Arhive din February, 2008
Stephen King – Jocul lui Gerald
On February 29, 2008 in Suspans
Voi scrie aceasta recenzie despre cartea “Jocul lui Gerald” din doua motive: in primul rand pentru ca Stephen King este “ingerul” meu in materie de horror, iar in al doilea rand din consideratie pentru eforturile pe care voi le faceti pentru ca opera acestui prodigios (si extrem de prolific de altfel) scriitor sa fie cunoscuta si in “mereu surprinzatoarea Romanie”.
Am citit acum 5-6 ani prima editie a cartii, publicata de voi in anii ‘90, cand am gasit-o la un anticariat si cred cu tarie ca este una din piesele de rezistenta ale operei lui King, care-i reconfirma talentul de anvergura in domeniu.
Marturisesc ca, dupa primele cateva pagini citite, cartea mi s-a parut slabuta, chiar anosta dar(pentru ca aproape intotdeauna exista un dar nu-i asa?) geniul lui Stephen King nu a intarziat sa puna lucrurile la punct.
Gasesc absolut fascinant felul in care King reuseste sa transforme subiecte domestice, de-a dreptul banale, cum ar fi senzatia de foame exacerbata a unui caine care si-a pierdut stapanul si senzatia de sete din ce in ce mai pronuntata a unei cucoane care, din nefericire, are miscarile limitate de doua perechi de catuse, in tragedii de proportii cosmice.
Si, pentru ca spectacolul pus in scena de “Marele Maestru al Dezastrului” sa fie total, unde se intalnesc aceste personaje, macinate de senzatii deranjante: intr-un decor lipsit de stralucire, de maretia unei intrigi sofisticate, si anume intr-o casa ordinara de vacanta.
Aici singura piesa care face nota discordanta (si in cele din urma ii scoate din sarite pe protagonisti) este… cadavrul defunctului sot al cucoanei Jessie (nimeni altul decat Gerald), care nu a luat deloc in serios avertismentul cum ca cele mai grave accidente se petrec … acasa!
Dar ceea ce face deliciul cartii si, implicit, inimitabil pe Stephen King, este valtoarea trairilor emotionale prin care trece femeia. Jessie, dintr-o victima neajutorata pe cale de a se resemna devine o luptatoare acerba si reuseste sa depaseasca dramatismul situatiei in care se gaseste, eliberandu-se si devenind invingatoare. Iar cainele, inzestrat de autor cu o inteligenta deranjant de ascutita, dar totodata plauzibila, isi potoleste foamea, sub privirile ingrozite ale lui Jessie, infruptandu-se din cadavrul nimeni altuia decat Gerald.
Si cand te gandesti ca tot ceea ce-si dorea tanarul cuplu nu era decat o reconfortanta partida de sex intr-o ordinara casa de vacanta, intr-un banal sfarsit de saptamana… Dar, cu Stephen King, am invatat deja ca nimic nu-i ceea ce pare, nu-i asa?
Cam asta-i despre “Jocul lui Gerald“.
Dan Catuneanu
***
Nota editurii: Jocul lui Gerald va reaparea in luna martie la Nemira. Anuntul este facut aici.
[ratings]
The Year’s Best Science Fiction – Volumul II
On February 26, 2008 in SF
Prima impresie pe care am avut-o la întâia răsfoire a volumul II al antologiei The Year’s Best Science Fiction a fost aceea de vitrină cu geam de cristal a SF-ului american cu foarte multe fisuri şi crăpături produse de o pleiadă de scriitori anglofoni dar ne americani : finlandezi, canadieni, indieni, irlandezi etc.
Primul gând a fost acela că globalizarea a lovit atât de rău SF-ul încât s-a terminat cu monopolul american asupra genului şi în viitorul volum al antologiei vom citi doar autori chinezi. Totul s-a dovedit a fi însă o părere eronată, aşa cum este şi aceea că genul SF este pe ducă, căsăpit meticulos de fantasy, lucru care este doar parţial adevărat, din câte am înţeles din superba „Sinteză : 2005” a activităţii generale în acest gen literar, cu care se încheie volumul II al antologiei recenzate în aceste rânduri.
Volumul II al antologiei The Year’s Best Science Fiction este reuniunea a 19 autori care scriu SF în cel mai pur stil american, chiar dacă câţiva dintre ei au origini genetice prin Finlanda, Canada sau India, pur întâmplător. Marea diferenţă faţă de primul volum al antologiei, alcătuit din texte de autori consacraţi şi recompensaţi în marea majoritate cu Hugo şi Nebula, este că de data aceasta majoritatea scriitorilor cuprinşi nu sunt atât de faimoşi, recunoscuţi şi premiaţi precum cei din volumul I.
Acest lucru s-ar putea să fie un motiv pentru cârcotaşi să afirme că acest Galion care vine maiestuos din lumea nouă : The Year’s Best Science Fiction, volumul doi, este doar balastul care susţine corabia. Lectura dovedeşte că faptele nu sunt deloc aşa şi valoarea textelor din volum al doilea nu este cu nimic mai prejos faţă de primul, ba unele sunt chiar mai best dacât the best.
***
Prima nuvelă a antologiei se intitulează Omul-calorie şi este semnată de Paolo Bacigalupi, care ne oferă aproape 50 de pagini de distopie (contra utopie) în cel mai pur înţeles al acestui subgen al SF-ului. Astfel, personajul principal, Lalji, este un fel de prospector şi traficant de proteina vegetala într-o lume distrusă de experimentele transgenetice asupra plantelor, în care totul se vinde şi se cumpără sub formă de energie pură, extrasă din soia, grâu sau porumb, sub formă de aliment pentru fiinţe sau biocombustibil pentru maşini.
Personajul nostru, de origine indiană, pentru care Misissipi este un fel de Gange sfânt, cu trimiteri la tot felul de zeităţi hinduse, primeşte misiunea de a părăsi oraşul natal New Orleans, şi de a aduce în oraş un individ ciudat, Charles Bowman, un aşa numit generuptor, posesorul unei descoperiri extrem de importante. Urmează un drum pe apele fluviului Misissipi, plin de peripeţii, la finalul căruia Charles Bowman se dovedeşte a fi un fel de agronom singuratic, care cultiva într-un spaţiu mic şi ascuns legume şi fructe nemodificate genetic, spre uimirea lui Lalji. Marele secret al ciudatului agronom se dovedeşte a fi câţiva pumni de seminţe de plante capabile să încolţească şi să se reproducă, spre disperarea marilor concerne agricole care stăpâneau lumea tocmai prin modificarea genetică a tuturor plantelor care asigurau o singură recoltă, seminţele fiind nişte capsule închise, incapabile de încolţire.
Lucrurile se precipită pe drumul de întoarcere, Charles Bauman pierzându-şi viaţa în urma unei lupte cu cei care păzeau monopolul agricol. Astfel, traficantului Lalji nu-i rămâne altceva de făcut decât să cultive cele câteva zeci de boabe de cereale, legume şi fructe, pe care generuptorul le purta asupra lui spunând că sunt doar simplă proteină vegetală pentru hrană. Una din cele mai intersante idei ale autorului acestui text reuşit este modul de depozitare a surplusului de energie, obţinut pe cale cinetică, sub formă de arcuri cinetice, care apoi erau utilizate de motoare prin relaxarea acestora, totul semănând puţin cu frumoasa şi nobila idee de a depozita căldura pe timp de vară în damigene pentru a putea fi folosită pe timp de iarnă.
***
Britanica Gwyneth Jones le oferă cititorilor antologiei o mostră de space opera, intitulată Punct de sprijin, patruzeci şi patru de pagini de acţiune alertă pe o staţie orbitală, populată de personaje pitoreşti din mai multe lumi, care vorbesc un jargon tehnic în care cele mai remarcabile invenţii tehnice poartă nume de genul super rapida praştie cu fuziune avansată, iar personajele, indiferent de rasă, se comportă ca ultimii borfaşi din zilele noastre.
Staţia orbitală se numeşte Tigaia, iar mânerul (măciulia) acesteia este o zonă interzisă, în care se afla o fiinţă-lucru stranie şi foarte valoroasă, care este mulsă la intervale regulate de timp, asigurând jumătate din necesarul de heliu al Pământului şi nişte stranii particule q-bits rezistente la decoerenţă, care au, printre altele, şi capacitatea de a opri poluarea.
De fapt, staţia a fost construită de pământeni şi plasată undeva departe, pe orbită, doar cu scopul de a putea fi exploatată în siguranţă, profitând de tranzitul non-local, astfel încât orice accident spaţio-temporal să afecteze doar această zonă de frontieră spaţială.
Cei care doreau să rişte pentru a deveni prospector, nu făcea altceva decât să se întindă într-un compartiment de tranzit şi echipat doar într-un costum spaţial erai purtat, complet la hazard, datorită efectului Buonarotti, în spaţiul nemărginit, unde dacă erai un tip norocos, puteai descoperi o planetă asemănătoare Pământului, ale cărui coordonate le vindeai marilor corporaţii şi deveneai un om extrem de bogat.
Din nefericire, cea mai mare parte dintre prospectori nu se mai întorceau deloc, sau reveneau mutilaţi, bolnavi şi la fel de săraci ca atunci când plecaseră în prospecţiune. Fauna umană şi extraterestră de pe staţia orbitală este completată de tot felul de ciudaţi, din care fac parte şi cuplul de extratereştri Orlando şi Grace, mari amatori de filme vechi, alb-negru şi care îţi încearcă şi ei şansa în aflarea unor coordonate care ar putea fi vândute celor interesaţi.
Aceştia pun la cale, împreună cu un soi de boschetar spaţial, Draco, să fure o parte din lichidul atât de scump produs de fostul prospector transformat în fiinţa-obiect monstru, sechestrată şi atât de bine păzită în măciulia staţiei orbitale. Cei trei, ajutaţi şi de alte personaje la fel de stranii, pun la cale un plan perfect, care decurge normal până când Draco, într-un acces de lăcomie, se hotărăşte să ia creatura cu totul, lucru care se pare că aceasta nu a fost de acord, făcându-l pe boschetarul cosmic să dispară în neant iar cei doi extratereştri să rămână cu buzele umflate.
***
Hannu Rajaniemi este un fliandez care îşi dă doctoratul în Scoţia, la Edinburg, în teoria stringurilor şi în timpul liber recită, scrie povestiri bazate pe mitologia filandeză şi, binenînţeles, SF de calitate. Textul publicat în antologie se numeşte Deux ex Homine şi este un cyberpunk amestecat cu elemente de fantastic nordic.
Acţiunea debutează cu o reuniune de familie, la masa de duminică fiind aşteptat un înger. Aceasta se dovedeşte a fi de fapt o armură de soldat, construită din mercur, capabilă de levitaţie într-un nor de lumină albă, în care se află Aileen, o tânără înrolată în armată, fosta iubită a lui Jukka, cel care de fapt este naratorul acestei istorii.
Cititorul trebuie să execute o lectură atentă, pentru că orice relaxare sau clipă de neatenţie îl face să piardă logica acţiunii, dacă există vreuna. Oricum, ideea este că suntem într-un viitor destul de confuz, dominat de calculatoare, hakeri cuantici, aşa cum a fost şi personajul nostru Jukka, IA, simbioţi care controlează mintea şi multe alte lucruri de genul acesta care fac deliciul pasionaţilor de cyberpunk.
Nu trebuie uitat nici Fesu, care este un fel de supercalculator uriaş, sub forma unei stele de mare, cu diametrul de un kilometru şi jumătate şi care pluteşte în permanenţă deasupra orăşelului în care se petrece acţiunea, şi care controlează absolut totul. Sfârşitul pare a fi unul fericit : Jukka renunţă la simbiot şi s-ar părea că rămâne cu Aillen, iubirea vieţii lui.
Canadianul aproape reîntors din stele este un text political fiction scris în tandem de către Jay Lake şi Ruth Nestvold, doi autori foarte tineri şi extrem de promiţători.
Sincer, în timp ce lecturam această nuvelă, şi mai avem câteva pagini până la sfârşit, nu reuşeam să-mi dau seama unde este elementul SF în toată istoria, în afară de un uşor ingredient science fiction care venea din faptul că o femeie şi un bărbat stau pe malul unui lac şi aşteaptă reîntoarcerea soţului doamnei în cauză, plecat într-o călătorie spaţială, având ca efect secundar un fel de vertij în mijlocul lacului.
Cu toate că la prima vedere, textul pare impermeabil SF, el conţine câteva elemente de recuzită SF bine aşezate scenografic.
În primul rând, călătorul spaţial este un excentric canadian îmbogăţit în domeniul comunicaţiilor, care în urma unor cercetări şi experimente personale reuşeşte un salt spaţio temporal, care ar fi trebuit să dureze o săptămână, dar care îşi sună soţia după şase ani şi stabileşte o reîntoarcere-reîntâlnire pe malul acestui lac. Data revenirii trece şi în locul cosmonautului canadian apare doar această anomalie în mijlocul lacului, pe care rând pe rând o cercetează toată lumea, până se plictiseşte, rămânând în aşteptare, ani buni, doar soţia acestuia şi Bruce Diedrich, un fel de cercetător canadian, de origine americană, nouăzeci la sută om de ştiinţă şi 10 la sută informator.
Nuvela pare a fi un fel de poveste de dragoste platonică între cei doi, glazurată cu câteva acţiuni tehnico ştiinţifice care se încheie însă tragic prin explozia lacului, cauzată de încercarea canadianului cosmonaut de a se reîntoarce. Soţia acestuia moare, dar cititorul descoperă cu uimire că de fapt aproape toată această aşteptare a fost pusă la cale de serviciile de spionaj canadiene în încercarea de a pune mâna pe documentele cercetărilor făcute de canadianul cosmonaut şi care erau ţinute secret de soţia acestuia.
Instrumentul lor fusese Bruce Diedrich, care acceptase formal să informeze guvernul canadian asupra cercetărilor sale în zona lacului, dar care nu se gândise nici o clipă că era folosit ca un adevărat spion, pentru aflarea existenţei documentelor privind zborul spaţial. Ca orice canadian care se respectă şi se consideră înşelat de guvernul său, Bruce Diedrich distruge toate datele atât de preţioase. Şi uite aşa au rămas canadieni cu un singur reprezentant în cosmos, ca şi noi prin domnul Prunariu, doar că în condiţii puţin diferite.
***
Bomba cu mecanism atomic este scrisă de Dominic Green, un autor britanic care a publicat până acum doar în paginile revistei engleze Interzone, dar după calitatea textului, tânărul scriitor promite mult. Nuvela poate fi încadrată în subgenul distopiei, adică un viitor sumbru al omenirii, cauzat de data aceasta de supraînarmările făcute de ţările lumii, mai ales cu tot felul de mine, mai mari sau mai mici, capabile să te facă ţăndări doar dacă respiri în apropierea lor.
Acţiunea se desfăşoară în Kinshasa, capitala statului african Congo, pentru care autorul nici nu a trebuit să facă un efort imaginativ prea mare privind atmosfera, având în vedere că este un oraş realmente distrus de războiul civil, cu infrastructura complet căzută, unde aproape nimic nu mai funcţionează.
În viitorul zugrăvit de Dominic Green lucrurile stau însă şi mai rău, întregul oraş fiind căptuşit cu mine care mai de care mai sofisticate, explodând până şi la tic-tac-ul ceasului de la mână, producând explozii catastrofale sau un simplu „fâs” prin care împrăştie în atmosferă viruşi HIV modificaţi , capabili să îmbolnăvească prin simpla inhalare aerogenă.
Personajul principal se numeşte Mativi şi însoţit de o copilă localnică, pe post de ghid, descoperă într-o clădire abandonată câteva zeci de arme ciudate, abandonate şi pentru care localnici aveau deja un soi de veneraţie zeiească. Descoperirea produce agitaţie în toate straturile societăţii congoleze, dovedind că ciudaţi pioni din oţel erau mai mult decât nişte simple arme uitate şi după o încercare nereuşită de eliminare a agentului ONU Mativi, având ca ocupaţie de bază dezarmarea, aflăm că de fapt containerele respective conţineau energie electrică depozitată printr-o tehnologie sofisticată, inventată de oamenii de ştiinţă africani sub patronajul interesat al dictatorului ţării, care primea bani frumoşi pentru asigurarea alimentării cu energie electrică a unui oraş cu 5 milioane de locuitori şi aflat în pragul colapsului economic.
Lucrurile ameninţă să scape de sub control în timp ce autorităţile transportau unul din pioni de oţel la centrala electrică a oraşului, ciudatul obiect absorbind ca o mini gaură neagră obiecte dar şi oameni, ucigându-i. În final, agentul lui Dominic Green reuşete, după câteva aventuri specifice, să anihileze containerele care erau nişte adevărate bombe ce ameninţau întreaga planetă şi să mai salveze încă o dată omenirea de la dezastrul total, lucru pe care îl putem observa şi noi, dacă privim cu mare atenţie în jur.
***
William Sanders este un scriitor care după un debut promiţător în ale SF-ului se îndepărtează de gen şi doar insistenţele marelui Roger Zelany îl convingă să revină, şi bine a făcut. Autorul, într-un fel specializat în subgenul „Alternate History”, ne propune prin Amba o distopie scrisă după toate regulile sub genului.
Suntem într-un viitor nu prea îndepărtat al omenirii, insuficient pentru ca invenţiile tehnologice să schimbe ceva în stilul de viaţă cotidian dar suficient de mult ca încălzirea globală să fie aşa de puternică pentru a schimba dramatic clima, astfel încât Siberia s-a transformat într-o adevărată oază în care visează să emigreze orice american întreprinzător, un lucru aproape imposibil din cauza legilor impuse de Federaţia Rusă.
Cu toate acestea, personajul principal este americanul Logan, stabilit de peste douăzeci de ani undeva între Habarovsk şi Vladivostok, organizând un fel de safari siberian pentru cei foarte bogaţi care doreau să fotografieze tigri siberieni în libertate. Viaţa este însă grea în Siberia şi ea devine şi mai grea după ce un client uită să-i mai plătească safari-ul. În aceste condiţii, Logan şi echipa sa este obligată să facă ceea ce urau cel mai mult, să devină un fel de călăuze pentru imigranţii ilegali chinezi, care încercau să fugă dintr-o ţară devastată de uragane şi tsunami.
Mijlocitorul acestor treceri ilegale se dovedeşte a fi un individ lipsit de scrupule care în final îi executa pe chinezii candidaţi la imigrare în Siberia, pentru a nu intra în conflict cu autorităţile. Logan şi echipa sa lichideaza grupul de comando ce trebuia să-i execute pe chinezi alcătuit dintr-un grup de oameni de ştiinţă şi care drept mulţumire îi avertizează că în câţiva ani a avea loc o creştere bruscă de temperatură care va face şi din Siberia un teritoriu nelocuibil. Finalul nuvelei ne oferă o execuţie naturistă a intermediarului care ucisese atâţia chinezi. Acesta este legat şi lăsat să fie sfâşiat de tigrul Amba în timp ce Logan încearcă să rezolve dilema unde ar putea trăi mai bine : Alaska sau Mongolia. Citeste in continuare
Philip Jose Farmer – Labirintul Magic
On February 25, 2008 in SF
Nemira a adus pe piata, prin noiembrie 2007, al patrulea volum din seria Lumea Fluviului, a lui Philip Jose Farmer. Nu imi place sa stiu actiunea inainte sa citesc cartea, asa ca nu imi propun sa o descriu aici.
Voi nota doar ca seria in sine este una valoroasa, Farmer scriind cu destul de multa usurinta o interesanta saga SF. Partea de “science” din SF este mai slab conturata, propunand pe alocuri solutii mai degraba imposibile, de parca autorul ar fi inceput sa scrie primul volum fara a avea de gand sa il continue, iar apoi, pe masura ce avansa cu seria, s-a trezit ca are nevoie de ceva mai multa coerenta, insa nu si-a batut prea mult capul cu acest lucru. Partea de “fiction”, bazata pe o idee desteapta, este aproape stralucitoare, propunand situatii inedite care pun la contributie imaginatia. Cam asa decurg lucrurile in primele trei volume.
Al patrulea este cel de fata, pe care insa nu l-am simtit a fi la fel de bine lucrat precum pe celelalte: scriitura este in continuare interesanta, iar o buna parte din misterele din primele 3 volume sunt dezlegate. Volumul chiar a fost scris ca o incheiere a seriei (mai urmeaza insa inca un “episod”). Farmer se confrunta insa cu multe dificultati. Seria pleaca de la doua nuvele publicate prin 1967, respectiv 1971, incorporate ulterior in volumul al doilea, publicat in 1971. Primul volum a aparut tot in 1971, iar pana la cel de-al treilea (1977) mai au trecut 6 ani. Cei treisprezece ani de la debutul seriei pana la aparitia Labirintului Magic, par a-l face pe Farmer sa petreaca aproape jumatate din acest al patrulea volum intercaland recapitulari a ceea ce s-a petrecut in primele parti. Pe de alta parte, mi s-a parut ca vad unele inadvertente si rescrieri ale istoriei din primele parti? (ce e drept nu am avut rabdarea sa ve
rific). In fine, unele dintre solutiile tehnice propuse pe post de “science” par a fi mult prea putin documentate, iar deznodamantul e un pic cam banal, similar mult prea multor altor povestiri SF (ce e drept, in 1980 inca nu erau chiar asa de multe), senzatia mea fiind ca nu se ridica la nivelul povestirii in ansamblul ei.
In concluzie, seria Lumii Fluviului merita toata atentia, este captivanta. Volumul patru insa nu se ridica la valoarea precedentelor. Daca insa ai ajuns sa citesti Fluviul vietii (vol. 1)*, Vasul miraculos (vol. 2) si Planul misterios (vol. 3), si ti-au placut, Lumea Fluviului este obligatoriu de lecturat…
————————
* in traducerea Nemira din 1996 titlul volumului 1 era tradus oarecum fidel variantei englezesti: “Inapoi la trupurile voastre razletite!” (To Your Scattered Bodies Go). In versiunea “tot Nemira” din 2006, titlul a devenit insa “Fluviul vietii”.
Bogdan Voicu
[ratings]
Greg Egan – Scara Lui Schild
On February 20, 2008 in SF
Greg Egan este un impatimit al noutatilor stiintifice si a misterelor care le pot ascunde acestea. In Scara lui Schild el incearca sa ne imerseze in universul teoriilor cuantice, si sa picteze o viziune a spatiului si fenomenelor fizice dintr-un univers cu legi de functionare complet compatibile teoriilor de ultima ora din fizica cuantica.
Cartea descrie un viitor indepartat, unde omenirea a facut contact si colaboreaza cu multe rase extraterestre, dintre care unele foarte avansate din punct de vedere stiintific, si nu mai este dependenta de corporalitate, de care face folosinta intr-un mod original, specific povestirilor lui Greg Egan. Constiinta de sine este o informatie transferabila nu numai intre corpuri humanoide, ci si in cele ale speciilor extraterestre si in spatiul informatic.
In spatiul indepartat, apartinand mimozanilor se afla statia stiintifica Mimoza care a dezvoltat echivalentul cuantic al unui accelerator de particule: o sfera care anuleaza cea mai mare partea a interferentelor din universul curent, pentru a putea crea in interiorul ei un vacuum perfect, unde pot lua nastere diverse forme si structuri ale materiei, unele care nu sunt proprii universului nostru.
Cercetatorul pamantean Cass va intreprinde o calatorie relativistica pentru a experimenta o noua forma de materie cuantica, care o va despartii de familie si prieteni pentru xxx ani. Pentru a putea observa experimentul in timp real, va lua o forma de “musca cuantica” care nu va retine informatia la intoarcerea in spatiul macro – spatiul marimilor umane. Experimentul va avea o intorsura neasteptata si va rezulta o sfera de materie compacta care isi mareste diametrul cu jumatate din viteza luminii.
600 ani mai tarziu privim asupra unei galaxii aflate in exod din fata sferei, exod destul de usor de realizat prin posibilitatea transferului cunostiitelor la distante stelare. Totusi, s-a creat o statie de observatie si experimentare care calatoreste cu aceeasi viteza din fata sferei, la cateva sute de km distanta de ea, unde se afla Tchicaya, Mariama si cercetatori impartiti in 2 tabere: unii vor sa distruga sfera, altii sa o inteleaga si poate sa traiasca in interiorul ei daca acest lucru este posibil.
Prin diverse evenimente, care mai bine nu le prezint, pentru ca sunt foarte frumos prezentate de autor, apare posibilitatea patrunderii in universul sferei.
Odata ajunsi in interior, cei 2 eroi principali incep o calatorie intr-un univers complet diferit de al nostru, unul adevarat cuantic, unde posibilitatile multiple sunt echivalentul fortei de atractie, omniprezente. Prin acest univers posibil trebuie sa treaca pentru a afla daca se poate opri inaintarea acestuia si in acelasi timp salvarea lui pentru a prezerva viata existenta in el.
Sfarsitul este foarte bine realizat, desi cam previzibil, dar merita asteptarea si lupta cu intelegerea conceptelor stiintifice prezentate.
Conceptele din cartea lui Egan sunt destul de greu de inteles, mai ales daca nu ai facut cuantica macar la nivel elementar, desi daca ai o imaginatie bogata si acces la internet poti sa intelegi universul fantastic al cartii.
O recomand copiiilor pasionati de stiinta si cu imaginatie dar si celor mai in varsta care vor sa-si flexeze muschii creierului, cartea aceasta este echivalentul unui maraton de 42.195 metri. Pentru fiecare cartea va avea un alt inteles, dar mie mi-a placut urmatorul rezumat, luat de pe site-ul nemira:
“Topologica scară a lui Schild se încadrează perfect în temele generale ale lui Egan: abandonarea corporalităţii şi trăirea în lumi virtuale nu ne va anula identitatea umană; ea va înainta pe treptele scării, asociată mereu formelor pe care le-a avut anterior.” Literary Supplement
Braniste Nicolae
[ratings]
Orson Scott Card – Jocul lui Ender
On February 18, 2008 in SF
Intr-o lume a viitorului, cand nasterile sunt controlate, iar o familie nu poate avea mai mult de doi copii decat in situatii cu totul speciale, Andrew Wiggin (Ender) este un Tert (al treilea copil).
Lumea se afla sub continua amenintare a unor insecte extraterestre (Buggers), care incercasera deja sa cucereasca Pamantul in Prima si A Doua Invazie, cand numai genialitatea unui comandant de flota spatiala salvase planeta de la exterminare.
Terorizat de fratele mai mare, Peter, inteligenta si rautate intr-o singura persoana, si consolat si protejat de sora mai mare, Valentine, Ender traieste cosmarul de a fi Tert si inca monitorizat de autoritati la varsta de 6 ani.
Cand se decide sa nu mai fie monitorizat, Ender se gaseste in situatia critica de a se apara pentru a nu fi o victima in fata unuia dintre colegii de clasa, pe care reuseste sa il invinga in lupta, chiar daca fizicul nu il ajuta deloc.
Pentru ca lupta pentru supravietuire reprezenta testul final pentru Ender, el este luat la Scoala de Lupta in spatiu, unde se dovedeste a fi un elev genial si unde avanseaza clasele mai repede decat toti colegii sai.
Capacitatile sale deosebite atrag ura unora dintre colegi, iar Ender este pus din nou in situatia de a se apara pentru a supravietui si din nou reuseste sa il invinga pe adversarul sau folosindu-se de inteligenta.
Pentru ca este antrenat sa fie comandantul flotei care sa apere planeta in cea de-a Traia Invazie, Ender este victima unor tactici agresive, care nu ii dau posibiliatatea de a avea vreodata un prieten sau de a astepta orice tip de ajutor din partea altora. Este invatat sa se descurce intotdeauna pe cont propriu, singura consolare a lui fiind amintirea Valentinei, sora mult iubita pe care o lasase pe Pamant.
Ajungand la Scoala de Comanda, Ender se dovedeste a fi cu adevarat extraordinar, si, fara macar sa stie, comanda flota pamanteana si distruge lumea gandacilor, crezand in tot acest timp ca joaca un joc, ca se antreneaza pentru mai tarziu.
Pana in momentul in care invinge, Ender este agresat in mod constant din punct de vedere psihic, asupra sa exercitandu-se o presiune puternica pentru a-l provoca sa nu piarda nici o lupta. Si Ender nu pierde nici o lupta.
Cand afla insa ca a comandat exterminarea unei specii, Ender este distrus, realizand ca este un criminal fara voie.
In tot timpul in care Ender se afla la Scoala de Lupta, Peter viseaza sa conduca lumea, si este ajutat de Valentine in acest sens, fata descoperind ca dorinta aceasta il face pe Peter mai putin rau. Totodata, Valentine simte ca il tradeaza pe Ender, si la un moment dat chiar o face, lasandu-se folosita de conducatorul Scolii de Lupta care ii cere sa il ambitioneze pe Ender.
In fine, ce se va intampla cu Ender va trebui sa aflati singuri!
Cartea a castigat premiile Hugo si Nebula in ’86, respectiv ‘85, fiind foarte controversata, intrucat ataca ideea de “criminal innocent”.
In afara de Ender insusi, personajele romanului nu il considera pe Ender nici o clipa un criminal, ba dimpotriva, este considerat un erou. Ender insa este foarte nefericit si va incerca sa isi gaseasca linistea departe de Pamant, pe o planeta construita chiar de specia pe care a distrus-o.
In afara de intensitatea cu care se citeste cartea, m-a impresionat forta personajului lui Ender, care, desi intotdeauna nefericit, gaseste puterea de a continua si de a fi tot timpul in frunte! Pe langa aceasta insa, copilul care este Ender aproape ca starneste mila prin faptul ca, desi antrenat sa fie singur, tanjeste dupa imbratisarea calda a mamei sau a Valentinei, sau pur si simplu dupa un prieten…
Georgiana Ungureanu
[ratings]
Aurora Liiceanu, Alice Nastase – Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire
On February 18, 2008 in Carti, Romanul de dragoste
Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire este o carte care implica foarte multa pasiune si dedicare studiului sentimentelor femeilor, trairilor intense, iubirilor desarte! Citind cartea, m-am regasit in multe dintre istorisirile celor doua autoare, care au reusit exceptional sa isi combine stilul de scriere.
Probabil ca nu exista femeie care sa nu se recunoasca in postura scriitoarelor, macar intr-unul din cazuri. Pagina cu pagina, zambetul iti apare pe buze, iar gandul iti zboara la clipele petrecute cu primul iubit, cel pe care credeai ca il vei avea toata viata, la vremea cand le supuneai pe prietene la chinuri groaznice, multumita “lui”, dar, in acelasi timp, autoarele au atins si subiectul iubirii adevarate si pe cel al “iubirii” din interes, care se desfasoara in ziua de azi.
Diferentele de varsta, diferentele sociale, educatia, mediul familial si scoala sunt cateva dintre problemele puse in aceasta carte, toate invocand acelasi subiect: IUBIREA! Citatele folosite ca motto-uri pentru capitole si subcapitole iti dau senzatia ca premergator lor sunt lucruri pe care le traiesti sau care tin de lumea din jurul tau, dar de care nu iti dai seama, iar, inaintand in randuri, realizezi ca asa e! Am ras, m-am panicat, am stat si am analizat, am cautat o explicatie – acestea sunt doar cateva din starile emotionale pe care le-am avut citind aceasta carte. Este prima carte pe care o citesc scrisa de doua autoare care se completeaza atat de bine reciproc.
Este greu sa ai acelasi punct de vedere intr-o tematica atat de larga si de complicata cum este iubirea, insa ele au reusit. Sunt femei puternice, sigure pe sine si care stiu ce vor de la viata. Aceasta carte ar trebui sa fie simbolul unei organizatii, gen celei antidrog, numai ca aceasta organizatie ar trebui sa aiba ca si scop : Iubirea – sentiment nobil, pur, si nu iubirea – incluzand banii, cadourile, masinile scumpe si hainele din mall.
Cel mai forte punct al cartii mi s-a parut cel in care s-a pus accent pe minciuna. Multi nu realizam ca e ca un drog pentru noi , drog pe care il folosim in scop propriu sau pentru cei din jurul nostru, dar un lucru este cert: ea face parte din viata oricarui om si nu va disparea niciodata, asta pentru buna comunicare si interactiunea intre semeni. Nu am decat cuvinte de lauda la adresa acestei carti si a autoarelor.
Sunt doua femei extraordinare, care merita tot respectul datorita gandirii lor, dar mai ales pentru efortul pe care l-au depus scriind aceasta carte. Prin intermediul ei, vor deschide ochii unora si vor da de gandit altora.
Cristina Cudalbu
[ratings]
Revista online de literatura SF si Fantasy
On February 15, 2008 in Evenimente, Lansari
Inca un proiect Nemira este la inceput de drum: revista Nautilus, editor coordonator Michael Haulica. Daca a iesit de bine sau de rau, cititorii vor hotari. Noi speram sa placa. Lectura placuta!
Silviu Toma
Bate si ti se va deschide
On February 13, 2008 in Autori, Interviuri
Interviu cu Michael Haulică
Michael Haulică s-a născut la 1 februarie 1955. A absolvit Facultatea de Matematică, Secţia Informatică, a Universităţii Transilvania din Braşov în 1978 şi, după 25 de ani de activitate ca programator, a renunţat la informatică.
A debutat cu poezie în revista Flacăra, în 1974, a publicat poezie, proză, articole. A fost redactor al suplimentelor SF Supernova şi Alternativ SF, iar în anul 2000 a fondat revista Lumi Virtuale (în format electronic). În perioada 2005 – 2007 a fost redactor-şef al editurii Tritonic unde coordonat colecţiile fiction.ro şi LIT şi a editat revista Fiction.ro. Susţine rubrici despre literatura F&SF în Observator cultural şi Ziarul Financiar (suplimentul Ziarul de duminică).
Premii: Dan Merişca 1992, Vladimir Colin 2000, SIGMA 2000, Marian Mihai 2005 şi mai multe premii ale Convenţiei Naţionale de SF (RomCon). În 2005, la Galele AtelierKult, a fost declarat Omul anului.
A publicat texte în antologiile Motocentauri pe acoperişul lumii (1995), Nemira ‘95, Nemira ‘96, Quasar 001 (2001), România SF 2001, Megaera Anthology (SUA, 2005), AtelierKult: povestiri fantastice ( 2005), Millennium Est (2006,în limba franceză), The New Weird (SUA, 2008).
A fost tradus în engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză. Bibliografie: Madia Mangalena (Institutul European, 1999 – premiile Vladimir Colin 2000 şi RomCon 2002), Despre singurătate şi îngeri (Karmat Press, 2001 – premiul SIGMA 2002), Aşteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005 şi Tritonic, 2006) – proză; Nu sînt guru (Tritonic, 2007) – culegere de articole; AtelierKult: povestiri fantastice (Millennium Press, 2005) – antologie de proză.
1. De ce nu eşti guru?
Pentru că nu asta îmi doresc. Şi nici nu e bine să avem cîte un „guru“ pentru fiecare categorie de lucruri pe care le facem. Evident, unii fac mai mult decît alţii sau poate că sînt doar mai vizibili decît alţii. Presupun că eu apar în mai multe locuri şi mă vede lumea mai des. Am lucrat într-o editură, am participat la lansări de carte, m-am implicat în ultimele premii RomCon, în organizarea galelor KULT, am avut aproape fără întrerupere, de vreo 15 ani încoace, o revistă sau un supliment SF, am rubrici permanente despre F&SF în două dintre publicaţiile literare importante, în ultimii doi ani am publicat două cărţi, m-am apucat şi de făcut antologii… De fapt, chestia asta cu „guru“ am văzut-o pe blogul lui Aron Biro şi, cînd a fost să public volumul acela cu articole, m-am gîndit că ar suna bine ca titlu „Nu sînt guru“.
2. Pînă la urmă ce vrei să faci la Nemira?
Proiectul e mare şi de durată. Obiectivul principal este descoperirea şi promovarea autorilor români de F&SF. Vrem să-i găsim, să-i pregătim pentru a deveni scriitori. De la debuturi la revista Nautilus, la almanah şi, în final, la volumul care va fi publicat în colecţia Nautilus care, după nişte ani buni, se deschide din nou pentru autorii români.
3. Se scrie mai mult SF în ultima vreme?
Mai mult decît cînd? Mai mult decît în anii ’93 – ’96, nu. Dar mai mult decît în 2003, cred. Un factor important în revirimentul sefeului românesc (care este sau va fi în scurt timp) cred că este reapariţia revistelor. Helion apare din nou, la Botoşani s-a născut o nouă revistă, Sci-Fi Magazin, şi sper ca nu peste multă vreme să publice şi autori români… Iată, din 15 februarie reapare Nautilus – cu două debuturi. E cazul să se scrie mai mult. Şi dacă oamenii au unde publica, sînt convins că vor şi scrie.
4. Există cititori pentru sefeul românesc?
Eu cred că da. Numai că ne-am cam pierdut obişnuinţa. Sau am extins strîmbatul din nas la tot ce e românesc pînă şi la literatură. Sper să nu ajungem să plătim avansuri în euro agenţilor străini pentru a publica, în traducere, cărţi ale autorilor români pe care îi neglijăm acum. Dar, în ultima vreme, au apărut cărţi de Marian Coman, Roxana Brînceanu, Costi Gurgu, Liviu Radu, George Lazăr, Victor Dragomir, Oana Stoica-Mujea … iar în acest an vom face cunoştinţă şi cu Ciprian Mitoceanu. Uite că sînt autori. Probabil mai sînt şi alţii care au de-o carte, dar încă nu îndrăznesc să abordeze editurile. Mai aşteptăm volumele de debut ale lui Dănuţ Ivănescu şi Doru Stoica. Cititori? Încă nu sînt cît pentru autorii străini, dar dacă un fel de mîncare nu este în meniu, nici nu se cere. Însă vor fi. Să publicăm noi autori români şi vom vedea că se vor cere.
5. Cum vezi viitorul sefeului? Inclusiv subgenurile… Putem vorbi de o redefinire a genului?
A, sefeul s-a schimbat mult… Cel mai bine se poate vedea în Sci-Fi Magazin, care pubică texte din anii ‘60, ‘70… dar şi din 2006. Se văd de la o poştă textele scrise după 2000. Sînt altfel… Altfel ca scriitură, mai literare, mai plăcute… Cît despre treaba cu S-ul din SF… s-a cam generalizat ceea ce intuiam pri anii ‘90 cînd îi supăram pe fanii SF aducîndu-le texte care speculau în alte ştiinţe decît cele exacte. Evident, partea aspră a ştiinţelor are drumul ei, cyberpunkul a rămas în urmă – că de-aia avem acum post-cyberpunk, nu? -, iar literatura fantasy s-a amorezat de literatura SF şi au făcut un copil frumos, pe nume New Weird. Pe mine mă bucură şi autorii celebri de mainstream care au trecut linia şi au comis sefeuri spre deliciul cititorilor de mainstream care urăsc sefeul.
6. Sefeul românesc poate fi tradus? Există o reţetă? Există un specific al sefeului românesc?
Nu ştiu dacă există un specific al sefeului românesc. De ce-ar trebui să existe? De ce trebuie să fim mereu geniali, să spunem că nimeni nu e ca noi? Nu ne ajunge doar să scriem bine? De tradus? Nu cred ca autorii români nu sînt traduşi pentru că sînt români. Ori nu scriu bine (exclus!), ori nu sînt promovaţi afară. Şi cine să-i promoveze afară, cînd nici măcar în România nu sînt suficient promovaţi? Nici cu publicatul lor nu ne omorîm… Dar după cei cinci-şase pe care i-am publicat la Tritonic în ultimii doi ani, dacă mai publică şi Nemira vreo 3-4… cred că ne putem gîndi şi la atacarea pieţelor străine. Eu sînt convins că romanul Reţetarium al lui Costi Gurgu va apărea într-o zi şi în SUA şi va avea chiar succes. Cîţiva dintre scriitorii români au şi publicat pe-afară, în diverse reviste… Eu am pblicat în vreo cinci limbi pînă acum, în reviste şi antologii din vreo 15 ţări… Nu e greu. E ca şi cu publicatul în România: trebuie să baţi la uşă. E perdant gîndul „de ce să bat la uşă, că tot n-o să-mi deschidă nimeni“. Ştiţi cum se spune: Bate şi ţi se va deschide.
7. Îndemnuri pentru cei care scriu F&SF în România?
Aşa cum am zis: bate şi ţi se va deschide. Dar mai întîi, scrieţi băieţi… şi fete.
Responsabil cu intrebarile (doar primele 7):
Silviu Toma
Greg Egan – Carantina
On February 12, 2008 in SF
Lumea lui Egan te atrage si te prinde ca un cosmar din care n-ai scapare, este un drog de care devii dependent la primul fum. Biotehnologia pare scapata de sub control in aceasta descriere a viitorului, unde oricine are suficienti bani poate sa-si “remodeleze” structurile neurale.
La orice colt de strada gasesti un chiosc de “modifuri neurale”, promitand placeri si eficiente individuale stranii, ajungandu-se de la muzica ascultata in creier, ori “fantome” personale (recrearea ca program a lui Karen, sotia lui Nick, personajul principal si naratorul) pana la superpolitisti cu super-reflexe de supravietuire dar cu un control total al sentimentelor proprii, incat te intrebi ce a mai ramas uman din ei.
Si totusi, unul dintre acesti indivizi, dupa cum spuneam mai devreme, Nick, este centrul unei povesti in care reactiile profund umane pot duce la un qvasidesastru pentru intreaga rasa.
Teama de nescunoscut bantuie o umanitate izolata de restul Universului pentru un pacat originar pe care nu stie ca l-a comis. Bula care a inghitit intreg sistemul solar elimina efetele pe care oamenii le au asupra Universului prin simpla observare a acestuia, dand sanse de supravietuire milioanelor de miliarde de alte fiinte.
„Fizica cuantică este o religie în interiorul ştiinţei, o lume exotică în care călătoria în timp există şi universurile paralele pot fi măsurate. Este de asemenea o lume în care Omul rivalizează cu Dumnezeu, în care observatorul influenţează natura realităţii printr-o simplă privire.“ – Kirkus Reviews
Greu accesibila uneori, prin termeni tehnici in care te poti pierde daca nu te concentrezi suficient, dar perfect acceptabila in logica ei, „Carantina” ne explica posibilele consecinte ale acestui joc stiintific cu lucruri pe care nu le intelegem. Pledoaria lui Egan pare totusi in favoarea faptului ca, desi oricand ne putem impiedica de un urias necunoscut pe care l-am trezit din somn cu bajbaielile noastre copilaresti, experimentarile nostre sunt cu atat mai necesare caci altfel cunostrerea nu ar veni nicicand de la sine.
Lumea lui Egan este bazata pe evolutia previzibila a lumii in care traim astazi, cu secte religioase care de care mai fanatice si acte teroriste izvorate din teama de necunoscut, cu super corporatii in care individul este nu mai mult decat o furnica-muncitoare in imensele orasele-stat din Sud-Estul asiatic si cu schimbarile climatice atat de violente incat duc la necesitatea unor modificari genetice de suprafata ale oamenilor.
Toata planeta este „plugged in” la un sistem informational super functional si incontrolabil in totalitate, care are grija de totul si toate in viata tuturor si a fiecaruia si de-odata apare aceasta izolare fara posibilitatea de scapare, aceasta teama imensa de finitudine, de imposibilitatea unei continuitati a insasi rasei umane.
Care va fi urmatoarea alegere? E cea corecta? Iata dilema in jurul careia se formeaza si se autodistruge lumea „Carantinei”.
Monica Dascal
[ratings]
Avalon – Negurile II – Adevarurile se privesc fata in fata
On February 07, 2008 in Fantasy
Credinta – ce poate fi mai simplu !? “Crede si nu cerceta” ni se spune. In orice religie, fie el zeu unic, un panteon intreg, doua fete ale aceleasi monede ori chiar un multifatetat poliedru, zeii necesita constanta si netarmurita noastra aprobare si credinta. Orice ar face ei, oricum si oriunde ar decide ei sa ne conduca vietile, au nevoie de sustinerea noastra pentru a exista.
A doua carte a “Negurilor” continua devenirea personajelor. Nimeni nu e perfect si toti cedeaza pasiunilor si intereselor individuale, mascate sau nu de credinta–dorinta ca astfel implinesc voia zeilor pe care-i venereaza.
Lipsita de bucuria maternitatii si chinuita intre dragostea pentru sotul ei Arthur si cavalerul Lancelot, Guinevere se adanceste in credinta crestina, tragand dupa ea regatul, in frunte cu Arthur, care-si incalca astfel juramantul de impartialitate fata de Avalon si de credinta ce la urcat pe tron.
Intre timp, copilul nelegitim al lui Arthur cu Morgaine, Gwydion – cunoscut mai apoi ca Mordred – cel care in vechea oranduire ar fi fost mostenitorul de drept al tronului, creste pe Avalon, alaturi de druizi si preotese, sub obladuirea Doamnei Lacului, cu darul Viziunii si inima innegrita de suferinta.
Lancelot este atras in capcana unei casatorii la care onoarea de cavaler il obliga, departindu-l astfel de curtea preaiubitului sau rege si de multiubita lui regina.
Morgaine, incercand sa-si inabuse iubirea imposibila pentru Lancelot, trece prin bratele bardului Kevin si este casatorita apoi cu batranul rege Uriens din Tara Galilor de Miazanoapte. Descopera apoi in fiul acestuia, Accolon, un dedicat preot al cultului Zeitei, un consort demn de preoteasa din ea.
Intrigile, dramele, tradarile, crimele si iubirile se impletesc in poveste, iar credintele personale se concentreaza, fiecare urmandu-si propria cautare, destinele personajelor creind viitorele legende.
Cautarea Graalului, ca blestem al vechii religii, a Zeitei ce se cere recunoscuta ca precursoare si urmasa a tuturor celorlalti zei – caci ea este Fecioara, si Mama, si Doamna Mortii, implinind Roata Vietii – redefineste convingerile tuturor personajelor.
Vechi dusmanii se uita si se accepta lucruri ce poate nu ar fi putut fi acceptate altfel. Intelepciunea vine odata cu timpul, cu cunoasterea si cu experienta. Nu totdeauna lucrurile sunt ceea ce par a fi, iar credintele, care pana mai ieri se luptau pentru suprematie, gasesc in final imbinari firesti in sufletele celor care sunt gata sa le accepte. Intelepte sunt toate viziunile asupra adevarurilor, atata timp cat oamenii stiu cum sa le vada.
Monica Dascal
[ratings]
