Arhive din January, 2008
Douglas Adams – Ghidul Autostopistului Galactic
On January 31, 2008 in SF
Opera principala a lui Douglas Adams a luat forma unei carti doar dupa ce a avut un succes considerabil la radio incepand cu anul 1978. Adams si-a dorit dintotdeauna sa scrie o carte science fiction amuzanta.
In contexul in care cartile science fiction descriu de obicei lumi viitoare in care nimic nu e chiar roz, sau ceva s-a intamplat cu societatile pamantului, sau intreg Universul se apropie de un crah spectaculos; o poveste amuzanta plasata in lumi fictionale a fost surprinzatoare la vremea ei. Atat de surprinzatoare incat cererea publicului a transformat-o de-a lungul anilor intr-un fenomen multimedia, seria continand carti, filme, jocuri PC si cateva benzi desenate.
Cartea adusa de editura Nemira este o editie Omnibus ce cuprinde toate cele 5 volume (scrise intre 1979 si 1992). Povestea se intinde de-a lungul… mai multor milioane de ani si pe multiple dimensiuni. Pamantul are deosebita onoare de a aparea in prima carte – aproximativ 10 pagini inainte de a fi complet eliminat din orice harta a galaxiei de catre o rasa extraterestra de birocrati (surprinzator nu?)
Cu asa un inceput poti fi sigur ca o sa ai parte de o lectura incitanta, amuzanta, plina de ironii si sarcasm. Douglas Adams reuseste o performanta uimitoare de o introduce cel putin o gluma pe fiecare pagina.
Personajele secundare ce populeaza cartea sunt… delicioase, in lipsa unui cuvant mai bun, ofera o a nu-stiu-cata dimensiune unui Univers ce deja este plin de cateva animale/fiinte extraterestre/creaturi greu clasificabile.
As putea sa va dau cateva citate pline de umor, insa farmecul lor incontestabil ma opreste sa le scot din context, mai ales daca inca nu aveti cartea in biblioteca.
Un mic pont: In carte veti afla Raspunsul la marea Intrebare despre Viata, Univers si tot Restul.
Ce v-ati putea dori mai mult?
Poate sa stiti care este scopul Pamantului in Univers?
Lectura placuta!
Ovidiu Covaciu
[ratings]
Philip Jose Farmer – Labirintul Magic
On January 29, 2008 in SF
Seria Lumii Fluviului a incantat de zeci de ani cititorii de SF, iar povestirile plasate in acest univers erau intr-o vreme o prezenta constanta in revistele de anticipatie.
Ultimul volum al seriei aduce mult asteptatul deznodamant si ofera cititorului o perspectiva noua asupra lumii.
De-a lungul anilor Sam Clemens in vasul sau Nu se inchiriaza si Regele Ioan in Rex Grandissimus s-au urmarit de-a lungul raului, insa lupta ce trebuia sa se desfasoare intre ei nu s-a materializat datorita distantei ce ii despartea. Ura lui Sam insa ramane intensa si razbunarea il motiveaza kilometru cu kilometru. Intre timp colaboratorii lui isi dau seama ca toti cei care spun ca sunt nascuti dupa 1983 sunt agenti ai Eticilor povestile lor despre viata pe Pamant sunt doar un mod de a se recunoaste intre ei.
Lumea Fluviului incepe sa isi piarda din putere iar pietrele ce aduceau hrana zilnica celor ce traiau aici sufera defectiuni. Malul drept al fluviului este complet afectat si nici o piatra nu mai functioneaza. In urmatoarele 24 de ore toata populatia de pe malul drept avanseaza pe malul stang in cautarea hranei. Jumatate din populatia planetei moare in luptele ce urmeaza. In cazul in care nu va dati seama de magnitudine, asta inseamna 18 miliarde de oameni de trei ori populatia Pamantului.
Cele doua vapoare, ultimele constructii navale din istoria omenirii, ajung in sfarsit unul in apropierea celuilalt si comandantii se pregatesc pentru lupta finala. Totusi pericolele ce pasc cele doua nave vin si din alte directii: pe fiecare vas se afla agenti ai eticilor care ar putea sabota lupta, iar navele se afla pe teritoriul credinciosilor Bisericii Celei de-a Doua Sanse ce ar putea recurge la scufundarea unuia dintre vapoare pentru a preveni varsarea de sange.
Lupta efectiva este magistral descrisa, rasturnarile de situatie, curajul si motivatia pe care o au personajele razbat puternic din paginile cartii. Richard Burton apare din nou in acest volum, de data aceasta pe vasul Regelui Ioan, si participa intr-o scena de capa si spada de mare finete, o lupta serioasa si amuzanta in acelasi timp cu Cyrano de Bergerac. Dupa marea lupta supravietuitorii hotarasc sa continue in incercarea lor de a ajunge la capatul fluviului.
Pas cu pas de-a lungul unui drum presarat cu primejdii si resuscitatii observa ca cineva le-a usurat drumul. In cele din urma patrund in Turn si acolo il intalnesc pe Eticul ce le poate dezvalui adevarul.
Cine sunt supravietuitorii marii lupte navale? Care este acest adevar? Cu ce pret vine el? Care este motivul opririi resuscitarii? De ce a fost planul initial al celor ce au creat Lumea Fluviului sabotat? Mai pot fi salvati cei ce au murit? Aveau membrii Bisericii Celei de-a Doua Sanse dreptate? Toate acestea sunt intrebari ce isi gasesc raspunsul in acest volum.
Totusi autorul a lasat si cateva mistere nerezolvate si pentru aceasta a revenit la serie scriind Gods of Riverworld – o carte pe care o astept cu nerabdare – aflata aproape de publicarea in limba romana.
Ovidiu Covaciu
[ratings]
Iain M. Banks – Spectrul lui Phlebas
On January 29, 2008 in SF
Dacă citeşti pe spatele cărţii intitulată Spectrul lui Phlebas de la Nemira, afli că autorul, Iain M. Banks este “iniţiatorul renaşterii genului space opera”. Recunosc, până să cumpăr această carte, nu ştiam ce înseamnă space opera. Între timp am aflat că este vorba despre un subgen de literatură ştiinţifico-fantastică care accentuează aventuri romantice (adesea melodramatice, chiar) şi că o importantă caracteristică o reprezintă dimensiunile enorme ale peisajelor, luptelor etc. Suficient de interesant ca să mă determine să citesc respectiva carte. La rândul ei, aceasta a fost suficient de interesantă ca să ma determine să scriu despre ea.
Acţiunea romanului se învârte în jurul unui conflict galactic între două civilizaţii antagonice - a Culturii şi cea Idirană . În timp ce idiranii sunt fanatici religioşi, extratereştrii pe care evoluţia i-a condus spre eficacitatea în luptă , Cultura este o civilizaţie umană , autosuficientă , care a reuşit să învingă adversităţile vieţii (inclusiv bolile sau chiar moartea) folosindu-se exclusiv de tehnologie şi de inteligenţa artificială conştientă de sine.
Eroul prezentat este, contrar aşteptărilor, un inamic al Culturii, un umanoid modificat genetic pentru a-şi schimba înfăţişarea şi a copia trăsăturile altor oameni “un Schimbător mercenar în slujba Idirului. Misiunea sa este să recupereze o Minte pierdută” un computer de pe o navă a Culturii ce s-a refugiat pe una din Planetele Morţilor (teritorii interzise celor două tabere, controlate de fiinţe infinit avansate faţă de celelalte civilizaţii).
Prin aventurile Schimbătorului, Iain M. Banks ne face un tur al Universului, prezentându-ne varii ipostaze ale omenirii şi fragmente de societăţi ale viitorului. Astfel, deşi strâns legat din punct de vedere al acţiunii de personajul principal, cititorul poate analiza războiul din mai multe unghiuri, unele complet neutre faţă de părţile implicate.
Banks reuşeşte să construiască o lume interesantă şi apetisantă pentru cititorul de literatură ştiinţifico-fantastică, introducând unele idei originale, dar păstrând un iz de familiaritate prin adoptarea unor concepte de la alţi autori (spre exemplu, influenţa lui Larry Niven este clară prin prezenţa Orbitalilor).
De asemenea, moralitatea îndoielnică a eroului şi a partenerilor acestuia te ţine tot timpul conectat, lăsând cititorul incapabil să ghicească acţiunile viitoare ale personajelor, care nu fac tot timpul “ceea ce este correct”. Foarte interesant este şi finalul romanului care schimbă, încă o dată, macazul; rezumatul războiului ce a continuat ne arată o lume complet nealterată de evenimentele din carte. Astfel, Banks se rupe de clişeul eroului singular care schimbă soarta naţiunilor, reuşind oricum să ne ţină lipiţi de paginile romanului.
Ca încheiere, îmi propusesem să fac o comparaţie cu alt autor de SF, dar nu reuşesc să găsesc ceva similar. Poate doar ca stil să se asemene cu Orson Scott Card, dar într-o cu totul şi cu totul altă lume. Nu pot spune decât că Spectrul lui Phlebas merită citit şi dacă vă place, mai sunt vreo şase cărţi în aceeaşi serie, iar dacă nu, nu veţi putea spune că a fost timp irosit.
Costin Gamenţ
[ratings]
O pisica, un barbat si doua femei – Jun’ichiro Tanizaki
On January 29, 2008 in Literatura contemporana
“Everybody wants to be a cat…”
Da, toata lumea ar trebui sa vrea sa fie pisica. Motivele sunt numeroase si intemeiate: agilitate, o silueta eleganta, o blanita moale si lucioasa, ochi stralucitori, un instinct dezvoltat pentru vanatoare, multa libertate; ca bonus se adauga fiintele umane, care nu stiu ce sa mai faca pentru a rasfata nobila felina.
Iata povestea lui Lily, o pisica tigrata de rasa europeana, posesoare a doi ochi verzi minunati, nascuta din voia sortii tocmai in Japonia.
Stapanul ei, Shozo, este un barbat nepasator si lenes, care se lasa usor influentat de ceilalti. Posesor al unui mic magazin, prefera sa-si piarda timpul, facand datorii peste datorii. Doar pisica pare sa-l metamorfozeze intr-un barbat grijuliu si iubitor, spre disperarea femeilor din viata lui.
Shinako, prima sotie a lui Shozo, a fost alungata din casa si comploteaza sa obtina pisica, socotind ca astfel gandurile barbatului s-ar intoarce la ea. Femeia a urat-o pe Lily din tot sufletul – atentia care i se cuvenea din partea sotului se ducea nestirbita la felina. In plus, avea mult de curatat in urma ei si se saturase ca orice bucatica lasata nesupravegheata sa dispara ca prin farmec. Un afront in plus, Lily nici ca o baga in seama. Mai apoi, in singuratatea camerei din casa surorii ei, cu pisica pe genunchi, Shinako se mira si singura cum de putuse sa nu iubeasca micuta faptura care acum ii tinea de cald noaptea.
Fukuko, a doua sotie a lui Shozo, s-a distrat mult pe seama geloziei lui Shinako fata de pisica. Intrata in familie, nu rezista insa mult si se infurie si ea, asistand in fiecare seara la reprezentatia data de cei doi: Shozo ii tot cerea sotiei sale sa pregateasca niste pestisori, pretinzand ca moare de pofta dupa ei, ca apoi sa-i dea pisicii unul cate unul, jucandu-se si cate o ora. Si asta nu era decat varful aisbergului. Fukuko reuseste sa-l forteze sa-i cedeze pisica lui Shinako, insa nici nu banuieste cat de mult il afecteaza pe acesta decizia luata si ce furtuna se pregateste…
Cartile lui Tanizaki sunt usor de citit pentru cititorul european, dovada a talentului recunoscut al maestrului.
Sper ca editura Nemira va traduce in curand si “Sasameyuki” – “Surorile Makioka”.
Florenta Draghicescu
[ratings]
Lumea Ursulei K. Le Guin – Lumea lui Rocannon
On January 28, 2008 in Fantasy, SF
Am citit prima data ” Lumea lui Rocannon” pe la inceputul anilor `90, intr-un fanzin. Pe vremea aceea bateam cinematografele si obisnuiam sa vad acelasi film de doua sau trei ori, asa incat, in pauzele dintre proiectii citeam reviste literare si tot soiul de fanzine sf. Nu e de mirare ca pentru mine “Lumea” este asociata cu revista “Tomis” si cu o poza a actritei Rita Hayworth. Primele impresii au fost entuziasmante.
Eram in sala de cinema si in acelasi timp in lumea lui Rocannon, o lume halucinanta, nostalgica, suava si colcaind de viata. Castele roase de vreme, femei ucigator de frumoase, coliere misterioase, nave spatiale, calatorii interstelare si temporale, cavaleri neinfricati, specii putin cunoscute, ingeri-vampiri, umbre cu puteri nebanuite, toate astea si altele similare ma asaltau din fiecare pagina.
Dupa aceea, pe parcursul mai multor ani, am citit si alte lucruri scrise de Ursula K. Le Guin: “Lumii ii spuneau padure“, “Mana Stanga a Intunericului“, “Deposedatii“. Iar dupa mai mult de zece ani am recitit “Lumea lui Rocannon”.
Sa mai spun ca am facut-o cu retinere si putina teama? Retinere pentru ca nu voiam sa fiu dezamagit si teama pentru ca nu vroiam ca re-lectura sa modifice impresiile initiale. Spre uimirea mea, pe masura ce inaintam printre cuvinte, regasind imagini si fraze pe care le uitasem, lumea lui Rocannon a inceput sa se ridice nu din memoria mea, ci din cartea Ursulei, din nou halucinanta, poate mai nostalgica, feerica intr-un mod ciudat, un joc pur al imaginatiei, o scufundare in cele mai adanci vise si in cele mai ascunse dorinte.
Incercarea de incadrare intr-un anumit gen literar nu este chiar asa de lesnicioasa. Pe de o parte lumea lui Rocannon este un univers fantasy dar, pe de alta parte, ea face parte dintr-o lume sf clasica , bine ierarhizata , in care Rocannon este un simplu functionar care isi indeplineste niste atributii de servici. Razboiul interstelar nu face nici el parte din universul fantasy, iar pana la urma, tot conflictul romanului se invarte de fapt in jurul unui conflict galactic. Asadar “Lumea lui Rocannon” este un roman sf si unul fantasy in acelasi timp, la fel cum Rocannon insusi este un erou mitic si un functionar obscur.
Este usor sa spui ca este o lume de inspiratie medievala. Sigur ca este asa ceva, dar asta nu o transforma intr-o pastisa a vreunei alte pastise, caci lumea lui Rocannon este vie, complexa, bine articulata si, de ce nu, frumos imaginata. Personajele sunt memorabile, construite cu pricepere si cu dragoste.
Se vede ca Ursula K. Le Guin isi iubeste personajele din felul in care le invaluie intr-un halo tremurator de tristete, din felul in care le priveste asezate in fata mortii sau a scurgerii inexorabile a timpului. Rocannon insusi este poate cel mai reusit personaj din toata proza autoarei, functionar modest al unei civilizatii tehnologice galactice, calatoreste in timp, in spatiu, intr-o civilizatie inchisa in ea insasi, ratacita in istorie, sfasiata de lupte intre specii care nu se cunosc, departata de tehnologie.
Rocannon calatoreste astfel in trecutul propriei sale rase, in memoria ancestrala a strabunilor sai, iar ceea ce il transforma din functionar in erou nu este aportul tehnologiei ci calitatile umane atemporale si atehnologice, in genul curajului, perseverentei, prieteniei, sacrificiului, iubirii. I
n final, devine lumea lui nu pentru ca a salvat civilizatia galactica, tehnologica, ci pentru ca el a conceptualizat-o , a smuls-o din statutul de lume uitata si periferica, a transformat-o , fara sa schimbe nimic din ea , intr-o bijuterie a carei valoare nu poate fi calculata, intr-un principiu de viata.
Lumea lui Rocannon este o lume a sentimentelor, a valorilor general-umane, iar locul ei nu este intr-un muzeu sau pe vreun raft al unei biblioteci prafuite, ci la gatul sidefiu al unei femei frumoase, in imaginea pe care fiecare o are despre sine.
Ioan Gabriel Patrascu
[ratings]
Frank Herbert – Dune
On January 25, 2008 in SF
Sa scrii despre Dune la multi ani dupa publicarea ei, si la tot atata timp de cand este recunoscuta ca o capodopera a genului SF este o sarcina grea fiind aproape imposibil sa spui ceva ce nu s-a spus si sa nu devii banal.
Totusi o sa incerc sa fac accesibile ideile din carte pentru o generatie noua, diferita de cea care a crescut cu Dune si poate a recitit-o cu drag. Dune ne spune povestea umanitatii la multe mii de ani dupa timpurile prezente. In acest univers indepartat Case nobile impart diverse proprietati si toate sunt unite sub conducerea Imparatului. Insa orice sistem monarhic are slabiciunile lui iar lupta pentru putere este una dintre aceste slabiciuni.
Dune se concentreaza pe povestea Casei Atreides (urmasii literari ai Atreizilor din mitologia greaca) si rivalitatea acesteia cu Casa Harkonnen. Rivalitatea este speculata de catre Imparat care vede in Leto Atreides un rival puternic.Oamenii din jurul Ducelui Leto il urmeaza din loialitate si dragoste in locul obligatiei, iar loialitatea este un lucru rar in Univers.
Stapanirea planetei Dune – sau Arrakis – este cadoul otravit facut de Imparat Casei Atreides, motivatia acestui cadou insa este o parte importanta a intrigii si nu vreau sa vi-o dezvalui. Arrakis este cea mai importanta planeta a imperiului, este sursa melanjului un drog, un blestem si o binecuvantare in acelasi timp. Melanjul prelungeste viata oamenilor, asigura transportul interstelar la viteze hiperluminice si ofera darul prestientei (o forma de ghicire a viitorului cel mai probabil din lantulde viitoruri posibile). Intregul univers este dependent de melanj, practic o lipsa a acestuia ar aduce Imperiul in blocaj. De aceasta este Dune importanta si rolul lui Leto in a-i exploata resursele nu este unul usor.
Clima Dunei este practic desertica pe intreaga suprafata si este populata de creaturi misterioase, insuficient cunoscute, printre care cele mai vizibile sunt uriasii viermi de desert. Aceasta clima a creat insa un popor puternic, adaptat desertului, un mod unic de viata pe care Herbert il dezvaluie pas cu pas cititorului. Fremenii sunt locuitorii unei planete care detine cea mai importanta resursa a Universului si totusi ei au nevoie de cu totul alta resursa.
Un alt tip de sete ii usuca si aceasta sete continua le-a format cultura, traditiile si credintele intr-un amestec uimitor ce merita descoperit. Ducele Leto se muta impreuna cu familia pe noul sau teritoriu, incercand din rasputeri sa inteleaga planeta. Concubina sa Jessica, mama copilului Ducelui este membra a unui ordin numit Bene Gesserit. Acest ordin conduce un program genetic de imperecheri al carui scop nu trebuie dezvaluit.
Fiul Ducelui, Paul, personajul central al romanului a beneficiat de antrenamentul prana-bindu al ordinului Bene Gesserit, a invatat metode de lupta corp la corp de la maestrii militari ai ducelui si este fortat sa paraseasca lumea copilariei o data cu mutarea pe Dune.
Imediat dupa ajungerea pe Dune Leto se confrunta cu problemele unice ale administrarii unei asemenea planete. Fremenii nu il privesc cu simpatie si el trebuie sa le castige increderea, un lucru greu cand acestia au fost exploatati pana atunci de catre Harkonneni. Paul se confrunta cu primul atentat la viata sa si acest lucru este practic punctul de pornire al unei lupte intre Casa Atreides si Casa Harkonnen, aceasta din urma sustinuta si de imparat. Ducele Leto este tradat, iar Paul si mama lui trebuie sa se ascunda in desert. Aici calitatile lui Paul ies la iveala iar rolul mamei lui nu este cu nimic mai putin important.
“Melanjul” de ecologie, religie si politica fac din Dune o opera SF de prim rang. Modul in care Frank Herbert isi dezvolta personajele, personalitatile lor distincte, modul de dezvoltare a conflictului, finalul palpitant fac din Dune o carte pe care nu trebuie sa o ratezi. Dune nu este SF decat prin timpul in care este plasata. Dune este literatura de cea mai mare clasa. Ovidiu Covaciu
Ovidiu Covaciu
[ratings]
Stephen King – Christine
On January 22, 2008 in Suspans
Dupa cum ne-a obisnuit si pana acum cu cartile sale, Stephen King, maestrul suspansului, nu se lasa mai prejos nici cu acest roman despre care putem spune ca este, in adevaratul sens al cuvantului, o reusita pe toate planurile.
Bineinteles ca nu voi divaga in acest articol farmecul cartii, ci va voi prezenta cateva amanunte, foarte succint. Subiectul este dupa cum poate unii dintre voi stiu, o metempsihoza a vietii umane, o asociere spirituala intre om si fier, in acest caz, intre om si masina sa.
Ideea in sine este foarte concentrata si anume ca, rautatea este intruchipata in fiecare coltisor al materiei acestui univers, nu conteaza ca noi incercam sa o evitam si sa ne ascundem de ea, in cele din urma ea ne va gasi.
Romanul nu are o naratiune plata, ci narativitatea se desfasoara pe mai multe planuri, ceea ce face mult mai captivanta lecturarea sa. Primul plan si al treilea sunt planuri ce se desfasoara la persoana intai, din perspectiva lui Dennis Guilder, prietenul cel mai bun al lui Arnie Cunningham, viitor proprietar al masinii. Al doilea plan al naratiunii este prezentat la persoana a treia si deci, este bazat mai mult pe actiune decat pe descriptivitate. Imbinate, aceste doua planuri formeaza o imagine de ansamblu mai mult decat necesara pentru a intelege trairile fiecarui personaj in parte si de ce nu, provenienta sau motivul maleficitatii acestei masini.
Relatia stransa dintre om si ceea ce el poseda a fost intotdeauna un subiect dezbatut intens pentru ca in aceasta relatie se formeaza involuntar o legatura puternica, hai sa nu zicem emotionala, ci mai degraba o legatura necesara exteriorizarii umane sub influenta raului si din care, intotdeauna, va avea de castigat ghiciti cine? Influenta maleficului asupra umanitatii si-a pus intotdeauna amprenta si si-o va pune de cate ori i se va da sansa.
Pot spune ca romanul acesta si-a gasit un loc binemeritat in literatura de suspans pentru ca Stephen King a stiut de la bun inceput cum sa trateze ideea in sine si sa dezvolte psihologia aceasta de mijloc, dintre doua entitati care se contopesc incet, incet, ajungand in cele din urma sa fie una singura.
In ultimul rand vreau sa ma adresez cititorilor care nu au avut contact pana acum cu acest tip de literatura si sa le spun ca este o alternativa foarte buna fata de ceea ce au citit pana acuma (nu spun ca cea mai buna, dar merita luata in considerare), cel putin asa s-a dovedit in cazul meu in momentul cand am descoperit romanele lui King, fiind de foarte mult timp un impatimit al romanelor de dragoste.
Probabil ca citind atata timp aceste romane ale psihologiei umane, am vrut sa trec de mai multe bariere si sa aflu mult mai multe aspecte ale psihologiei umane, chiar daca uneori aceste aspecte au o tenta mai putin realista. Tocmai cunoasterea amanuntita a mai multor tipuri de psihologii ne ajuta sa avem o imagine de ansamblu a ceea ce inseamna in general fiinta umana, cu partile ei bune dar si cu partile ei mai putin bune.
Asadar, in concluzie, pot spune cu mana pe inima ca acest roman este unul foarte bun si continua cu succes seria de romane de suspans a lui Stephen King, romane pe care vi le recomand cu toata caldura. Si nu uitati, vorba personajului Mike Enslin din povestirea Camera 1408, povestire, bineinteles, tot a inegalabilului Stephen King: STAY SCARED!
Alion
[ratings]
Philip Jose Farmer – Planul misterios
On January 21, 2008 in SF
A treia carte a Lumii Fluviului si cea mai lunga de pana acum readuce intrebarile chinuitoare ale primelor doua volume si este mult mai bogata in personaje.
In cartile anterioare Burton a calatorit cu Expresul Sinuciderii, s-a lasat omorat de 777 de ori pentru ca, isi imagina el astfel va ajunge mai aproape de Turn si va putea calatori mai simplu. Din pacate a fost capturat de catre Etici la a saptesute saptezeci si saptea moarte si i se spune ca planul lui si al Necunoscutului Misterios va esua in cele din urma. L-au lasat sa plece si desi i se spusese ca va uita totul, Burton nu a uitat si astfel a avut indicii suplimentare asupra misterului ce inconjoara Lumea Fluviului.
Burton apare insa putin in aceasta carte, autorul concentrandu-se pe Povestea din Planul Misterios, centrata in jurul aparatului de zbor (un dirijabil) construit de cei pe care Samuel Clemens i-a lasat in statul Parolando. Aici apar cateva personaje noi printre care se remarca cel al lui Jill Gulbira, o femeie-pilot ce va trebui sa se lupte cu atitudinea usor misogina a celorlalti pentru ca castiga titlul de capitan al dirijabilului. De asemenea constructia este periclitata de numeroasele incercari de sabotaj venite din partea agentilor eticilor.
Exista si multe puncte slabe ale seriei insa ele sunt extrem de evidente in aceasta carte. Lungimea, concentrarea pe Peter Jairus Frigate pentru cateva capitole, numeroasele personaje aduc o neregularitate in stilul povestirii. Daca ar fi beneficiat de o editare (in original) mai serioasa ar fi putut fi o excelenta continuare a primelor doua volume (care sunt dense si destul de puternice ca si scriitura).
Totusi povestea si stilul autorului raman captivante, numeroasele comploturi si scenarii aduc o anumita unitate acestui univers format din 36 de miliarde de oameni.
De-a lungul seriei trebuie sa recunosc ca m-a frapat usurinta cu care oamenii priveau relatiile si moartea. Cea din urma era practic inexistenta, pentru ca trupurile erau translatate fara urme intr-o alta partea a fluviului, iar cea de-a doua este amuzanta de-a dreptul. Intr-o lume cu populatie din toate natiile si din toate mediile sociale, normele sociale existente pe Pamant tind sa se estompeze. Astfel, cuplurile sunt rareori stabile, dragostea este o chestiune dificila foarte rar adusa in discutie (uneori o mai mentioneaza Cyrano, vesnicul poet indragostit) iar parasirea partenerului si gasirea altuia sunt la fel de simple ca si modul in care se obtine mancarea pe Lumea Fluviului.
Totusi… o data cu acest volum moartea reapare amenintator asupra destinelor omenirii. Initial ca un zvon si apoi ca o certitudine oamenii nu mai apar din neant intr-un loc nou, ci dispar in neant in locul initial. Acest lucru schimba regulile jocului, viata devine muult mai pretioasa, pierderea unui camarad nu e doar un mic deranj ci o adevarata problema, iar luptele devin cu adevarat incrancenate.
Per total, daca v-a prins seria aceasta carte va aduce cateva perspective noi si va va face foarte curiosi cu privire la deznodamantul final.
Ovidiu Covaciu
[ratings]
Versetele credinţei
On January 17, 2008 in Literatura contemporana, Religie
Cititorii pasionaţi de marea literatură ştiu prea bine că Iisus ca figură istorică şi viaţa cristică au constituit temă de meditaţie, subiect sau pretext epic pentru prozatorii ultimelor două secole.
De la romanele în aparenţă istorice semnate de D.H. Lawrence, Robert Graves, Anthony Burgess la trilogia dedicată creştinismnului de Mika Waltari, de la scenariile ascunse în pădurea rebreniană sau în parabola faulkneriană la o carte deja clasicizată, Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov până la controversatele, dacă nu ereticele Evanghelii scrise de Jose Saramago sau de Norman Mailer, formulele narative au fluidizat graniţele între ficţiune şi mit, între istorie şi religie căutând să înţeleagă taina ce naşte era creştină.
Totuşi un splendid roman ce precede cronologic aproape toate cărţile autorilor invocaţi, apărut relativ recent în româneşte: Iisus, Fiul Omului de Kahlil Gibran (Editura Nemira, 2007, traducere din engleză de Gabriel Stoian). Pentru pasionaţii zonelor de interferenţa dintre ficţiune şi literatura religioasă, este o carte clasică; pentru ceilalţi o revelaţie prin frumuseţe şi profunzime. Pentru toţi deopotrivă – o plăcută surpriză din partea lui Gabriel Stoian, cunoscut prin versiunile româneşti ale câtorva capodopere ale genului SF., căruia îi reuşeşte o frumoasă transpunere în limba română.
Cartea lui Kahlil Gibran are o construcţie puţin obişnuită: un mozaic al mărturiilor despre Iisus făcute atât de cei apropiaţi cât şi de străini. Mărturiile capătă forma unor versete, aşa că mai curând ar seamănă cu un oratoriu în care alternează voci diferite: cei ce l-au iubit şi i-au fost aproape (apostoli, ucenici, femei convertite sau simpli credincioşi) rostesc pe rând mica istorie a întâlnirii cu Iisus, a tainei la care s-au simţit părtaşi sau doar martori ai unor revelaţii mai presus de înţelegerea lor de atunci, cei ce nu l-au putut pricepe şi nici accepta, cei ce l-au urât, duşmănindu-l pe viaţă şi pe moarte.
Aşadar, o parte dintre “vorbitori” sunt cunoscuţi, iar momentele evocate de ei bine ştiute: Matei se referă la predica de pe munte, Toma – la strămoşi necredinţei, Petru – la viitorul adepţilor. Alţii sunt figuri anonime, dar convingătoare: un păstor din sudul Libanului relatează întâmplarea mioarei ce s-a rătăcit de turmă, bărbatul din deşert istoriseşte cum Iisus a alungat zarafii din templu, Pilat din Pont sau soţia acestuia rememorează apariţia lui Iisus şi tulburarea simţită atunci. Maria Magdalena îşi aminteşte că Iisus păşea altfel decât ceilalţi oameni, pentru că el însuşi era un drum deasupra pământului.
Cel puţin tot atât de interesante sunt mărturiile celorlalţi “vorbitori”, care aparţin altor credinţe şi altor tradiţii: filozoful persan din Damasc, Filemon – spiţerul grec, un negustor din Tir. Prin comparaţie, se vede răscrucea dintre ere provocată de Iisus prin jertfa şi învăţăturile sale în spectrul credinţelor şi ideilor religioase. Iată, oratorul din Tir, care i-a ascultat pe oratorii Atenei, ai Alexandriei şi ai Romei, recunoaşte miracolul: “când îl ascultai pe El, sufletul te părăsea şi pleca să rătăcească pe tărâmuri încă neumblate.”
Cele mai impresionante mărturii sunt ale mamelor: Ana, mama Mariei, îşi aminteşte de tulburarea celei care îl aduce pe lume pe Iisus, iar Suzana din Nazaret de suferinţa Mariei în ceasul răstignirii Fiului. Cibora, mama lui Iuda, plânge pierderea primului născut, altă mamă îl huleşte pentru că fiul a părăsit-o ca să-l urmeze pe Iisus. Şi toate îl jelesc, chiar şi femeia din Byblos, care se închină Astarteei şi lui Tamuz. Tot femeile înalţă lamentaţii şi invocaţii, presărate ca interludii între mărturiile vorbitorilor.
Ultima dintre ele, cea mai amplă, o rosteşte, după nouăsprezece secole, un bărbat din Liban, în care, inevitabil, răsună vocea autorului… Cine este autorul acestui roman-poem sau roman-oratoriu sau mozaic romanesc?
Kahlil Gibran s-a născut în Liban, la Bcharré, în 1883, creştin maronit după mamă, cu o educaţie deosebită: călătorii (Grecia, Italia, Spania), şederi mai lungi sau mai scurte la Boston, Paris şi studii ce arată interes pentru mai multe arte (fotografie, muzică, pictură), pentru mai multe literaturi (arabă, engleză, franceză), întâlniri privilegiate cu spiritele novatoare ale culturii europene: Rodin, Debussy, Maeterlink, Rostand. Se stinge din viaţă la 48 de ani, în 1931, la New-York, dar rămăşiţele îi sunt înhumate la mănăstirea Mar Sarkis, aproape de locul naşterii, Bcharré. Figură vizionara, a fost apropriat şi comparat cu William Blake.
Iisus, Fiul Omului sporeşte misterul care înconjoară viaţa şi creaţia lui Kahlil Gibran. A scris în arabă şi în engleză, l-a pasionat pictura şi muzica, dar creaţia sa literară este cea care trece proba timpului. Creştin, a fost acuzat de erezie din cauza cărţii Spirite rebele, ale cărei exemplare au fost arse în piaţa publică, în 1908. După douăzeci de ani apare Iisus, Fiul Omului, şi în acelaşi an, 1928, apar semnele bolii, ca şi refugiul în alcool.
Şi totuşi, peste decenii bune şi peste graniţele altei limbi, cartea păstrează intensitatea imagistică, subtilităţi muzicale, bogăţia de sensuri a poeziei. Lectura ei îl duce pe cititor departe, foarte departe, prin tărâmuri nemaivăzute, fericit că nu poate fi sigur dacă l-a călăuzit un mare poet deghizat într-un prozator subtil sau ghidul său a fost un prozator de mare profunzime înveşmântat în poeme.
Elisabeta Lăsconi
[ratings]
William Dietrich – Piramidele lui Napoleon
On January 17, 2008 in Suspans
Editura Nemira, 560 pagini
Personalitatea împăratului Napoleon Bonaparte continuă să îşi exercite puternica fascinaţie asupra noastră, la peste un secol de la moartea sa pe insula Sf. Elena.
Mii de oameni sunt uimiţi de siluetele masive ale piramidelor de la Gizeh şi încearcă să descopere utilitatea secretă a acestor gigantice structuri mai puternice decât însuşi timpul. Era firesc, aşadar, ca o carte ce combină în titlu şi piramidele şi figura lui Napoleon să dobândească o fărâmă din forţa de seducţie a celor două simboluri istorice. Din fericire, m-am numărat şi eu printre cei atraşi de această carte. Am citit-o uşor, în mai puţin de două săptămâni
Tema cărţii o constituie aventurile americanului Ethan Gage, pe la 1798, în căutarea sensurilor tainice ale unui medalion egiptean antic, câştigat la cărţi.
Doza necesară de suspans este introdusă prin intermediul misteriosului conte decăzut Silano, membru al Ritului Eretic Egiptean al Masoneriei, care face tot ce îi stă în putinţă ( şi avea contele posibilităţi) pentru a pune mâna pe acest medalion şi pe misterul din spatele lui. Fiind acuzat de o crimă pe care nu o comisese, hăituit de tot felul de indivizi ( de la poliţişti francezi la un misterios arab cu un toiag de fildeş în formă de şarpe), Ethan Gage este nevoit să caute protecţie în mijlocul expediţiei generalului Napoleon. În felul acesta, Ethan scapă de braţul justiţiei franceze şi ajunge în ţara de origine a medalionului, cel mai nimerit loc pentru a-i afla rostul. Ce s-a mai întâmplat în Egipt va afla cititorul şi singur.
„Piramidele lui Napoleon” pare un roman de vacanţă, dar nu se reduce la atât. În opinia mea, în afara aventurii propriu-zise ( suficient de bine dezvoltată pentru a-ţi reţine atenţia dar asemănătoare, în desfăşurarea ei, cu odiseea lui Indiana Jones în căutarea arcei pierdute), cartea impresionează prin informaţiile şi descrierile istorice pe care le utilizează Dietrich în construirea decorului naraţiunii.
Am fost fascinat de imaginea Parisului revoluţionar, urât mirositor, scufundat în întuneric, cu străzi pline de gropi tot mai mari şi cu canale înfundate ( imagine întrucâtva familiară cititorului român), de amănuntele privind calendarul revoluţionar şi de explicaţiile de mitologie egipteană pe care ni le oferă cu acurateţe autorul.
În al doilea rând, această carte impresionează prin descrierile pline de viaţă ale Bătăliei de la Piramide şi de la Abukir. Cel puţin episodul Abukir te copleşeşte! Aflat pe puntea navei-amiral franceze, gigantica L’Orient, Ethan descrie iadul de foc şi fum care mătura punţile înainte ca întreaga nava să sară în aer, provocând o explozie atât de puternică încât lumina ei s-a văzut până la Alexandria ( adică la treizeci şi cinci de kilometri depărtare). Acest roman este una din puţinele cărţi în limba română ce prezintă, documentat şi accesibil, maniera în care Horatio Nelson, celebrul amiral britanic, ştia să câştige luptele.
În al treilea rând, autorul ne face cunoştinţă cu câţiva savanţi pe care Napoleon i-a luat în expediţie pentru temeinica cercetare a Egiptului. Astfel, episodic, apar chimistul Claude Louis Berthollet, geograful Edme Jomard, astronomul Nicholas Antoine Nouet, matematicianul Gaspard Monge ( fondatorul geometriei descriptive) şi Nicholas Jacques Conte ( pionierul folosirii baloanelor de recunoaştere pentru reglarea tirului artileriei şi creatorul creionului). De asemenea, cititorul va afla câte ceva despre răspândirea şi puterea francmasoneriei în secolul al XVIII-lea. Într-un cuvânt, romanul „Piramidele lui Napoleon” impresionează prin atmosfera pe care ştie să o creeze!
Cititorul român va fi uimit şi amuzat atunci când va descoperi la pagina 91 a romanului o referire la România ( ţară care, la 1798, încă nu exista). Cum de a făcut autorul o asemenea greşeală de documentare? Ei bine, greşeala a apărut din omonime şi din neglijenţa autorului de a se documenta asupra ţării noastre. El afirmă, la pagina amintită, că România este ţara de origine a comunităţii rrome. Ei, da, aici William Dietrich a gafat ! Dar nu arunci cojocul pe foc pentru un biet purice!
Dariescu Cosmin
[ratings]
