecte ce m-au incantat mai putin, acestea au fost foarte putine si, sincer, nici nu doresc sa mi le amintesc, de aceea ii voi acorda nota 10.
Mihai Adascalitei
[ratings]
Serge Brussolo – Haita
On March 21, 2008 in Horror, Suspans
Pe coperta romanului „Haita” Serge Brussolo este numit Stephen King al Frantei, iar afirmatia nu este departe de adevar.
Pe strazile Parisului bantuie un criminal numit de presa Jupuitorul. Jupuitorul ataca doar femei, iar victimelor sale le lipsesc scalpul si bucatile de piele acoperite de par. Jupuitorul este Georges Mareuil-Mondesco, o figura solitara, singurul mostenitor al unei familii din inalta societate. Georges este ajutat de o tanara cu un trecut nefericit, Sarah. Dar ce se afla in spatele acestei minti criminale, ce impulsuri il imping? De ce Georges refuza sa viziteze locul unde isi depoziteaza „suvenirurile” luate de la victime, aflate in muzeul animalelor impaiate al lui Werner Mareuil-Mondesco, tatal sau, un avid pasionat de vanatoare si taxidermie? Ce legatura este intre toate acestea si animalele impaiate?
Romanul lui Serge Brussolo se aseamana foarte mult cu o piesa de teatru, actiunea se desfasoara in majoritatea timpului in cadrul aceluiasi decor, imensa proprietate a lui Georges Mareuil-Mondesco. Intalnim doar doua personaje, Georges si Sarah, iar evenimentele par a se desfasura pe acte. Intriga romanului este originala, interesanta, captivandu-ma pana la finalul lecturii.
Mi-a placut cum Serge Brussolo reuseste crearea unor personaje excelente, dovedind o atenta cunoastere a psihologiei umane. Gandurile, trairile si temerile lor sunt surprinse in amanunt, foarte bine descrise, conferind adancime personajelor.
Georges a avut o copilarie traita in umbra tatalui, incercand sa se ridice la asteptarile acestuia, dar nereusind aproape niciodata. Izolat, considerat ciudat de copii de varsta lui, dezvolta fobii ce ii vor afecta viata. Sarah, o tanara orfana, crescuta intr-un orfelinat, ajunge printr-o conjunctura mai mult sau mai putin nefericita asistenta lui Georges. Ea se va vedea nevoita sa-si confrunte trecutul cu prezentul.
Actiunea romanului este halucinanta, terifianta, la limita realului cu imaginarul. Autorul este foarte atent la detalii, descrierea scenelor fiind facuta cu minutiozitate. Scenele violente se imbina cu scenele de o sexualitate excesiva, creand imagini grotesti, cu impact extraordinar asupra atmosferei romanului. Si daca tot am mentionat supranumele de Stephen King al Frantei, trebuie sa spun ca „Haita” mi-a amintit de „Jocul lui Gerald” al autorului american mentionat, dar si de „Betia Sangelui” al lui Dean Koontz. Aceeasi profunzime a personajelor, aceeasi actiune palpitanta si acelasi deznodamant neasteptat.
Romanul lui Serge Brussolo m-a fascinat si m-a incantat. Datorita atentiei acordate psihologiei personajelor sale, mi-a fost mult mai usor sa ma atasez de ele. Romanul „Haita” mi-a placut si se inscrie pe lista romanelor ce le voi reciti in timp. Il recomand cu caldura.
Mihai Adascalitei
[ratings]
Camilla Baresani – Iubire la imperfect
On March 21, 2008 in Romanul de dragoste
Un roman cu o actiune circulara, in planuri care se succed si revin destul de haotic, o rusoaica si un italian prinsi intr-o relatie bizara, la distanta, o poveste care pare sa sustina zicala „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Ea, Galia, ambitioasa, carierista, putin snoaba, cu orientari concrete. El, Stefano, cam visator, oportunist, prea relaxat. O combinatie de prejudecati estice cu rasfat occidental ce starneste diverse conflicte. Dragostea pare sa triumfe, asistam la reimpacare, apoi devenim iarasi martorii unor prejudecati inexorabile, simtim ranchiuna explicita si suntem pusi in fata unei noi rupturi. Iar cercul se rostogoleste continuu….
“Iubire la imperfect” este, din pacate, o scriere imperfecta. Nu ma voi hazarda sa arunc vina direct pe autoare sau numai pe traducator, intrucat nu am citit varianta originala. In cel mai rau caz, cred ca poate fi o combinatie nefericita de greseli de scriere cu lipsa de adaptare literara a translatorului. Exemplificand, mi se pare impropriu sa nu mai ravnesti la dorinte, in conditiile in care “A RAVNI, ravnesc, vb. IV. 1. Intranz. şi tranz. = A simti un imbold puternic spre un lucru, a dori din toata inima, a jindui sa ajungă la ceva, sa posede ceva; a aspira, a nazui”. Galia spune, la un moment dat: Acum du-le cateva beri, in felul asta ii punem pe picioare si ii taram in restaurant. Adica, daca ii punem pe picioare, de ce ar mai fi necesar sa ii si taram?
La pagina 33, intr-un fragment ce se voia senzual, o scena de dragoste, apare un termen care mie personal imi da fiori, in contextul respectiv: subinghinal.. E ca si cum am viziona, transfigurati, un fragment de film cu un peisaj captivant, avand o melodie serena pe fundal si dintr-o data ar aparea in cadru un organ baltind in sange… O alta exprimare rudimentara gasim la pagina 40 si ma gandesc la probabilitatea destul de mare a unei traduceri in romana din engleza si nu direct din italiana (poate din aceasta cauza sa se fi deformat esenta cuvintelor si sa se fi alterat stilul?) – Cu mintea involburata de gandurile acelea, care erau oricum, numai vesele nu(…) … Ceva mai incolo, aflam ca mana s-a vazut constransa sa remedieze neprevazuta scena de striptease (no comment).
“Iubire la imperfect” nu este un roman de care nu te vei putea dezlipi. S-ar putea sa-l lasi din mana dupa primele 15 pagini sau, la fel de bine, sa devii intrigat si sa insisti totusi sa descoperi ce vrea cartea asta sa-ti transmita, pana la sfarsit. S-ar putea sa-ti lase un gust amar, daca te asteptai la o actiune iesita din comun sau la o scriere sensibila, ori cel putin ingrijita. Insa daca vrei sa parcurgi ceva usor, fara implicatii afective si fara mari pretentii, o vei bifa probabil in lista titlurilor citite.
Alina Calin
[ratings]
Interviu Mihai Sin
On March 20, 2008 in Interviuri, Literatura contemporana
La aceasta adresa gasiti un interviu video cu Mihai Sin. Si un articol despre Mihai Sin si cartile lui scris de Bedros Horasangian
Mai trebuia sa fie si un PDF in care sa pun un capitol din carte. Asta era treaba mea pe care nu mi-am facut-o pentru ca inca sunt in cautarea fiserului word al cartii. In loc de un capitol incitant deocamdata avem un fragment anemic prezentat in site. Ma revansez si revin cu un preview e-book consistent.
Interviul nu l-am luat eu, e o televiziune din Cluj (nu sunt sigur). Nu sunt tocmai genul de intrebari care imi plac dar important este ca autorul vorbeste despre el si despre “Quo vadis, Domine“, o carte eveniment.
Eveniment din mai multe motive. Unul dintre ele: cartea apare prima data in varianta completa (volumul 1 si 2). In anii ‘90 a aparut la Humanitas primul volum si la o alta editura, la distanta de 3 ani, al doilea volum. Ceea ce nu a fost tocmai in avantajul cartii.
Un alt motiv este perspectiva neobisnuita (si tousi pe undeva stiuta de noi toti) asupra rolului Securitatii in pregatirea evenimentelor din ‘89. Nu spun care, va las sa o desoperiti. Nici autorul nu dezvaluie din prima, ne tine in suspans pret de 50-60 de pagini.
De mentionat este si figura Securistului, realizata direct, in stilul prozei nord-americane. Securistul din “Quo vadis, Domine” nu e bruta anilor ‘50, “a evoluat”, s-a stilat. E destept, cinic, cu gusturi fine, cu gandul numai la afaceri, foarte pragmatic. Neasteptat de “uman”. Suna cunoscut, nu? Iar acest tip destept nu face decat sa se pregateasca temeinic pentru vremurile viitoare, pe care el le intuieste fiind un tip informat spre deosebire de restul. Sa se pregateasca pe el si tara in care traieste. Pentru ca securistul nostru este un bun patriot, strain de ideologia oficiala (un pic surprinzator, nu?) Ideologia este de fatada, un cod golit de sens al “bunelor maniere” in sistem. Mai departe… e de citit.
Cam atat. Vizionare si lectura placuta!
Silviu Toma
Dana Budeanu – Manual de stil
On March 14, 2008 in Autori, Carti
Am cumparat “Manual de stil” in urma bulversarii care m-a cuprins, auzind comentariile acide ale Danei Budeanu despre diverse stiluri vestimentare, intr-o emisiune difuzata recent. “Femeia aceasta trebuie sa aiba un cuvant greu de spus in privinta originalitatii, de se arata asa vehementa”, mi-am spus, si in urmatoarele 3 minute comandasem deja cartea online.
Efectul Dana Budeanu se propagase serios in randul populatiei feminine, caci am primit „manualul” cu ceva intarziere – cei de la editura faceau fata cu greu unui noian de solicitari pentru acelasi titlu. Acest aspect nu a facut decat sa imi sporeasca nerabdarea, asa ca dupa venirea coletului am parcurs cartea cam intr-o ora.
Am gasit-o impregnata cu exemplificari de Asa da – Asa nu (previzibile, pentru un manual cu sfaturi stylish), nu prea variate, insa. Intotdeauna Do’s pentru genti Hermes, ochelari mari Chanel, top-uri de matase, breton gros, carare pe mijoc. Mai mereu Don’t’s pentru genti mari seara, vinilin, imitatii, pantofi ieftini, tocuri pe plaja (ce consternare trebuie sa se fi starnit printre domnisoarele „abonate” la plaja “Tan-Tan”, din Mamaia!). Si aceste departajari se tot repeta, jongland practic cu aceleasi elemente, pana la final. M-as fi bucurat sa vad si ceva imagini concrete ale propunerilor de tinute, daca tot avem de-a face cu un manual ilustrat. M-as fi asteptat sa aud ceva despre imbinarile dintre stiluri – sunt permise? In ce masura? Pana unde poate merge indrazneala in fashion, fara sa cada in capcana prostului gust?
Cartea e scrisa ingrijit, simplist, alert. Cateva mici scapari, in privinta limbajului, de exemplu “pantofi must-have obligatorii”. Ca e must si obligatoriu, nu mai conteaza, doar musai sa fie!
Concluzia? Nu este un manual original sau despre originalitate, asa cum mi-l imaginasem, ci despre bun simt in alegerea “invelisului”. Destul de general si subiectiv, de altfel. De ce subiectiv? Pai de ce ar trebui sa renunt la manichiura frantuzeasca, de exemplu? E ca si cum as spune ca trebuie sa uit de parfumul meu de suflet, cu note de iasomie, pentru ca izul respectiv nu mai e in trend…
Oricum, trebuie apreciata initiativa acestei carti, in fond e o incercare de educare, de indrumare a unor comportamente vestimentare. Iar de (re)educare avem multi nevoie, indiferent de domeniul la care ne referim!
Remarca finala: poza autoarei, de pe coperta interioara a cartii, la sfarsit, e o alegere nefericita. O doamna care predica despre distinctie nu se poate prezenta in propriul manual dedicat stilului cu o imagine atat de “neglijent-transparenta”…
Alina Calin
[ratings]
Orson Scott Card – Vorbitor in numele mortilor
On March 14, 2008 in SF
“Vorbitor in numele mortilor” este cel de-al doilea roman din seria lui Ender, scrisa de Orson Scott Card, roman ce a vazut lumina tiparului pentru prima data in anul 1986.
In comparatie cu “Jocul lui Ender“, “Vorbitor…” este un roman cu o idee total opusa deoarece nu se mai ocupa de baiatul-geniu persecutat de ceilalti copii, ce ajunge sa salveze lumea producand xenocidul unei specii rationale, ci se ocupa de o tema mult mai des intalnita in romanele SF, si anume xenologia unor extraterestri antropomorfi si preconceptiile si fricile oamenilor cu privire la societatea acestora.
Din pacate, O.S. Card reia o tema pe care n-o stapanaeste la fel de bine ca Ursula K. LeGuin si nici la fel de original, precum Stainslaw Lem. Nu aduce nimic nou, insa aprofundeaza principiul oricaror xenologi si exploratori ai spatiului, care sunt impotriva contaminarii speciilor considerate inferioare, dand o noua intorsatura acestei idei ce nu mi se pare trasa de par, ci doar privita dintr-un alt punct de vedere.
Nu vreau sa ma intelegi gresit, cel de-al doilea roman din seria celor dedicate lui Ender nu este prost, dar nici nu straluceste precum “Jocul lui Ender”. Este un roman in care personajul principal pe care-l pierzi la finele “Jocului…” este o cu totul alta persoana. Matur, responsabil, constient de propriile probleme psihice, personajul se transforma din acea fiinta neinteleasa intr-un detectiv atent la detalii, cu un ajutor de nadejde si bani cu duiumul, avand autoritatea unei pseudoreligii create de el insusi.
Povestea pe scurt este cam asa: au trecut in jur de 3000 de ani de la distrugerea “gandacilor” si de la inceputul colonizarilor. In acest moment, Ender, strategul genial ce scapase lumea de pericolul “gandacilor”, este o pata neagra in istoria omenirii, deoarece dupa intalnirea cu matca (“Matca si Hegemonul”, Ender), ultima si prima dintre ele, facuse ca intreaga umanitate sa constate ca distrusese o intreaga specie de extraterestri constienti.
Ender avea insa doar vreo 37 de ani, deoarece scapase de imbatranirea normala prin intermediul zborurilor interplanetare. Isi uita numele devenind acum Vorbitor in numele mortilor, unul dintre cei multi pseudopreoti ce trebuiau sa vorbeasca despre cei morti cu seninatate, fara ascunzisuri. Doar sora lui, Val, ii stia adevarata identitate. Ea si Jane. Nu vreau sa-ti spun cine e Jane, pentru ca acest personaj este magnific si probabil prototipul unuia dintre cele mai indragite personaje din Star Trek.
De asemenea, omenirea descoperise pe o planeta denumita Lusitania, o alta rasa de extraterestri constienti, numita de mai toti “purcelusi” (”pequininos”, in termeni stiintifici), deoarece, ei bine, semanau cu niste purcelusi. La un moment dat, acestia il omoara pe singurul xenolog al coloniei catolice din motive necunoscute si astfel lucrurile incep sa se precipite. Vorbitorul, Ender, este chemat pentru a vorbi despre xenologul mort. De aici iese o harababura foarte interesanta si emotionanta pe alocuri, ce reuseste sa te acapareze.
Sunt sigur ca restul povestirii o vei descoperi singur si mai mult ca sigur c-o vei face deoarece dac-ai ajuns la aceasta carte trebuie sa fi citit “Jocul lui Ender”, iar acesta trebuie sa te fi captivat si sa te fi lasat dorind mai mult. Cartea de fata ar putea fi formata din bucati de hartie pe care sunt scrijelite litere anapoda, tot ai citi-o.
Se vede clar, pe de alta parte, ca la acest volum Orson Scott Card a primit ajutorul editorului sau deoarece finalul cartii pregateste un alt volum, in timp ce “Jocul lui Ender” nu cerea neaparat o continuare. Ca sa fac o comparatie, cred ca cel de-al doilea volum din “Lumea Fluviului” este la acelasi nivel cu “Vorbitor…”, pastrand diferentele de stil si idee dintre cele doua serii. Mai clar, as putea spune ca, in timp ce “Jocul lui Ender” este mai degraba filmul “Stargate”, “Vorbitor…” este primul sezon din serialul “Stargate SG-1″.
Anghelina Tiberiu
[ratings]
Philip K. Dick – Ubik
On March 14, 2008 in SF
Am descoperit, ca multi dintre voi, fantasmele din mintea imbibata cu amfetamine a lui Philip K. Dick, prin anii 90, cand Nemira a publicat “Vanatorul de recompense“, “Omul din castelul inalt“, “Ubik” si “Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch“.
Pentru recenzia de mai jos, m-am hotarat sa recitesc “Ubik”, pentru ca, in afara de vagi amintiri despre confuzia dintre real si ireal (lucru care, intre noi fie vorba, este comun aproape tuturor romanelor lui Dick), mare lucru nu-mi mai aminteam.
M-am confruntat cu un lucru paradoxal. Cum e sa citesti un roman scurt, scris intr-un stil destul de sec, cu o sintaxa repetitiva, pur logica, si in acelasi timp sa simti ca te ia ameteala citindu-l? Despre ce e vorba, de fapt?
Romanul se dezvolta pornind de la trei premise:
Conflictul Telepati – Inertiali. Suntem in anul 1992 (romanul a fost scris in 1969, dar se pare ca scriitorii SF de atunci erau mult prea optimisti in legatura cu ritmul de dezvoltare al omenirii), cand esperi, telepati, precogi si altii ca ei pot invada intimitatea sau secretele oricui. Pentru a-i bloca, trebuie sa apelezi la serviciile unui neutralizator inertial.
Semi-viata. In momentul mortii, cei care isi permit sunt plasati in semi-viata, o forma de criogenie, persoana respectiva avand un soi de constiinta si abilitati de comunicare. Cei din lumea reala pot sa-i contacteze, nu foarte des insa, pentru ca si semi-viata se consuma la un moment dat.
Ubik. Medicamentul minune. Panaceu universal. Dick se amuza sa plaseze la inceputul fiecarui capitol un slogan publicitar ridicol, care lauda produsul.
Personajul principal, Joe Chip, ratat si depresiv, vesnic in cautarea monedelor necesare pentru a porni diferiti roboti casnici, este testor de camp psionic intr-o firma al carei scop este neutralizarea interferentelor psihice. Patronul sau, Glen Runciter, tocmai incheie un contract gras, pentru curatarea unor uzine de pe Luna, infiltrate de telepati. Joe Chip strange echipa de inertiali, mai mult sau mai putin schizofrenici, pe care o “condimenteaza” cu o fata cu ochi negrii, frumoasa si perfida, care are capacitatea psihica nemaintalnita de a modifica evenimentele schimband trecutul. Misiunea se dovedeste a fi insa o capcana. O bomba explodeaza. Runcinter este ucis, criogenizat in graba de subalternii sai si plasat in semi-viata. Stop.
De aici intram in lumea lui Philip K. Dick. Caci lucrurile din jurul lui Chip incep sa-si piarda din substanta, totul pare a se degrada, conform legilor entropiei, dar si a regresa, fara sa stim daca este vorba de o intoarcere in timp sau doar de o erodare a realitatii. Nu mai stim ce este real si ce nu, cine este viu si cine este mort. Nu intamplator, subtitlul romanului este “Eu sunt viu, iar voi sunteti morti”*. Personajele sunt prinse intr-un vertij de incertitudine, se degradeaza, nu au de ce sa se agate. Este moartea oare?
Si apoi apare un refugiu. Cineva incearca sa-i ajute si sa le transmita lucrul salvator: Ubik. Un banal spray care poate incetini degradarea. Sau mai mult decat atat. Dumnezeu, poate. Caci ultimul slogan publicitar nu mai e deloc ridicol: “Eu sunt Ubik. Inainte ca Universul sa fie, eu sunt. (…)Eu sunt cuvantul si numele meu nu e niciodata rostit. Numele, pe care nimeni nu-l stie. Mi se spune Ubik, dar nu acesta mi-e numele. Eu sunt. Eu voi fi Intotdeauna.”
Citesc cu sufletul la gura, gasesc explicatiile, lucrurile se lamuresc, senzatia de vertij dispare. Pana cand ajung la ultimul paragraf si simt ca mi-a scapat ceva. Probabil ca o sa ma dumiresc la urmatoarea lectura. Peste cativa ani.
*)Titlu preluat si de Emmanuel Carrere in romanul sau biografic, publicat si de Nemira, si pe care vi-l recomand.
Ion Ardeleanu
[ratings]
Peter James in Romania
On March 13, 2008 in Autori, Evenimente, Lansari
La scurt timp după lansarea în România a romanului Aproape mort, cunoscutul autor britanic de romane de suspans, Peter James, vine la Bucureşti pentru a se întâlni cu cititorii.
El va sosi pe Aeroportul Henry Coandă vineri, 14 martie, la ora 14.55, şi va petrece în România cinci zile.
Luni, 17 martie, la ora 18.30, Editura Nemira şi Libraria Cărtureşti invită iubitorii literaturii de suspans să îl cunoască pe Peter James. Întâlnirea va avea loc la Ceainăria Cărtureşti (Str. Arthur Verona nr. 13), unde autorul va vorbi despre cărţile sale şi va acorda autografe.
