Arhive din January, 2008
The Year’s Best Science Fiction
On January 16, 2008 in SF
Pentru un fan SF înrăit şi chiar pentru cineva doar interesat de gen, volumul I al antologiei The Year’s Best Science Fiction reprezintă un adevărat festin, pregătit cu grijă de cei de la Nemira şi servit în preajma sărbătorilor de iarnă. Antologia cuprinde texte scrise de autori americani şi englezi, toate culese cu grijă şi talent de celebrul Gardner Dozois, câştigător de Hugo, Nebula şi Locus, atât ca scriitor dar mai ales ca editor.
Făcând parte din categoria fanilor ultra de SF, bine-nţeles că mi-am pre-comandat antologia, înainte să apară, de pe un site SF, care făcea o reducere interesantă pentru cei interesaţi. ( În final, nu a fost chiar o afacere, deoarece taxele de transport au anulat promoţia. Astfel, am plătit chiar câţiva lei în plus faţă de oferta directă de la Nemira. Aşa se întâmplă întotdeauna în viaţă, când eşti bugetar şi zgârcit.)
Când vezi şi mai ales ţii în mână volumul cu cele 672 de pagini, imposibil să nu te cuprindă o stare de emoţie puternică generată de faptul că te aşteaptă o lectură de super SF, şi când îţi mai fuge şi mintea la apariţia în curând a volumului doi, ai toate şansele să intri într-o stare de Nirvana sau fibrilaţie cardiacă.
Veritabila cărămidă SF, care este volumul I al antologiei The Year’s Best Science Fiction, cu dimensiunile de 130×200 mm (şi nu 107×178mm aşa cum sunt date dimensiunile pe site) are grosimea de 40 mm (măsurată cu şublerul de subsemnatul, pentru simplu motiv că îmi place să citesc cu “măsură”), care sunt împărţiţi inegal între 13 autori.
În mod firesc, ar trebui să afirm în continuare că cei treisprezece autori au alocate un număr inegal de pagini pentru că şi valoarea lor este inegală, fapt care este însă contrazis de lectura cu atenţie a textelor. Prima reacţie este într-adevăr aceasta : că între cei treisprezece scriitori există o mare diferenţă de calitate şi cantitate de premii importante câştigate de-a lungul carierei, că unele texte au un fir epic complex, scriitură îngrijită şi de calitate în timp ce alţii par a fi scris la beţie (cum zicem noi, românii) sau în stare de “high” (cum zic ei, străinii).
Explicaţia este însă cu totul alta, pur şi simplu fiecare din cele 13 texte sunt altceva ca subgen SF şi mod de abordare a stilului scriitoricesc. Astfel, după primele 56 de pagini citite, cuprinând Mica zeiţă a englezului Ian McDonald, un coctail superb de fantasy cu rădăcinile în profunzimea filozofiei indiene şi elemente pure de cyberpunk, treci de-a dreptul ameţit la Alstair Reynolds care te poartă în doar câteva zeci de pagini în spaţiul sideral, atât de departe încât aproape că îţi îngheaţă mintea şi sufletul, cuprinse de frigul cosmic zugrăvit în Dincolo de falia Aquila.
După un asemenea tur de forţă, obligatoriu trebuia sa urmeze un text care să aducă cititorul la starea de normalitate, puls regulat şi privire limpede, lucru care îl face cu talent Michael Swanwick în Vara triceratopilor, şi care, fie vorba între noi, nu este unul din cele mai bune texte ale multe câştigătorului de premii Nebula, Hugo şi World Award dar este cu siguranţă unul din cele mai lirice, bun de citit alături de prietenă sau soţie, care visează în permanenţă concedii nesfârşite la Paris, Roma sau insule exotice.
Robert Reed ne rupe pur şi simplu legăturile neuronale cu Camuflaj care ne poarta într-un viitor atât de diferit al umanităţii, care trăieşte alături de toate celelalte specii extraterestre pe o navă gigantică, încât doar înţelegerea acestor lucruri te fac să te doară capul şi, daca mai si adăugăm acţiunea tipic detectivistă, imaginaţia cititorului scapă rapid de sub control aşa cum a păţit cu siguranţă şi autorul.
Cele doar 18 pagini ale lui Ken MacLeod în O speţă de concordie sunt un adevărat tur de forţa in care autorul ne prezintă într-o atmosfera space opera, o problema religioasa şi de contact extraterestru în cei mai puri termeni hard SF. Un adevărat duş rece, pe care cititorul avizat îl considera ca un fel de pregătire înainte de întâlnirea cu Bruce Sterling, unul din promotorii cyberpunk-ului. Doar ca in antologiile lui Gardner Dozois nu se lipesc etichete pe autori şi textele lor, aşa ca în Planul lui Blemmye cititorul uimit de noua fata a lui Sterling este purtat cu talent prin deşerturile Arabiei, în vremurile cruciaţilor, printr-o aventură fantasy, cu personaje pitoreşti şi ciudate, totul culminând într-un sfârşit apoteotic, într-o încleştare ireală dintre eroii principali cu o armata de diavoli.
Centrul de greutate al antologiei, cel puţin ca poziţionare şi cu cel mai mare număr de pagini este În zona de seism al lui David Gerrold, un autor aproape necunoscut, pe la noi, dar posesor de Hugo, Nebula şi zeci de romane publicate (inclusiv câteva scenarii de episoade Star Trek), pe la ei. Nuvela este construită pe tema călătoriei în timp grefată pe o delicată introspecţie în lumea gay a anilor şaizeci (cârcotaşii ar putea spune că analiza sentimentelor acestei minorităţi este chiar prea delicată).
Acţiunea este însă trepidantă, aşa cum era viaţa în America anilor premergători mişcării Hippy, iar automobilele aveau aripioare şi bare de protecţie din oţel inox. Dacă cea mai mare parte a acţiunii se petrece prin salturi mici în timp, de doar câţiva ani, finalul ne oferă un autor care se dezlănţuie în imaginarea unui viitor al omenirii, aşa cum probabil nu îl va trăi însă nici unul din cititorii lui actuali.
Stephen Baxter este un autor cu nume cu rezonanţe puternice în lumea SF-ului, care nu a reuşit însă până la această dată să câştige vreun Hugo sau Nebula şi mai mult ca sigur că nu va reuşi acest lucru nici cu povestirea Copiii timpului din antologia lui Gardner Dozois, pentru simplu motiv că este prea tristă pentru sf-isti adevăraţi, recunoscuţi pentru optimismul lor fără măsura şi logică, uneori. Hard sf-istul Stephen Baxter ne propune câteva scenarii ale unei vieţi umane după sfârşitul lumii, pe parcursul următoarelor sute de milioane de ani (vom vedea).
Vonda McIntyre este singura voce feminină din această antologie, atât la propriu cât şi la figurat. Textul propus de autoarea americană, galonată însa cu premii Hugo si Nebula, este cu totul altceva faţă de celelalte nuvele şi povestiri ale antologiei, în care natura şi logica umană sunt lucruri străine si îndepărtate. În Companionii, între pasagere şi navele lor spaţiale există o legătură cu adevărat organică, procrearea se face intre femeia pilot de navă, mama şi amantă în acelaşi timp, care îşi poarta amanţii, nişte mici monştrii, în propriul pântec, iar copilul este conceput o data cu nava în care îşi va trăi întreaga viata. Pentru divertismentul cititorilor, câteodată, femeile pilot intra in conflict pe motiv de amor si trădare si se lupta până una din ele este învinsă cu navă cu tot.
Valul ni-l aduce pe autorul Gene Wolfe (sau, daca vreţi, invers), un scriitor considerat de multe voci autorizate unul din cei mai talentaţi autori de SF, daca nu cel mai, aceasta din punct de vedere al stilului. In povestirea de faţă, prea scurtă (chiar cea mai scurta din întreaga antologie) pentru a ne da seama de stilul mult apreciatului autor, suntem invitaţi într-un viitor în care oamenii locuiesc în oraşe construite pe platforme plutitoare aflate in permanenţă în pericolul ciocnirii şi scufundării, aşa cum se întâmplă şi în textul de faţă.
Neal Asher ne readuce cu picioarele pe Pământ privind construcţia literară a nuvelei sale Blind grăia măcăreţul, scrisă aşa cum se făcea în perioada vârstei de aur a SF-ului, cu acţiune simplă, cinematografică, cu personaje pozitive şi negative, cu o poveste de dragoste, un monstru teribil care în final se dovedeşte a fi mai de treaba decât confraţii cu care personajul principal intră in conflict şi se vânează reciproc conform regulilor simple şi spectaculoase ale oricărei partide de vânătoare.
Cel mai titrat autor din antologie este, indiscutabil, Joe Haldeman, care ne oferă noua cititorilor un text dulce-amărui, înger de lumină, cu o acţiune ce se desfăşoară intr-un viitor dominat de un fundamentalism religios numit Chrislam, în care până şi regulile celui mai simplu comerţ sunt supervizate de imani atotputernici.
Finalul este neaşteptat : în acesta lume distopică, apare un extraterestru care îi propune personajului principal un schimb ciudat prin care îi oferă un glob de lumină pentru unul din primele exemplare de revista pulp SF. Straniul schimb este o adevărata parabolă, din care fiecare înţelege ce vrea : ştiinţă contra imaginaţie, cultura contra gadget inutil, etc.
Antologia se incheie cu o nuvela consistentă atât ca număr de pagini cat ca si realizare literara.
James Patrick Kelly ne poartă în Foc într-o lume stranie, o planetă izolată, singurul loc în care au rămas oameni adevăraţi, nemodificaţi genetic dar şi moral, personajul principal, pompierul Spur fiind un adevărat american, coborât parcă din filmele americane interbelice : integru, serios, patriot, chiar plictisitor câteodată, totul până la întâlnirea cu un grup de copii extratereştri care scot adevărul la suprafaţă si declanşează o serie de evenimente.
În final, putem spune că dacă nu îţi place această antologie, înseamnă ca nu îţi place SF-ul, daca îţi plac doar anumite texte din antologie, înseamnă ca ai probleme cu unele sub genuri ale SF-ului : fantasy, hard sf, cyberpunk etc., iar daca ţi-a plăcut în totalitate, sau aproape în totalitate, ai dat lovitura, pentru că va apare (a apărut) şi volumul al doilea al antologiei The Year’s Best Science Fiction.
Nicolae C. Ariton
[ratings]
Avalon – „Negurile” – Repovestirea legendelor Mesei Rotunde
On January 15, 2008 in Carti, Fantasy
“Nu exista o poveste adevarata. Adevarul are mai multe fete si este ca vechiul drum spre Avalon, depinde de vointa si de gandurile tale, daca drumul te va accepta”, Marion Zimmer Bradley, Negurile
Totul incepe cu o noua perspectiva asupra lumii si vietii din Evul Mediu vazut prin prisma unei religii in decadere in fata unei alteia care se lupta sa-i ia locul in sufletul si viata taramurilor britanice.
Pe un fundal de lupte si aliante intre triburile Britaniei, scotieni, saxoni, galezi, adeptii a diverse credinte una mai veche ca cealalta, se desfasoara povestile de dragoste a marilor oameni care au scris istoria acelor locuri. Incepand cu Uther Pendragon si Igraine de Cornwall, Arthur si Morgaine le Fay, Guinevere si Lancelot al Lacului totul e prezentat intr-o lumina halucinanta.
Vechile credinte sunt zguduite din temelii si tot mai multe din crangurile sacre de stejari ale Vechiului Popor, sunt taiate pentru a face loc bisericilor noii credinte, cu clopotele si zeul lor mort care interzice ritualurile fertilitatii – atat de necesare traiului simplu al oamenilor ce cultiva ogoarele – ca fiind imorale.
Lumea Avalonului se pierde in neguri si doar cei initiati mai pot s-o gaseasca. Iar acestia cad prada, din ce in ce mai mult, noii versiuni a adevarului ce le este impusa de preotii crestini. Doamna Lacului, reprezentanta Zeitei, concepe un plan ce se intinde pe cateva generatii pentru a apara si a readuce stralucirea vechii credinte in sufletele oamenilor.
Avem de-a face cu o poveste destul de interesanta despre cum se creeaza si se influenteaza regii, despre filozofii de viata si despre moarte si renastere vazuta din perspectivele diferite aceea a unei lumi muribunde – cea a Avalonului, taram vrajit si protejat de neguri unde ritualurile fertilitatii inca se mai practica cu sfintenie – si din perspective lumii care-i ia locul – in care acum exista doar manastirea Glastonburry, cu dangatul strict al clopotelor ei.
Personajele sunt scoase din statutul de perfectiune al legendei si umanizate. Sunt redefinite personalitatile tuturor.
Guinevere devine din frumoasa, blanda si credincioasa sotie (daca excludem episodul Lancelot) o femeie slaba, si fara personalitate, care se agata de credinta crestina pentru a se consola ca este relativ neimportanta in viata celor din jurul ei.
Morgaine devine din vrajitoarea rea si fara suflet, femeia independenta si puternica ce lupta pentru a reinvia credinta in care a fost crescuta, folosind toate mijloacele pe care le are la dispozitie.
Arthur, nu mai e doar regele care a unit triburile Britaniei pentru prima data, dar si cel care a tradat vechea credinta a Avalonului, supunandu-se preotilor noii religii.
Lancelot, fiul Domanei Viviane a Lacului, cavalerul perfect si prietenul de nadejde al lui Arthur, este indragostit nu doar de regina, ci si de regele sau.
Merlin, inteleptul, nu mai e doar un simplu om ori vrajitor, ci e o functie de Mesager al Zeilor, preluata pe rand de catre druidul Taliesin si apoi bardul Kevin.
Igraine si Uther Pendragon traiesc o dragoste magica si o reuniune peste viata si moarte ce difera mult de clasica portretizare a ei ca fiind sotie fidela si inselata de vraji sa-si tradeze sotul cu Uther, Marele Rege al Britaniei care doreste sotia vasalului sau.
Se impletesc legendele cunoscute cu fantezii despre lumile vechi Lyonnesse, Atlantida, si popoarele magice ale Zanelor si Oamenilor mici, cei Vechi, care au stapanit pamanturile britanice inainte de venirea romanilor cu legile lor noi, in care femeile, din regine si sfatuitoare, au devenit neimportante si dispensabile.
Lupta din sufletul personajelor se repeta obsesiv cu aceleasi teme: imoralitatea unor relatii intime intre rude foarte apropiate, supunerea femeilor de catre barbati, sub obladuirea noii religii, desacralizarea vechilor credinte si ritualuri.
Povestea in sine e relaxanta si captivanta, un nou punct de vedere asupra schimbarilor ce au avut loc odata cu invingerea vechilor zei de catre Dumnezeul cel nou. Lupta si divergentele dintre personaje nu se poarta pentru negarea noii religii ci pentru infrangerea oamenilor care o impun ca fiind unica si de netagaduit.
Urmeaza inca doua parti ale acestei serii ce continua zbaterile religioase si emotionale ale lumii intr-un prag de ev intunecat.
Dascal Monica
[ratings]
Stephen King – Orasul bantuIT
On January 10, 2008 in Horror
Poti spune despre un roman horror ca este genial fara teama de a fi ridiculizat? Daca primul raspuns care v-a venit in minte a fost NU, inseamna ca n-ati citit IT al lui Stephen King, tradus magistral de Mihnea Columbeanu (felicitari! mai citisem cateva carti traduse de dl Columbeanu pentru alte edituri si fusesem nemultumita dar cu Orasul BantuIT si-a spalat toate pacatele).
Cititi-o si veti intelege de ce Stephen King a spus ca este , “suma a tot ce am facut si am invatat in viata mea”. Este o carte uluitoare si nu mi-e rusine sa recunosc faptul ca o recitesc o data pe an, a devenit un fel de ritual ce dateaza din. . . nu mai stiu, oricum, am prima editie, sunt vreo zece ani de atunci, poate mai mult. Le-am imprumutat-o si prietenilor iar acolo unde am intampinat rezistenta, am cumparat-o si le-am facut-o cadou.
Are nenumarate fatete, ca un diamant, poate fi citita pe diverse planuri si poate placea chiar si celor ce nu sunt amatori de horror. Radiografia unui oras american de provincie in anii ‘50 cand modul de viata incepea sa fie amenintat de aparitia rock’n-roll-ului; e interesant sa gasesti numele unor formatii si cantareti blamati atunci, aflati azi in The Hall Of Fame si despre care noi abia reuseam sa auzim cate ceva, date fiind conditiile sociale. . . Monografia fictiva a unui loc la fel de fictiv, marcat de un trecut destul de sangeros, cunoscut de locuitorii sai dar totusi ignorat cu eleganta obstinatie, intr-un mod tipic pentru Derry – oraselul care a reusit sa coexiste cu Raul, prosperand in ciuda sau mai degraba datorita acestuia. . .
In al treilea rand, este un roman despre copilarie si prietenie, capitole superbe pline de umorul si candoarea varstei respective. Cei sapte pusti aflati in pragul pubertatii, incercati de primii fiori ai iubirilor adolescentine, sunt niste personaje incredibil de atasante. . . M-as hazarda sa spun ca IT e un fel de, Ciresarii in varianta horror dar cred ca multi dintre cei ce vor citi aceste randuri n-au auzit de romanul lui Constantin Chirita, pe deasupra personajele lui Stephen King sunt niste loseri cu totii (alesi oarecum pe criterii “politically correct”: Bill este balbait, Eddie – astmatic, Richie – ochelarist, Ben – obez, Beverly este fata, Stan – evreu iar Mike – negru, sa nu uitam, erau anii ‘50!), aflati pe lista neagra a lui Henry Bowers(batausul de serviciu) si a amicilor lui, oarecum niste antieroi dar cu atat mai plauzibili.
Si, fiind vorba de Stephen King, este, bineinteles, un roman de groaza clasic, destul de cumplit incat sa-ti faca parul maciuca, niciun fan al genului horror nu va fi dezamagit! Nu vreau sa intru in detalii, e destul de greu sa condensezi doua volume destul de groase in cateva randuri si nu vreau sa stric surpriza nimanui. . .
Daca ati vazut miniseria TV cu John Ritter si Anette O’Toole. . . uitati de ea! De altfel, din cate stiu, King n-a fost prea incantat de ecranizarile romanelor sale. . . Filmul nu reuseste sa atinga decat unele aspecte ale cartii, fapte, informatii, detalii, trairi au fost date la o parte pentru a nu complica scenariul dar ele erau importante in urzeala narativa, lucru de care iti dai seama numai citind-o. . .
Cei familiarizati cu romanele lui King vor regasi acel talent unic de a crea tabloul unei tragedii generale din dramele unor personaje marunte create special pentru asta, o avalansa de intamplari nefericite ce se petrec in acelasi timp(ca in Apocalipsa, de exemplu) dand-i impresia venirii sfarsitului lumii. . . In cazul orasului Derry, Maine – sfarsitul unei lumi, lumea lor asa cum o stiau. . .
Dar, ca in orice basm, fie el unul modern, in final Binele invinge Raul, chiar daca asta presupune niste sacrificii. . . De asta imi place Stephen King mai mult decat Serge Brussolo ori decat alti autori de horror, in cartile lui exista speranta. . . si asta e de ajutor atunci cand inchizi cartea si pui capul pe perna incercand sa adormi. . . dupa ce ai controlat prin dulapuri si pe sub pat!
Cristina Serbu
[ratings]
Joe Haldeman – Camuflaj
On January 10, 2008 in Autori, SF
Joe Haldeman se numără printre autorii ale căror cărţi le citesc întotdeauna cu plăcere. Părerea mea e împărtăşită, se pare, atât de către confraţii săi, cât şi de către marele public, scriitorul american fiind printre puţinii care au reuşit (şi încă în trei rânduri!) “eventul”, dubla Hugo-Nebula, cu Forever War (în 1975-1976), cu nuvela The Hemingway Hoax (în 1990-1991) şi cu Forever Peace (în 1998-1999). E o performanţă care, chiar şi pentru un cititor neavizat, e de-ajuns pentru a incita la lectură.
Haldeman s-a născut în iunie 1943, în Oklahoma City. În 1965 s-a căsătorit cu Mary Gay Potter, iar în 1967 şi-a luat licenţa în astronomie şi, în acelaşi an, a fost recrutat şi a luptat în Vietnam, ca inginer militar. Experienţa războiului avea să îl marcheze profund, influenţându-i în bună parte scrierile de mai târziu şi inspirându-i primul roman, War Year (1972) şi capodopera publicată trei ani mai târziu, The Forever War (1975).
În prezent, locuieşte în Gainesville, Massachussets şi predă cursuri de tehnică literară la MIT. Camouflage (2004) este cel de-al douăzeci şi unulea roman publicat de Haldeman. I-au urmat, în 2005, romanul Old Twentieth, iar în 2006 culegerea de povestiri War Stories.
În anul 2019, în adâncul Pacificului este descoperit întâmplător un artefact de origine necunoscută. Încercările unui grup de oameni de ştiinţă de a-i pătrunde misterul par zadarnice. Aceştia, sub conducerea oceanologului Russell Sutton (printre ale cărui realizări se numără ridicarea la suprafaţă a epavei Titanicului), speră să câştige deopotrivă faimă şi avere din descoperirea secretelor misterioasei structuri, bănuită aproape unanim a fi de origine extraterestră.
Russell şi colegii săi nu bănuiesc însă că artefactul a devenit o ţintă nu doar pentru guvernele marilor puteri, ci şi pentru două entităţi non-umane, nemuritoare, ce-şi pot schimba forma după propria voinţă. Destinul lui Russell se va schimba radical atunci când drumul său şi al celor doi alieni (care doar îşi bănuiesc reciproc existenţa şi urmăresc scopuri radical diferite) se va intersecta.
A povesti mai mult, a intra mai mult în detalii, ar însemna să răpesc cititorilor bucuria descoperirii unui roman pasionant, cu structură de thriller. Căci romanul lui Haldeman e o mostră a ceea ce înseamnă arta povestirii. Naraţiunea e simplă, fără artificii inutile, fără risipă de metafore sau cuvinte mari.
Stilul e omul, se spune, şi din câte mi-a fost dat să citesc despre Haldeman, acesta e unul dintre acei “meat and potatoes people”, cum atât de plastic îi caracterizează americanii pe cei care nu se încurcă în detalii inutile. Un specialist în oceanografie, în computere sau în astronomie ne-ar confirma, probabil, exactitatea datelor ştiinţifice folosite, fără exces. Haldeman ştie să îşi strecoare informaţiile fără a deveni plictisitor prin exces expozitiv.
O lectură plăcută, care nu dă dureri de cap, dar te prinde îndeajuns pentru a lăsa cartea din mână doar când te răpune oboseala. Probabil că, din punct de vedere strict literar, unii dintre contracandidaţii la Premiul Nebula din 2006 (şi mă gândesc acum la Susanna Clarke, Geoff Ryman sau John C. Wright) ar fi meritat mai mult să câştige.
Dar proporţia de îmbinare între literar şi ştiinţific, cea care dă măsura apartenenţei la genul literar pentru care au fost întemeiate Premiile Nebula de către Damon Knight, e cea care determină (în cazul ideal, desigur) cartea care merită cel mai mult să câştige. În competiţia din 2006, proporţia ideală a fost atinsă de cartea lui Haldeman.
Horia Ursu
[ratings]
Meteorologia ca ştiinţă inefabilă şi artă impalpabilă
On January 08, 2008 in Literatura contemporana
Romanul considerat revelaţia anului 2005 în Franţa, Teoria norilor de Stéphane Audeguy (Editura Nemira, 2006, traducere de Dan Petrescu, colecţia Babel, coordonată de Ana Antonescu) relevă pe cel mai proaspăt “maestru al norilor”, stăpân peste cea mai tainică ştiinţă despre legăturile dintre cer şi pământ. Despre ce fel de ştiinţă este vorba şi cum se face că un roman de secol 21 se întoarce la istorii din secolul 19?
Simplificând lucrările, ea ar purta numele de … meteorologie, dar cunoscătorii ştiu că se află în faţa unei arte acoperită, ca atâtea altele de secolului al XIX-lea, cu o glazură … ştiinţifică, dând gustul plăcut al certitudinilor. Ficţiunea se sprijină pe o documentare serioasă, care îngăduie salturi neaşteptate, de la bombardamentele atomice la pictorii englezi dornici să prindă pe pânză lumina şi mişcările fluide ale atmosferei.
Teoria norilor are mai multe chei de lectură: carte a întâlnirilor memorabile, scurtă istorie a ştiinţei numită astăzi meteorologie, naraţiune plină de aventuri şi revelaţii, relatarea mai multor călătorii iniţiatice, totodată carte a istorisirii, compusă dintr-un lanţ de poveşti care au ca actanţi o specie curioasă de visători, fascinaţi de cer şi mişcările norilor, obsedaţi să îi clasifice, să înţeleagă transformările care compun un ciclu complicat, să le descifreze traseele şi să le prevadă evoluţia.
Povestea iniţială are în centru pe Akira Kumo, japonezul care se stabileşte în Franţa şi ajunge un nume în industria modei, şi pe Virginie Latour, bibliotecara angajată de el ca să îi ordoneze materialul imens adunat, cu aceeaşi tematică, norii. Relaţia banală, concretă între patron şi angajata lui se transformă într-una de tip iniţiatic, între maestru şi ucenica lui. Akira Kumo o introduce într-o lume complet străină, cea a călătorilor prin împărăţia norilor prin puterea ştiinţei şi a artei.
Istorisirea este mijlocul de familarizare cu efemerul, inconstanţa şi fluiditatea norilor. Akira Kumo vorbeşte mai întâi despre Luke Howard, quakerul care face prima clasificare a norilor cu termeni latineşti, uşor de înţeles şi recunoscut în toată lumea ştiinţifică, ca şi despre Goethe preocupat de izomorfismul elementelor naturii, speculează asupra unei posibile întâlniri a celor doi.
Al treilea personaj urmărit este pictorul Carmichael, prin care se deschide altă fereastră de interpretare a misterului norilor: pagini descriptive splendide sugerează mişcarea lentă, travaliul creatorului, până ce pânzele sale se desprind de pământ şi reflectă doar cerul. Nu lipsesc referiri la pictorii englezi care au făcut şcoală în tentativa de a surprinde cerul cu nori, elemente ale unei naturi proteice, sau capitolul dedicat exploziei din Karakatao şi a urmărilor ei, o bombă naturală ce anticipează bombele atomice.
Cel mai complex dintre exploratorii tărâmului norilor este Richard Abercrombie, care părăseşte Europa şi străbate lumea, trece prin peripeţii care îl schimbă ireversibil, ajunge să investigheze formele cele mai diverse ale vieţii şi ale naturii umane, să caute legături între climă şi sexualitate, între lichidele pământului şi fluidele din înălţimile cerului. Un traseu sinuos îl duce din Devon departe, în insula Borneo, apoi în Bali, şi mai departe, în peninsula japoneză Hokkaido.
Fotografiile făcute compun “protocolul Abercrombie”, pe care autorul lui refuză să-l facă public, intuind că nu i-a venit timpul unei înţelegeri şi receptări autentice. Pe baza acestor fotografii îşi construieşte o teorie ininteligibilă pentru secolul său, cea a analogiei între cele mai diferite manifestări ale vieţii şi ale materiei. Totodată, protocolul Abercrombie schimbă raportul între Akira Kumo şi Virginie Latour, transformându-l pe maestru în ascultător curios, pe ucenică în maestrul norilor.
Actul povestirii declanşează în Akira Kumo recuperarea amintirilor îngropate într-un depozit interzis al propriei memorii, care îi explică toate petele albe din biografie, care îi relevă o experienţă atât de cumplită, încât retrăirea ei este insuportabilă, legată fiind de Hiroshima. Acţiunile în care se implică Virginie Latour o fac să găsească o preocupare şi un rost propriei vieţi, până atunci perfect anodine.
Teoria norilor dovedeşte că la început de secol XXI romanul contemporan cunoaşte un nou proces de “internaţionalizare”, diferit şi de cel realizat în urmă cu un veac de Henry James, sau în ultimele decenii de scriitori modelaţi de două civilizaţii şi culturi, ca Nadine Gordimer şi Doris Lessing, ca Salman Rushdie şi Kazuo Ishiguro.
Norii fac ocolul pământului, şi, în mod inevitabil, scriitorul care le urmăreşte istoria şi traseele, străbate globul terestru. Un veritabil maestru al norilor nu poate fi decât un scriitor al mapamondului.
Elisabeta Lăsconi
[ratings]
Philip Jose Farmer – Vasul miraculos
On January 07, 2008 in SF
Partea a doua a seriei Lumea Fluviului este un pas catre dezlegarea misterului ce inconjoara planeta resuscitarii. Samuel Clemens (cunoscut si ca Mark Twain) apare in acest volum ca si personaj principal.
El este recrutat de catre Necunoscutul Misterios (sau X) pentru a dejuca planurile initiale ale celor ce au readus 36 de miliarde de oameni la viata. Singurul mod de a ajunge la Turn (practic izvorul Fluviului) este calatoria de-a lungul aceluiasi fluviu. Ceea ce ar dura sute de ani mergand la pas si doar cateva zeci navigand in susul fluviului.
Cum personajele lui Farmer nu imbatranesc si nici nu mor cu adevarat, optiunea pare simpla. Trebuie construit un vapor. Sigur, rationamentul este simplu, insa Lumea Fluviului nu are resurse naturale bogate. Totusi cu ajutorul Necunoscutului Misterios, Sam primeste un cadou “celest” si poate incepe constructia vaporului. Are nevoie insa de parteneri si cere ajutorul unor persoane putin mai…controversate.
De exemplu Regele Ioan (personajul negativ din aventurile lui Robin Hood, fratele lui Richard Inima de Leu). Pe langa acesta apar in statul Parolando – creat special pentru constructia vaporului – si personaje care sunt de un real ajutor, precum Cyrano de Bergerac, neintrecutul spadasin si un valoros poet in acelasi timp.
Mare parte a acestui volum este ocupata de miscarile sociale si politice ce au avut loc pe Lumea Fluviului. Astfel sclavia si razboaiele isi fac loc chiar si in acesta lume, dovedind natura violenta a omului. Toate aceste detalii sunt fin integrate in povestire, razboaiele duse pentru asigurarea resurselor necesare construirii vaporului sunt tratate ca o necesitate iar Sam chiar uraste violenta la care e nevoit sa apeleze pentru a-si atinge scopurile. Totusi, sa nu uitam ca moartea nu este eterna pe aceasta lume fantastica, cei ce cad in lupta se trezesc undeva pe malurile raului teferi si nevatamati.
Primul volum venea cu o serie de intrebari si speculatii asupra scopului planetei resuscitatilor. Acest al doilea volum pastreaza speculatiile insa vine si cu o doza buna de actiune, o poveste incitanta si un final ce va va face sa alergati dupa urmatorul volum.
Ovidiu Covaciu
[ratings]
Chelsea Quinn Yarbro – Hotel Transilvania
On January 07, 2008 in Horror, Romanul de dragoste
Mitul vampirilor a devenit, de-a lungul anilor, un subiect foarte utilizat de catre autorii genurilor fantasy sau horror. Chelsea Quinn Yarbro a fost si ea atrasa de acest mit, debutul ei in acest gen de literatura constituindu-l romanul Hotel Transilvania, primul roman din cele 20 ale seriei Saint Germain.
Fiind o fana inraita a Cronicilor vampirilor lui Anne Rice, nu prea stiam sa ma astept cand am inceput sa citesc romanul lui Chelsea Quinn. Ma asteptam sa intalnesc destule similitudini intre cele doua romane. Insa, pe masura ce citeam, descopeream ca ma inselasem chiar foarte mult.
Avand la baza un personaj real, Contele de Saint Germain, autoarea a reusit sa imbine cu maiestrie realul si imaginarul, istoria si legenda. Intocmai cum ne este prezentat de catre istorie, asa si autoarea ni-l prezinta pe Contele de Saint Germain invaluit intr-un mister greu de descifrat.
Actiunea are loc in Franta secolului al XVIII-lea, cu patru decenii inainte de izbucnirea revolutiei franceze. Societatea acelei vremi este descrisa cu precizie, cititorul facand cunostinta cu numeroase personaje caracteristice vremii. Nu sunt lasate la urma nici descrierile vizand vestimentatia sau obiceiurile caracteristice perioadei.
In mijlocul unei societati pariziene corupte, o intalnim pe Madelaine de Montalia, o tanara frumoasa, dar naiva. Lipsa ei de experienta o va pune in primejdie de multe ori de-a lungul actiunii romanului, fiind tinta actiunilor societatii satanice conduse de contele de Saint Sebastien.
Inca de la inceput ne putem da seama de ura pe care Saint Sebastien i-o poarta lui Saint Germain. Ura ii este intarita mai apoi de incercarile lui Saint Germain de a o tine departe pe Madelaine de acolitii lui Saint Sebastien.
Indragostit profund de Madelaine, Saind Germain este gata oricand sa isi dea viata pentru ea. De aceea ii dezvaluie adevarata lui natura, aceea de vampir, castigand astfel increderea ei deplina, dar si dragostea ei, sentimente care o vor pune uneori in dificultate pe Madelaine in ceea ce priveste imaginea ei in societate, in conditiile in care in acea perioada femeile erau obligate sa fie virgine in noaptea nuntii.
Actiunea desfasurata in ultimele capitole se petrece rapid, cititorul neavand ocazia sa intrevada ceea ce se va intampla sau ceea ce s-ar putea intampla cu Madelaine si nici cu Saint Germain sau cu secta satanistilor.
Sfarsitul romanului nu este unul previzibil si poate nu in totalitate fericit pentru cei doi indragostiti. Cu toate acestea, cititorul nu va fi dezamagit de final, ci mai de graba va ramane cu o curiozitate in ceea ce priveste viitorul relatiei de iubite dintre tanara Madelaine si vampirul Saint Germain.
Ticu Ioana
[ratings]
Stephen King – Cimitirul animalelor
On January 07, 2008 in Horror, Suspans
Un coleg mi-a pus acest roman in brate. Este horror?, am intrebat. Nu citisem niciodata o astfel de carte. Am vrut sa o returnez, dar mi-am zis sa o rasfoiesc inainte, ca sa nu pierd ceva interesant. Am citit o pagina, doua, dar deja subiectul ma captivase.
Cimitirul animalelor este o carte pe care, daca ai inceput-o, nu o mai lasi pana nu o termini, cu toata teroarea si groaza descrisa in ea.
Intotdeauna aparentele sunt inselatoare. In prealabil, totul pare frumos, doctorul Louis Creed este numit director la Universitatea din Maine la departamentul de sanatate. Incercandu-si norocul si sperand la o viata mai linistita, se muta din Chicago langa micul orasel Ludlow, impreuna cu sotia sa Rachel, cei doi copii, Gage si Ellie, si motanul Church.
Dar, cum Stephen King ne-a obisnuit deja cu stilul sau horror, el schimba situatia familiei Creed la 180 de grade. Din ziua in care se muta, nenorocirile se abat asupra familie. Ellie isi juleste un genunchi, iar Gage este intepat de o albina. Aparent, sunt accidente obisnuite, dar acestea deschid calea spre marele dezastru ce se va napusti asupra lor.Vecinul lor, Judson Crandall, ii avertizeaza in legatura cu drumul ce trecea pe langa casa ce era deosebit de periculos, datorita camionagiilor ce conduceau cu viteza.
In aceasta carte horror, Stephen King indroduce si o nota de compasiune fata de personajul principal, Louis, care si-a pierdut tatal la varsta de trei ani. Acest detaliu este unul biografic, deoarece insusi, autorul a ramas fara tata la o varsta frageda.
Dupa cateva saptamani familia merge la o plimbare in padurea din spatele casei lor, pana la un cimitir al animalelor. Dar aceasta plimbare creeaza disensiuni intre Rachel si Louis. Rachel este inspaimantata de influenta pe care ar aveao cimitirul fata de Ellie. Deasemenea si Louis traieste o experienta traumatizanta in prima saptamana de la inceperea cursurilor, cand ii este adus un elev, Victor Pascow, ce fusese lovit de o masina. Acesta ii moare in brate.
In seara incidentului, Louis este vizitat de fantoma lui Pascow ducandu-l in padure si avertizandu-l ca bariera asta nu trebuie trecuta. A doua zi cand acesta se trezeste are impresia ca totul fusese un cosmar, dar acele de brad si noroiul de pe picioare il contrazic. De aici autorul ne introduce pe taramul fantastic, al fantomelor, al puterilor supranaturale.
Cand totul pare ca revine la normal, viata lui Louis incepe sa se destrame. In timp ce toata familia lui este plecata la parintii lui Rachel, el ramane acasa cu Church. Dar motanul este omorat de un camion in timp ce traversa strada. Jud stiind cat de mult tinea fetita la animal il pune pe Louis sa ia pisica intr-un sac si sa il insoteasca in cimitirul animalelor, dar nu il ingroapa acolo, ci pasesc peste bariera si merg mai departe in padure. Jud il duce intr-un alt cimitir, al indienilor Micmac. A doua zi motanul se intoarce acasa, teafar si nevatamat, dar nu la fel ca inainte, ci cu pofta de a ucide pasari si soareci.
Dupa putin timp si Gage, fiul, este omorat de un camion. Aflandu-se in pragul nebuniei, Louis isi deshumeaza fiul, aproape fiind prins de politie si il readuce la viata, cu toate insistentele batranului de a nu face asta.
Numai Louis poate sa repare marea greseala facuta. Astfel el este constient ca trebuie sa isi omoare propriul fiu, aceasta fiind numai una din pedepsele date de catre autor personajelor sale.
Alexa Monica
[ratings]
