Arhive din October, 2007
Lansare Nemira la GDS – Amintiri de Alexis de Tocqueville
On October 26, 2007 in Evenimente, Lansari
Editura Nemira a lansat la sediul Grupului pentru Dialog Social din Bucuresti volumul „AMINTIRI” al lui Alexis de Tocqueville, autorul clasicei (si preferatei mele) „Despre democratie în America”. Asta s-a intamplat marti, 23 octombrie, dar abia acum am ajuns sa si scriu .
Aparut în colectia „Idei politice fundamentale” coordonata de Catalin Avramescu, volumul a beneficiat de o dezbatere la care, în afara de studenti, au mai participat si dnii Cristian Preda, traducatorul si îngrijitorul editiei, Daniel Barbu, extrem de sagace în aprecieri si fin ironist pe alocuri, cît si liderul liberal Valeriu Stoica, un avizat comentator al ideilor nu doar liberale.
Moderator a fost Catalin Avramescu, care, cu calm si fara echivoc a reusit sa coaguleze contributiile personalitatilor prezente.
De citit nu am citit cartea dar cred ca imi va placea, “Despre democratie in America” m-a entuziasmat atunci cand am citit-o, prin anul III de facultate. Traiasca Tocqueville, un francez care se intelege neobisnuit de bine cu americanii.
Si cateva poze, ca sa ma credeti ca s-a intamplat.
Cred ca nu mai e nevoie sa dau explicatii foto.
Si pana la urma e un motiv sa mai discutam, lansare parca e prea pompos.
Silviu Toma
Ursula K. Le Guin – Mana stanga a intunericului
On October 24, 2007 in Carti, SF
Anul aparitie, 1969, un premiu Nebula, unul Hugo, Michael Moorcock o considera egala sau cel putin la nivelul Stapanului Inelelor de J.R.R. Tolkien.Nu trebuie sa dai dovada de prea multa perspicacitate ca sa-ti dai seama ca ai in fata o carte ce a lasat o impresie destul de buna la vremea ei si nu numai.
Totusi dupa ce am lecturat-o, pot afirma cu tarie ca firul epic este unul clasic. Povestea nu are momente de suspans sau de supriza, totul este liniar, cu o evolutie daca nu chiar previzibila macar nesurprinzatoare. Autoarea foloseste o reteta deja consacrata. Ne gasim in anul de gratie 1491 pe o planeta cu un singur anotimp dominant, si anume, cel mai necrutator din toate, anotimp care da si numele planetei, Iarna.
Oamenii au descoperit navigarea cosmica si cu timpul, prin contactul cu alte civilizatii au format un Consiliu de factura, majoritar mistica dar si de interes economic. Membrii acestuia urmaresc, in mod normal si logic, deschiderea de relatii economice si diplomatice cu statele din intreaga galaxie. Dupa cum spuneam, un scenariu clasic, in conditiile in care este trimis si un ambasador pentru a observa receptivitatea statelor la deschiderea de tratative, actiunea gravitand in jurul acestui mesager.
Interesant descrise sunt cele doua state mari ale planetei ce se gasesc intr-o lupta continua pentru suprematie, Karhide si Orgoreyn. Situatia interna a acestora este in contrast total, astfel primul aduce a stat monarhic in care regele este suveranul, insa ministrul trage toate sforile, si in care cei ce sunt gasiti vinovati de nerespectarea legii sunt dezonorati si exilati in afara statului. Statului Orgoreyn, pe de alta parte, ii este caracteristica o institutie secreta de tip politienesc infiltrata la toate nivelurile, atat in statul Orgoreyn cat si in cele vecine, si obligatia tuturor \”cetatenilor\” statului de a fi inclusi intr-un program de munca, inclusiv invitatii din alte state, exilatii straini etc. In inchisori se testeaza numeroase substante submisive si seruri ale adevarului pe cei incarcerati.
O idee deosebita intalnita in carte este lipsa razboaielor de pe planeta ( exista asasinate raiduri, jafuri insa nu si razboaie propriu-zise), motivata de autoare prin ritmul regulat al nevoilor sexuale ale populatiilor, acuplarea realizandu-se doar in perioade distincte, cu consimtamantul ambelor parti. Populatia nativa are o constitutie hermafrodita cu un ciclu sexual asemanator animalelor .
Per total avem in fata o carte buna ce creeaza o atmosfera credibila si coplesitoare, accentuand mai mult starea meditativa si conteplarea peisagistica decat un fir epic imbogatit de intrigi si actiune, fiind aduse in discutie o gama variata de teme .
Lascu Bogdan
[ratings]
Le Nouvel Amour
On October 22, 2007 in Evenimente, Lansari
Am plecat de acasa oarecum cu inima stransa, la lectura bilingva care stiam ca va avea loc la Institutul Francez. Era urat afara, frig si ploaie. Ma gandeam ca iar trebuie sa bifez un eveniment in care se string multi oameni, unii importanti si altii care sa se mire de importanta celor importanti. Zimbete amabile, mult Oh, la, la! – ma gandeam ! – piscoturile de rigoare de dupa si, in fine, cartile spre vanzare.
Ei bine, … nu.
Philippe Forest este scriitor francez, are 45 de ani. A citit aseara din cartea lui care o sa apara la Nemira. Se numeste Le Nouvel Amour . Un scriitor vedeta atipic. Modest, aproape timid, cu o dictie disciplinata, impecabila, o voce joasa si melancolica. O figura comuna dealtfel, fara nimic special, dar mai ales fara acea aura de aroganta si lejeritate jucata date de constienta valorii.
Doar o tristete imprimata cumva in privire dar pe care si-a acceptat-o: am aflat ca si-a pierdut copilul. A avut o fetita care a murit cind avea 4 ani. Ca sa poata intelege si accepta aceasta experienta, a plecat in Japonia. O calatorie de curatire si de impacare. Dupa aceasta calatorie a inceput Un Nouvel Amour: experienta si apoi cartea.
A fost o seara speciala de duminica 21 octombrie: am ascultat despre dragoste in franceza si romana, cu acompaniament de pian, in lumina difuza a lampilor din salonul in lemn de la Institutul Francez. Clipele se dilatasera si aveam impresia ca totul se intimpla cu incetinitorul, ca si cum as fi vrut sa absoarb cit mai mult din magia momentului. La final a trebuit sa ma scutur ca din somn.
Zgomotul strazii si frigul de afara m-au readus incet catre mine, animalul social. Ce vremuri traim!
De abia astept sa citesc cartea. Pana una alta mi-am cumparat Sarinagara. Savurez.
Si o fotografie!
Adina Ionescu
Stephen King – Despre scris
On October 19, 2007 in Autori
Stephen King se amuza realizând o carte-mozaic, în care se succed CV-ul, descrierea trusei cu scule şi confesiunea “Despre scris“, încadrate de trei prefete şi postscriptumul cu un titlu simetric “Despre viata”, ce include o proba de lucru pe propriul text şi lunga lista a cartilor citite în ultimii ani. CV-ul este periplul formarii sale: placerea descoperita din copilarie de a inventa istorii care (atentie!) îşi gasesc rapid cititori pasionati, cautarile şi luptele cu proprii demoni (bautura şi drogurile).
Rememorând momentele cheie dintr-o existenta subjugata de scris, da sfaturi prieteneşti, menite sa îl îndemne pe tânarul pornit în aceeaşi aventura, sa scormoneasca în sine, unde aşteapta zacamintele: “Nu exista un Depozit de Idei, nici Centrala cu Poveşti, nici Insula Bestsellerurilor Îngropate; ideile pentru poveştile bune par sa vina literalmente din nimic, îti cad în poala din senin: doua idei pâna atunci întru totul independente îşi gasesc, când nici nu te aştepti, un punct comun şi se concretizeaza în ceva absolut nou. Datoria ta nu e sa gaseşti acele idei, ci sa le recunoşti atunci când se arata.”
Partea cea mai interesanta, Trusa cu scule, se bazeaza pe analogia între dulger şi prozator, între uneltele unuia şi instrumentele celuilalt. Prima dintre ele şi cea mai obişnuita, pâinea scrisului, vocabularul, are o regula de baza: foloseşte primul cuvânt care îti vine în minte daca e potrivit şi colorat. A doua unealta, gramatica, îi prilejuieşte avertismente legate de pacatul verbelor intranzitive şi al diatezei pasive, semn de nesiguranta şi slabiciune, care garanteaza o proza proasta. La al doilea nivel al trusei se afla elemente ale stilului, la al treilea unitatile scrisului, care nu sunt propozitiile şi frazele, ci paragrafele…
Dupa o viata de scriitor şi sprijinit pe un morman de carti, Stephen King reduce sfaturile pentru tânarul romancier la enunturi care comprima esentialul. Primul sfat: “Daca vreti sa fiti scriitori, trebuie sa faceti doua lucruri mai presus de orice: sa cititi mult şi sa scrieti mult. Nu exista nici o cale ocolitoare, cum nu exista nicio scurtatura.” Alt sfat se refera la modul de lucru: scrie cu uşa închisa, rescrie cu uşa deschisa, lasa câteva luni sa treaca între cele doua actiuni. Şi altul: “Când scrii o poveste, îti spui tie însuti povestea. Când o rescrii, datoria ta principala este sa scoti toate lucrurile care nu apartin poveştii.”
Capitolul “Despre scris” porneşte de risipirea unei prejudecati privind succesul comercial de care se bucura patru scriitori americani de astazi: Grisham, Clancy, Crichton şi King însuşi. Toti sunt meseriaşi ai construirii unui roman pe care cititorul sa nu-l poata lasa din mâna, indiferent daca îl citeşte în avion, într-o sala de aşteptare sau acasa, în fotoliu.
King se opreşte la trei aspecte ale constructiei epice, explicându-le cu simplitate deconcertanta: naratiunea poarta povestea de la punctul A la punctul B şi în cele din urma la punctul Z, descrierea creeaza realitatea senzoriala pentru cititor, dialogul aduce personajele la viata prin vorbele pe care le rostesc.
Despre fiecare dintre cele trei aspecte, formuleaza opinii. Povestea, substanta principala a romanului, este la îndemâna: poveştile, precum fosilele, sunt lucruri ascunse în pamânt, iar datoria scriitorului este sa le descopere şi sa le ofere un loc unde sa se dezvolte. Propriile romane se bazeaza mai mult pe situatie, în punctul de pornire, din care se nasc personajele (unidimensionale, amorfe initial), abia apoi vine povestea.
Cât despre deznodamânt, aici este una dintre cele mai convingatoare motivari pentru uşurinta cu care scriitorul se lasa condus şi dominat de personajele create spre un final pe care el însuşi nu l-a intuit: “În definitiv, eu nu sunt doar creatorul romanului, ci şi primul lui cititor. Şi daca eu nu sunt în stare sa ghicesc cu o oarecare precizie cum se va sfârşi blestematia aia, chiar şi cu avantajul cunoaşterii din interior a întâmplarilor, pot fi sigur ca-mi voi tine cititorii într-o stare de tensiune, care sa-i faca sa dea pagina dupa pagina. Şi totuşi, de ce sa-ti faci griji pentru final? De ce sa tii mortiş sa controlezi totul? Mai devreme sau mai târziu, fiecare poveste ajunge undeva.”
Şi King dezvaluie un secret scriitorului în devenire, un truc care l-a ajutat sa ajunga de la situatie la poveste (întrebarea “şi daca…?” explorând posibilitati nebanuite) sau diferenta dintre poveste şi intriga: “Povestea e cinstita şi loiala, intriga e schimbatoare şi e mai bine sa ramâna sub arest la domiciliu.” Alt secret are descrierea: prea saraca, da cititorului o senzatie de dezorientare şi miopie, prea bogata – îl îngroapa în detalii şi imagini. Şi iata marele secret, acelaşi cu al poeziei: “Descrierea începe în imaginatia scriitorului, dar ar trebui sa se termine în aceea a cititorului.” Şi nu mai e nicio mirare ca prozatorul citeaza din T.S. Eliot şi William Carlos Williams.
Dialogul, dupa Stephen King, da glas distributiei şi este crucial în definirea personajelor, pentru ca aşa oamenii îşi tradeaza trasaturi despre care ei înşişi nu au habar. Dialogul bun încânta, cel prost ucide (şi personajul şi placerea lecturii). Sfatul dat este acelaşi, de a lasa lucrurile sa îşi urmeze cursul firesc: lasati fiecare personaj sa vorbeasca liber, fara sa tineti cont de Legiunea Decentei sau Cercul de lectura al Doamnelor Creştine.
Stephen King se opreşte şi asupra altor aspecte: personajul (mai important ca întâmplarea, el sustine povestea), simbolismul şi tema (exemplificând cu sângele în Carrie), ritmul şi povestea din fundal. Se opreşte chiar la “maruntişuri” practice, însa extrem de importante pentru un scriitor în faza începuturilor: documentarea şi gasirea unui agent. Are însa grija sa strecoare la un sfârşit de capitol un şoc electric: “vorbim despre unelte şi dulgherie, adica despre cuvinte şi stil… dar, în timp ce ne continuam drumul, ar fi bine sa tineti minte ca vorbim şi despre magie.”
Elisabeta Lasconi
[ratings]
Julian Barnes – Scrisori de la Londra. Povestea descoperirii unui scriitor adevarat
On October 09, 2007 in Autori, Literatura contemporana
Recunosc cinstit – pina la Scrisori de la Londra, numele lui Julian Barnes nu imi suna chiar necunoscut, dar nici nu se inscria in categoria autorilor care sa-mi determine curiozitati excesive legate de restul operei, publicata au ba in dulcea limba romaneasca.
Julian Barnes insemna, la momentul T0 relatat, un nume asumindu-si paternitatea citorva carti, frunzarite relativ insistent la fiecare expeditie prin librarii, hypermarketuri, ori tirguri de carte, dar nu inca suficient de « copt » pentru a-si binemerita interesul si efortul de a fi, in primul rind cumparat, si apoi, onoare maxima, citit.
La prima vedere, si din perspectiva superficiala a sondajului de pe raft, Julian Barnes mi se parea destul de complicat, in privinta scriiturii, si destul de searbad si anost ca subiecte atacate. Un autor ca atiti altii dintre contemporani, pentru care scrisul este o meserie ca oricare alta, mai putin sau deloc, o vocatie intelectuala.
Ce mai insemna Julian Barnes? Mai insemna autorul Metroland-ului, cumparat mai mult la sugestia unui cunoscut, dar facindu-si veacul in biblioteca, intre suratele din Raftul intii … si mai insemna Trois si Pina cind m-a cunoscut, achizitionate la ultimul Gaudeamus (uite ca acusi se face anul …), acestea doua din urma la solicitarea expresa a jumatatii … cam atit insemna Julian Barnes, pina in ziua in care ne-am pornit in traditionala excursie saptaminala de turism economic&gura casca in Carrefour Feeria, locul obisnuit de cumparaturi si socializare de simbata ori duminica …
Intre tabieturile deja instapinite virtos si la care ma dedau cu nespusa voluptate – obiceiul de a lua de pe raft o carte, pasibila a face saltul catre proprietatea privata personala, in vederea studierii/aprofundarii, ori, macar – asa cum s-a intimplat cu Viata sexuala a lui Kant (rusine sa-mi fie ca o spun in public!) – citite, nerusinat, si pur si simplu, in citeva reprize, pe durata inspectiilor doimii la raioanele de specialitate …
Asa s-a intimplat si de asta data. Sezonul reducerilor debutase promitator, cu oferte de nerefuzat, inca dela intrare. In consecinta, pentru a impaca utilul cu placutul, am convenit sa ne dam intilnire la raionul de carte, atunci cind madama isi va fi incheiat turul de orizont si se va fi plictisit de cascat gura sau de ochit oaresce cirpusoare ori botinute rivnite inca dela lansarea colectiei, dar de neluat in discutie pina la sfirsitul sezonului … M-am dus tinta pe Scrisori, daca nu ma inseala memoria, in urma unei recenzii entuziaste in Observatorul cultural … Stateau cumintele, parca asteptindu-ma, pregatite de momentul revelatiei.
Sa nu prelungesc povestea. Am deschis cartea la capitolul dedicat descrierii intrarii in politica a Glendei Jackson. M-a fascinat dela prima pagina. Dupa a patra, m-am oprit si m-am dus la cuprins, cautind alt subiect. Am ales episodul crizei dela Lloyd’s … trasnet si asta … hai sa mai vedem ceva … prefata autorului … nici nu am simtit cind am trecut la primul capitol, cel dedicat istoriei monitorizarii lucrarilor Camerei Comunelor … cind a aparut, intr-un sfirsit, jupineasa Liliana, verdictul era deja demult dat. Julian Barnes nu mai era un strain …
Am citit Scrisorile dela Londra ale lui Julian Barnes foarte incet. Mi-a placut atit de mult arta naratiunii autorului, incit am vrut sa prelungesc la maxim bucuria descoperirii unui mare scriitor. Iar atunci cind, inevitabil, am ajuns la capat – foarte ciudat, capitolul dedicat aparitiei si lansarii in politica mare a lui Tony Blair a coincis cu momentul retragerii acestuia dela Downing Street 10 – primul lucru ce l-am facut a fost sa ma arunc pe Pina cind m-a cunoscut, iar mai apoi pe Papagal … Desi l-am recunoscut de fiecare data, marturisesc ca cel mai mult mi-a placut Julian Barnes din Scrisorile de la Londra.
Atit ca stil, scriitura, eleganta tipic britanica, dar mai ales printr-o verva continua, ce se simte in fiecare dintre eseuri (cred ca e cea mai corecta incadrare, ca specie literara, a corespondentelor catre The New York Times), personal as recomanda tuturor celor dornici sa-si bucure sufletul cu o lectura buna, sa inceapa cunoasterea operei lui Julian Barnes cu Scrisori de la Londra. Va asigur ca merita.
P.S. Am stat un pic la indoiala cu privire la subiectul recenziei – initial mi-am propus sa incerc citeva ginduri asupra romanelor celiniene publicate de Nemira, si slava Domnului, ca aveam destule de asternut … am aminat insa intreprinderea pentru data viitoare, cucerit de farmecul Scrisorilor.
P.P.S. Propunerea domnului Horasangian, de adunare cit de cit ordonata a cititorilor de Julian Barnes, mi se pare interesanta si demna de mai mult decit o simpla adeziune formala.
Dan Popirda
Pe aceiasi tema
Julian Barnes. Ironia ca forma a libertatii.
Julian Barnes si cititorul institutionalizat.
[ratings]
Arkadi si Boris Strugatki-Picnic la marginea drumului
On October 03, 2007 in Carti, SF
Cine nu a auzit de celebrul film “Calauza”? La noi in tara cel putin, toti cei trecuti de varsta de 30 de ani au auzit cu siguranta de film, asta deoarece a fost o creatie cinematografica interzisa, asemeni celebrului “The Wall”. Daca cei de la conducere au decis ca nu e voie sa vedem asa ceva, noi am facut tot posibilul sa incalcam regula.
M-am uitat la film dar nu am gasit nimic ce sa motiveze decizia, am inteles dupa cativa ani ca problema nu era de fapt cu filmul ci cu regizorul acestuia, Tarkovski. Facuse “neobrazarea”de a pleca definitiv dintr-o tara in care nu se permitea sa gandesti liber, cu atat mai putin sa spui ce gandesti…
Sa spun drept, nu doar ca nu am gasit nimic anticomunist in “Calauza” dar nu am reusit nici sa inteleg ca vroia de fapt sa transmita. Ori erau ideile prea abstracte cat sa poata fi prezentate intr-un mod accesibil, ori erau prea mascate in spatele unor dialoguri sau intamplari neutre, nu stiu nici in zi de azi… dar nici nu mai are importanta. Tot ce conteaza este ca filmul, desi departe de ceea ce as numi eu captivant, totusi a reusit sa-mi trezeasca curiozitatea asa ca am cautat cartea fratilor Strugatki: Picnic la marginea drumului.
Nu ma asteptam deloc sa fiu impresionat, tot ce vroiam era sa ma lamuresc in privinta mesajului. Ei,bine … pe cat de sarac in idei mi s-a parut filmul, chiar atat de bogata-i cartea iar cand spun asta nu ma refer la existenta “zonelor”, nici la “Pelerinii cosmici”, nici la descrierile unor minuni tehnologice de factura science-fiction ci ma refer mai degraba la ceea ce nu spune cartea, ma refer la toate acele intrebari care se nasc vrand-nevrand la citirea ei, intrebari la care singuri suntem nevoiti sa ne raspundem.
Naratiunea in esenta ei este una simpla, motiv pentru care si cartea este una de dimensiuni reduse, insa dincolo de cele cateva cuvinte asternute pe hartie ne sta la dispozitie infinitul, fratii Strugatki reusesc sa creeze o lume in care fiecare cititor isi cladeste propriul vis , isi traieste propriile aventuri si isi cauta propriile raspunsuri.
Autorii nu se multumesc cu a scrie un roman science-fiction, “Picnic la marginea drumului” este mult mai mult de atat, odata cu aparitia unor elemente cu puteri supranaturale romanul in loc sa se degradeze intr-o scriere de tip fantezy care ar avea mai multa legatura cu mitologia decat cu realul, devine o opera ce depaseste barierele obisnuite ale beletristicii, ridica probleme ce tin de metafizica, de psihologie, de filosofie sau chiar de religie.
Finalul capodoperei este o veritabila revelatie, nu doar pentru eroul povestirii cat si pentru cititor, odata cu Redrick intelegem fiecare ca nu stim cu adevarat ce ne-ar putea face fericiti, ca nu stim ce ne-am putea dori in cazul in care pentru o clipa am deveni egali ai lui Dumnezeu, intelegem ca dincolo de ura generata de probleme de moment, dincolo de indiferenta afisata ca urmare a unei oboseli in lupta pentru supravietuire, ca dincolo de egoism, ratacire, teama, sta scanteia aceea divina din noi, sufletul acela omenesc ce nu poate sa vrea raul, sufletul acela care ne impune sacrificiul sinelui in cazul in care prin acest gest putem spera sa otinem “fericire pentru toti”.
Balin Feri
[ratings]
Diabolicul Serge
On October 02, 2007 in Suspans
M-am saturat deja sa citesc la inceputul fiecarei carti a lui Brussolo ca el este urmasul marilor scriitori francezi de anticipatie, zic asta deorece afirmatia este adevarata doar din considerente cronologice nicidecum si din punctul de vedere al subiectelor dezbatute ori a stilului de abordare.
Scrierile lui Brussolo nu se axeaza pe o idee de factura science-fiction si nu construieste in jurul acestei idei centrale o actiune dupa modelul elaborat de “inaintasii” Gerard Klein, Pierre Boule etc. ci in contradictie cu aceste obiceiuri povestirile lui Brussolo pleaca din realitatea curenta a lumii inconjuratoare. Marea majoritate a cartilor sale nici macar nu pot fi incadrate in science-fiction decat facand abstractie de lipsa unor elemente constructive atat de necesare acestei categorii de literatura.
Scrierile lui Brussolo ignora deseori furnizarea unei oarecare explicatii ce ar avea o legatura cat de vaga cu stiintele secolului nostru, este inutil sa incercam noi sa gasim astfel de explicatii, citirea unei carti de acest autor devine o adevarata placere daca reusim din start sa acceptam spusele lui fara intrebari si daca urmam personajele in lumea lor.
Un lucru pot afirma cu certitudine si anume ca la nici un alt scriitor cunoscut de mine prin intermediul operelor sale nu am intalnit o fantezie atat de bogata precum etaleaza Brussolo, acest om este o ciudatenie a naturii, acolo unde unui om obisnuit nici prin cap nu i-ar trece sa emita vreo explicatie alternativa la intamplarile curente, acolo el reuseste sa transforme banalul intr-un veritabil cosmar.
Reuseste sa prezinte atat de veridic, cu atata precizie si o astfel de bogatie a detaliilor inchipuirile proprii incat ma determina pe mine cel putin sa ma intreb daca nu sufera cumva de vreo manie a persecutiei ce si-ar avea radacinile in paranoia ori daca nu cumva este schizofrenic si reuseste sa astearna pe hartie halucinatiile, sunt insa constient ca este cat se poate de intreg la minte asa ca nu pot decat sa-l admir pentru capacitatea sa extraordinara de a da viata celor mai diabolice si mai terifiante cosmaruri .
Prima carte citita de Brussolo a fost “Moartea cu melon”, una dintre cartile mai slabute ale acestui autor, cand spun mai slabute in cazul lui inseamna ca vorbesc totusi de o capodopera ramasa in umbra insa in comparatie cu celelalte scrieri ale sale. Nu mi-a placut in mod deosebit, totusi a reusit sa ma impresioneze cat sa incep sa-i caut si alte carti, a urmat “Carnavalul de Fier” si cu acesta a reusit sa ma convinga ca merita toate laudele.
Nu va povestesc cate carti superbe am citit de acest autor, ar fi inutil, sunt convins ca-i cunoasteti operele cel putin la fel de bine ca mine, vreau insa sa spun cateva cuvinte despre cartea care mi-a placut cel mai mult: ”Cosmar de inchiriat”.
O superba poveste despre o lume in care nici un lucru nu se dovedeste in final a fi nici ceea ce pare si nici ceea ce ar trebui sa fie. O intamplare banala in care o famile oarecare se decide sa lase agitatia si stresul orasului de dragul traiului intr-un mediu rural.
Realitatile fundamentale ale vietii, regulile etice, tot ceea ce am trait si experimentat ne invata sa ne cautam adapost din fata oricaror pericole in interiorul unei case, daca se poate ca acea casa sa fie si propriul camin, locul pe care il numim “acasa “, atunci cu certitudine ne vom bucura intre peretii ei de siguranta ravnita, aceleasi reguli ne –au invatat si ca rostul parintilor este acela de a-si proteja copii, de a-i creste, invata, la modul general de a face tot posibilul pentru ei, acest tot posibil mergand pana la sacrificiul sinelui.
Toate aceste certitudini ale noastre sunt date peste cap in aceasta carte, aici locul unde se cauta adapost se dovedeste a fi locul cel mai periculos posibil, in acel loc nu doar viata poate sa si-o piarda oricine ci mult mai mult: identitatea sa proprie ar putea fi diluata pana la transformarea sa in ceva absolut strain de tot ce inseamna omenesc. Aici casa care ar trebui sa fie camin ocrotitor devine o monstruoasa masinarie menita sa determine dezumanizarea, aici parintii isi pandesc copilul pentru a se hrani cu el.
Pentru ca acest cosmar inchiriat sa devina deplin suntem facuti partasi la trairile acelui copil ascuns in spatele unui zid despre care stie ca nu va reusi sa reziste decat un timp oarecare iar ajutor nu are de la cine sa spere, parintii care ar fi trebuit sa-i fie aproape, sa-l salveze, sa-l protejeze sunt de fapt cei care cu monstruoase gheare si falci pline de colti incearca sa-si sape drum pana la el cu unica intentie de a-i consuma organele interne si intestinele…
O carte socanta sub aspectul intamplarilor, o carte despre care o cunostinta apropiata , obisnuita de altfel sa citeasca literatura horror, mi-a spus dupa terminarea cartii ca ea cauta o carte care s-o impresioneze si ca nu se astepta sa dea peste una care chiar sa reuseasca s-o ingrozeasca. Impactul cartii asteia este atat de mare incat sparge barierele realitatii unui cititor si actiunea descrisa il va urmari cateva zile si nopti, asa ca…sa nu fie nimeni surprins daca in urma citiri acestei capodopere a horrorului se va surprinde cautand din priviri monstrii ascunsi in colturi intunecoase ori daca se va intampla sa se trezeasca lac de sudoare rece si cu parul facut maciuca dintr-un cosmar… inchiriat.
Balin Feri
