Arhive din September, 2007
Intelectuali romani in arhivele comunismului
On September 26, 2007 in Carti, Istorie, Politica
Nu mi-a trecut prin minte, pana ce am cititi prin aceasta carte, ca si cei care scriu rapoarte despre scriitori tot literatura fac. Si inca literatura buna.
Pare o gluma sinistra, dar securistii se straduiau sa descrie si uneori le reusea. Fac portrete ale intelectualilor, sunt critici de carte (veti citi referate facute de securisti la manuscrisele lui Marin Preda, cu corecturile ideologice de rigoare), critici de teatru si film (fac “cronici” la piesele lui Liviu Ciulei) isi dau cu parerea despre implicatii metafizice ale unei propozitii pentru a putea dibui cum a fost lovita doctrina marxism-leninismului.
De exemplu despre filosofia lui Blaga: “…a scris o serie de volume despre literatura si teatru, care, cum am arat mai sus, erau bazate pe o cultura si o filosofie intuitionista, cu tangente mistice si care, in regimul nostru de democratie populara, sunt considerate decadente si interzise de a mai aparea”. Pare simplu, dar trebuie o lectura aprofundata ca sa dai un asemnea verdict, plus ceva cunostinte de filosofie.
Uneori securistii chiar au “haz”, cum e intr-un raport despre Noica: ” La 14 mai 1957 expediaza o scrisoare din Campulung unui oarecare Emil Cioran, cu domiciliul in Franta, orasul Paris”. M-am amuzat teribil cand am citit “unui oarecare Emil Cioran” dar nu poti sa le ceri securistilor sa fie la punct cu lecturile filosofice.
Starea de dependenta a scriitorilor de partid sau de Uniunea scriitorilor se vede din randuri de acest gen: “Subsemnatul, Laurentiu Fulga, va rog a-mi aproba un imprumut in suma de lei 1000 pentru ca NU AM CE MANCA!”.(p.487) Cererea ajunge la Mihai Beniuc, se pare presedinte al Fondului Literar.
Ar mai fi de mentionat studiul lui Mihai Ralea, mi se pare redat integral (un minus al cartii ar fi ca nu este specificat in cazul documentelor daca sunt intregi sau un fragment. Poate ar trebui sa se inteleaga de la sine ca este versiunea integrala a documentului), un studiu lucid despre viata intelectualilor sub comunism. Nu se incearca sa se ascunda sub pres situatiile neplacute. In mod diplomatic, Ralea incepe fiecare critica cu o lauda de genul Partidul a facut multe si deja se vad acestea dar elemente dusmanoase Partidului inca oprima anumiti intelectuali stricand imaginea organizatiei etc…
Volumul cuprinde studii, documente, procese verbale, note informative, toate despre intelectuali si situatia lor. Adica are si “parte teoretica” (care mi-e mi-a placut, e scrisa cu verva intelectuala si atentie la detaliu) dar si “parte practica”: documente de arhiva.
Documentele de arhiva pentru mine formeaza un nou tip de literatura care cred ca va fi mai citita decat literatura oficiala a vremii. Aici sunt cuprinse caractere, judecati, descrieri, rugaminti care surpind specificul timpului mult mai bine decat sa zicem “Mitrea Cocor” de Sadoveanu sau “Vacanta pe santier” (nu mai stiu autorul , este o carte pentru copii pe care am citit-o prin ‘88, ‘89).
E o carte de istorie care impreuna cu altele aparute la editura Nemira, dedicate si ele studiului comunismului, ar fi facut deliciul bunicului, mare iubitor de istorie, dar care nu a mai apucat sa citeasca notele “prapaditilor de comunisti” ca sa se minuneze inca o data de prostia “alora care nu au ce manca dar vor sa conduca tara, de aia mi-au luat mie pamantul” (citez din vorbele lui).
Tarun Tejpal – Alchimia dorintei
On September 26, 2007 in Carti, Literatura contemporana, Romanul de dragoste
Un scriitor indian contemporan încearca sa descopere, într-un roman imens, care este legatura cea mai puternica între doi oameni: sexul sau dragostea. Primul enunţ al carţii afirma ca nu dragostea este liantul cel mai puternic, ci sexul, dar dupa 820 de pagini, acelasi narator se convinge si te convinge ca liantul cel mai puternic este dragostea. O mare îndrazneala din partea unui autor aflat la primul sau roman, când s-au clasicizat deja carţile lui Henry Miller sau Anais Nin.
O îndrazneala si mai mare este sa scrii un roman rivalizând cu Salman Rushdie prin numarul urias de pagini si mai ales prin nebunia iubirii ce bântuie personajele. Alchimia dorinţei de Tarun J. Tejpal (Editura Nemira, 2007, traducere de Anca Stoiculescu, col. Babel, coordonata de Ana Antonescu) este un roman extraordinar, care se citeste pe nerasuflate, cu pasaje atât de frumoase încât îţi taie pur si simplu respiraţia. Nu mai poţi sa-l lasi din mâna si regasesti placerea pura a lecturii, care te îndeamna sa ignori tot “instrumentarul” critic.
Alchimia dorinţei este mai întâi romanul unei iubiri devastatoare între un tânar indian (naratorul carţii) si Fizz, care este musulmana. Suntem departe de Romeo si Julieta, cei doi ignora cu superbie reacţiile ambelor familii, fac nunta dupa ritualul sikh, au unic sens al vieţii împlinirea erotica. Suntem totusi în patria Kama-sutrei: pagini si pagini se succed descriind senzualitatea, voluptatea, extazul. Un singur gest este suficient sa declanseze dorinţa si apoi tornada tuturor simţurilor.
Nu se compara cu nimic din tot ce am citit: nu este o carte plina de poezie, ci veritabila epopee a dorinţei erotice.
Din istoria acestei iubiri coplesitoare se desprind nenumarate alte povesti: independenţa Indiei si urmarile ei, corupţia clasei politice, succesiunea generaţiilor, moravurile dintr-o redacţie si peisajul ţarii panoramat între Delhy, asezarea de la poalele munţilor Himalaya orasul din nord, Chandigarh, peripeţiile fabuloase ale mutarii mobilei cu o vechitura de camion, prieteniile si nazdravaniile din tinereţe. Romanul cuprinde în epica lui si o formidabila carte de istorie, rivalizând cu o geografie vie sau cu un tratat de antropologie. Totul însa învaluit, captusit, saturat de senzaţii, sugerând beţia senzoriala totala.
Alchimia dorinţei este si un metaroman, plin de umor si autoironie, relatând caznele repetate ale scrisului. Produsul primei tentative a luat calea focului, al doilea a fost înecat, al treilea n-a fost terminat, abia în final personajul obsedat de carţi si lecturi, de autori si propria nevoie de exprimare, înţelege ca are totul la îndemâna: epica, personajele, tonul… si se asterne pe scris. Aproape ca s-ar putea vedea aici o parodie a romanului postmodern, care trebuie în mod obligatoriu sa-si etaleze reflectarea cvasinarcisiaca.
Tarun J. Tejpal a creat câteva personaje memorabile, care ilustreaza convingator lumea framântata a Indiei, de la figura lui Gandhi pâna la încrâncenata bunica Bibi Lahore, mai dura decât toţi barbaţii din familie, cu un destin ce i-a forjat o tarie de metal inflexibil, de la galeria “penismenilor” din viaţa politica la fauna redacţiei ori la barbaţii din preajma casei de la munte (care îi cucereste de la prima vedere si pe care cei doi iubiţi o cumpara), barbaţii care se dovedesc secretosi, apasaţi daca nu chiar damnaţi de întâmplarile trecutului.
Casa de la munte devine pe parcurs cronotopul-cheie al carţii: are propriul ei mister ce iese la lumina din cufarul plin de caietele cuprinzând jurnalul ţinut de o americanca îndragostita de India, Catherine. Scriitorul în devenire se transforma într-un cititor avid care nu se mai poate desparţi de caiete, descifrându-le vreme de câţiva ani. Iubitul care nu putea respira decât aerul din preajma soţiei sale, Fizz, se trezeste într-o buna dimineaţa secatuit de orice dorinţa.
Si scriitorul si barbatul sunt posedaţi de fantasma ueni Catherinei reînviate: Seherezada atotputernica si demonica.
Scriitorul reconstituie din notaţiile jurnalului povestea iesita din comun a unei rebele respingând puritanismul Lumii Noi: paraseste America pentru un popas în Parisul anilor nebuni, se lasa dusa de fascinaţia pe care i-a transmis-o tatal ei si porneste spre India însoţindu-l pe un tânar nawab. Catherine cunoaste aici toate modurile de iubire si trece pragul de la care sexualitate si sentiment se mai pot reprima, iar politica si interesele se topesc sub febra pasionalitaţii.
Barbatul cu vocaţia erosului traieste cea mai stranie experienţa. Exista, asadar, si cea de-a treia iubire, sfidând timpul si moartea, cea a naratorului cu fantasma Catherinei în scene halucinante ce amintesc de un personaj singular din proza lui Mircea Eliade: Domnisoara Christina. Scriitura este pe masura epicii: pasaje întregi pline de observaţii patrunzatoare, de reflecţii insolite, cu descrieri si portrete pigmentate cu ironii.
Iata o carte si un autor care au avut un mare noroc în limba româna: o traducere foarte, foarte frumoasa, care aluneca prin multe registre stilistice si da masura unui mare scriitor: un povestitor inegalabil si un rafinat cunoscator al ecuaţiei compusa din Eros, Agape si Thanatos. Va fi una din carţile pe care le voi pastra pe aproape pentru a o reciti iar si iar, asa cum am facut cândva cu Un veac de singuratate.
Elisabeta Lasconi
[ratings]
John Banville – Marea
On September 15, 2007 in Carti, Literatura contemporana, Romanul de dragoste
John Banville, scriitor britanic consacrat de multa vreme, aparut la noi abia în acest cu romanul Marea care i-a adus în 2005 Booker Prize (Editura Nemira, 2007. traducere de Mihai Moroiu, colecţia “Babel“) reuseste o performanţa uluitoare: marturia unei suferinţe zguduitoare provocata de agonia lenta a soţiei iubite, de înfruntarea golului ce urmeaza dupa stingerea ei, într-o confesiunea ce reprima sever orice patetism.
Un roman scris la persoana I, din punctul de vedere al protagonistului, care dezvaluie ce înseamna a suporta insuportabilul. Singura forma de “terapie” care îl ajuta este întoarcerea, una reala, într-un loc al vacanţelor din copilarie si adolescenţa, alta afectiva: rememorarea trecutului si a iubirii sale pentru Anna, alternând cu rememorarea verii în care a cunoscut primele iubirii. Si toate se încheie în moarte…
Ritmul carţii aminteste de fluxul si refluxul marii, prin balansul între prezent (retragere si observare atenta a celor din jur) si anii îndepartaţi când pe aceeasi plaja a cunoscut alţi oameni care i-au prilejuit experienţele esenţiale pentru viaţa lui interioara: infernul casnic al parinţilor, familia Grace aducându-i sub ochi alt statut social si relaţii misterioase între toţi membrii ei (un triunghi erotic ambiguu format din soţii Grace si guvernanta, perechea stranie a celor doi gemeni, Chloe si Myles).
Cartea lui John Banville însa mi se pare si o demonstraţie de virtuozitate, reclamând afinitaţi secrete cu pictura si muzica, asa cum se insinueaza în pasajele ce evoca iubirea pictorului Bonnard si tablourile faimoase ale îmbaierii femeii iubite, sortita dispariţiei, ori trecerile de la o tonalitate la alta a scenelor în care eroul imberb descopera trupul feminin la cele trei vârste reprezentate de Chloe, Rose si doamna Grace. Si numele personajelor au câte o cheie muzicala si alta generata de semnificaţia lor, strafulgerând pe alocuri povestea, asemenea unor focuri de artificii, lasând sa se întrezareasca ascunzisuri.
Privilegiata este, mai ales, o arta mai noua, a fotografiei, care o defineste pe Anna. Ea reclama o privire patrunzatoare ce dezgoleste de toate învelisurile, reusind sa capteze partea adevarata a fiinţei. Nu întâmplator, eroul evita sa fie fotografiat, pentru ca astfel îsi descopera si i se descopera sub ochiul neiertator micimea, lasitatea, tot ceea a pastrat bine ascuns si faţa de cei din jur si faţa de sine. Descrierea fotografiilor facute de Anna în spital compune o parte excepţionala a carţii: sensibilitatea data de boala o face sa gaseasca unghiul unic din care oroarea, grotescul, hidosul se preschimba în arta.
La prima vedere, singura arta pe care cartea evita sa o absoarba este chiar literatura, refuzând parca programatic livrescul. Aici se afla, cred eu, marea subtilitate a lui John Bainville ca prozator. Marea capteaza în fluiditatea ei misterioasa izvoarele si râurile curgând din mai multe direcţii si dinspre marii autori si carţile care se perpetueaza în constiinţa cititorilor. Si ma gândesc la cei mai mari scriitori care au marcat proza engleza în secolul al XX-lea.
Mai întâi, evocarea primei iubiri si senzaţiile tulburi, amestecul de inocenţa senzuala si viclenie diabolica mi-au amintit de personajul lui John Fowles din romanul Daniel Martin si, tot de acolo, complicata relaţie a tatalui cu o fiica de la care asteapta prea mult.
Si figurile feminine parca vin din aceeasi familie spirituala, prea inteligente pentru viaţa comuna, subtile si fragile, cu un gust artistic desavârsit, nereusind, în ciuda eforturilor sa stea discret în umbra barbatului.
Personajul însusi cu vocaţia artei, retras pe ţarmul marii, aminteste de alta carte, Marea, marea de Iris Murdoch. Uluitor este ca asociaţiile le faci târziu, dupa ce lectura s-a încheiat si îţi dai seama ca ele se afla scufundate în confesiunea naratorului. Dar John Banville realizeaza un dialog cu autorii care au marcat decisiv romanul britanic în a doua jumatate a secolului al XX-lea, reusind sa absoarba totul în stratul profund al carţii.
Si mergând si mai în adâncul carţii, si mult înapoi în istoria romanului, se regaseste aici o versiune a guvernantei din capodopera lui Henry James, O coarda prea întinsa. Si aici ambiguitatea sporeste, întâmplarile evocate lasa loc speculaţiilor: ce anume a marturisit Rose doamnei Grace? a provocat ea cu adevarat moartea gemenilor? a revenit pe aceste locuri din nostalgie ori vinovaţie? Casa însasi a familiei Grace aminteste de casa care da titlul unui roman celebru al lui E.M Forster, Howards’End, o casa iubita nemasurat de stapâna, încredinţata singurei care îi percepe farmecul si ar iubi-o la rândul ei.
Cine se încumeta sa traverseze Marea lui John Banville si sa coboare în adâncurile ei sumbre va gasi nenumarate poteci fosforescente, va ramâne sa le contemple miscarile sau se va aventura mai departe spre teritoriile pe care si le aminteste din alte lecturi, asezate în strafundurile memoriei, sau stiute mai curând din vise, reverii si naluciri.
Elisabeta Lasconi
Philip K. Dick – Viseaza androizii oi electrice?
On September 13, 2007 in SF
Pentru Philip K. Dick viitorul nu suna bine! Ne aflam la ani buni dupa sfarsitul unui Razboi Mondial a carui efecte ulterioare, au silit majoritatea locuitorilor sa emigreze pe alte planete.
Pe un Pamant cu o populatie de animale aflata in pragul extinctiei, cu o atmosfera poluata de un praf radioactiv nociv, foarte putini sunt cei care nu au vrut sa-l parasesca. Pentru a se usura munca, marile corporatii au recurs la producerea de androizi, ce au devenit din ce in ce mai performanti, ajungandu-se ca ultimul model produs, Nexus-6, sa constituie o replica fidela a omului, destul de greu de depistat, insa nu imposibil.
Umanizarea acestor entitatii organice de sine statatoare este si subiectul, pe care ni-l propune autorul si care-l “macina” (poate nu prea mult timp, daca luam in considerare sfarsitul cartii) si pe Rick Deckard, vanator de recompense in cadrul politiei San Francisco. De cand i-a murit oaia adevarata, spera ca va reusi sa stranga suficienti bani din recompense pentru a-si cumpara alta sau orice alt animal adevarat, renuntand la inlocuitorul electronic.
Pentru ca un android sa fie eliminat, trebuie intai supus unui test empatic, scala Voigt-Kamff, pentru a se dovedi cu certitudine ca nu este o fiinta umana. Vanatorul pune o serie de intrebari si verdictul se da pe baza interpretarii rezultatului. Ar mai trebui spus ca spre deosebire de fiintele umane, androizii vad celelalte fiinte ca pe niste obiecte, si, in general sunt entitati care, in caz de pericol, se gindesc doar la ele insele.
Cred ca de fapt caretea vrea sa transmita ideea unei populatii umane reduse, ea insesi, la stadiul unor “papusi androide” ce domina spectacolul noii vieti de pe Pamant. Pe scurt, o atmosfera nu tocmai propice unui “viitor luminos” pentru omenire.
In peisajul universului virtual mai apare din cand in cand, un personaj pe nume Mercer, ce te ghideaza in drumul tau catre varful dealului, fiecare individ avand traseul sau personalizat. Pentru ca citesc o carte pentru atmosfera pe care o creaza, pentru personaje si actiunea tesuta in jurul lor si mai putin pentru aspectele filozofice, va las pe voi sa descifrati toata “treaba” cu Mercer. Per total, aveti in fata un clasic al genul sci-fi, atat din punct de vedere al scrierii cat si al autorului (considerat de multi unul dintre cei mai importanti autori ai acestui gen), un “must have” si “must read” pentru orice fan sci-fi.
Lascu Bogdan
Petre Vintilescu – Istoria Liturghiei in primele trei veacuri
On September 10, 2007 in Religie
Cartea preotului Petre Vintilescu este interesanta din cel putin doua motive. Mai intai pentru ca se refera la o perioada despre care informatiile sunt relativ sarace. Apoi pentru ca valorifica o bibliografie ce depaseste granitele Ortodoxiei Rasaritene. Iar asta se intampla in anii ’20.
Nefiind un teolog de meserie sau expert de vreun fel in domeniu, pot sa apreciez doar atitudinea si spiritul lucrarii, iar nu valoarea contributiilor si acuratetea informatiilor. Insa faptul ca autorul citeaza si dialogheaza in lucrarea sa cu autori catolici, protestanti sau anglicani, ca foloseste lucrari scrise in engleza, franceza si germana (pe langa sursele directe in greaca si latina) poate fi apreciat si de catre un mirean cat de cat cunoscator de teologie.
Cand am vazut o carte despre istoria liturghiei scrisa de un roman, recunosc ca am fost destul de sceptic. Dar scepticismul s-a metamorfozat in surpriza, constatand ca nu e vorba despre un autor contemporan, ci despre un preot din perioada interbelica (pentru amanunte bio-bibliografice:http://biserica.org/WhosWho/DTR/V/PetreVintilescu.html). La finalul lecturii, am fost incantat ca Editura Nemira s-a ocupat sa repuna in circulatie aceasta scriere. Probabil, ma gandesc, vor mai fi si alte asemenea carti care pot fi redate unui public ce, altfel, n-ar avea acces la ele. Dar acesta e deja un alt subiect.
Istoria liturghiei… urmareste modul in care s-a fixat si definitivat formula liturgica pe care Biserica de Rasarit o practica pana in prezent. Cercetarea incepe de la sinagoga si de la ritul iudaic de inchinare. Iar ipoteza autorului, sustinuta cu mai multe argumente, este ca ritualul crestin nu se putea dezvolta cu totul independent de cel iudaic (exista similaritati identificabile chiar si pana astazi intre cele doua rituri). Dar existau si diferente fundamentale, venite tocmai din dorinta de a trasa o disctinctie vizibila intre unii si altii. Doua dintre deosebirile semnificative au fost renuntarea la sambata in favoarea duminicii (fiindca duminica a inviat Christos) si inlocuirea Ritualului Pascal cu Ritualul euharistic.
Cei dintai germeni liturgici sunt identificati de catre Petre Vintilescu in scrierile Noului Testament, la Sf. Apostol Pavel, Sf. Apostol Petru. Inca de la inceputurile sale, Biserica era organizata ierarhic – in fruntea ei fiind apostolii si cei din cercul apropiat lor, beneficiind de autoritate apostolica – si avea niste randuieli pe care le respecta.
Pentru unii poate ca e o noutate (si eu am aflat cu surprindere) ca, la un moment dat, Euharistia (Impartasania) avea loc sambata seara, iar duminica dimineata se desfasura numai un serviciu divin. Pentru un credincios practicant e, probabil, cunoscut faptul ca existau parti ale Liturghiei la care nu puteau participa decat cei botezati, catehumenii si paganii trebuind sa stea afara. Dar cartea nu se ocupa numai de aspectele exterioare ale ritualului liturgic, ci si de continutul lui. Fiecare rugaciune rostita in timpul Liturghiei are o istorie proprie, o confirmare venita din partea Traditiei. Astazi ne-ar fi foarte greu sa ne imaginam o rugaciune de cateva zeci de minute, insa, in primele secole, nu era chiar o raritate. Si nu era vorba de cereri adresate lui Dumnezeu, ci de laude.
Autorul nu produce dovezi doar ca sa aiba suficiente argumente, ci recunoaste cu onestitate ca exista perioade despre care sunt disponibile prea putine date scrise. Cat despre marturiile invocate, acestea nu provin exclusiv din surse bisericesti, ci sunt exploatate si insemnarile istoricilor vremii sau dovezile arheologice. Mai exista si dovezi indirecte sau subintelese: unele texte prin chiar tacerea lor asupra anutmitor subiecte sau prin tratarea lor marginala demonstreaza ca lucrurile respective erau un loc comun pentru comunitatile crestine.
Desi accentueaza caracterul unitar si normativ al manifestarilor liturgice, Petre Vintilescu nu evita sa discute si distinctiile care existau sau conflictele care au aparut in Biserica Primara. Aceasta atitudine nu tine numai de onestitatea stiintifica a unui autor, ci si de cinstea asumata activ de catre orice crestin integru.
Faptele sunt puse intr-o lumina teologica apofatica si interpretate ca atare. Cu toate acestea, nu se produce o falsificare a lor, ci o hermeneutica ce evita divortul – clamat de moderni cu multa sarguinta – dintre stiinta si credinta. In plina perioada moderna – cartea a aparut pentru prima data in 1930 – Petre Vintilescu reuseste, cred eu, sa imbine onestitatea administrarii probelor cu dreapta socotinta a credintei crestine autentice.
Teofil Stanciu
Good bye Egina Good bye Colette de Chiril Tricolici
On September 10, 2007 in Suspans
Acest roman este o desfatare din toate punctele de vedere. Calatorim cam trei sferturi din cuprins intr-o Lamborghini superba rosie cu un scriitor realizat in tara lui, cu multe cunostiinte feminine si un catel fox terrier sarmos.
Palpitant ca orice roman de calatorie, poate cu usurinta sa captiveze prin frumusetea descrierilor facute naturii in cele mai multe cazuri din antica si fascinanta Grecie.Trebuie sa fi citit Legendele Olimpului in copilarie a fost o carte de capatii si ne aduce aminte de aceasta in cel mai frumos pasaj Oracolul din Delphi. Legenda spune ca Zeus vrind sa afle care este centrul pamintului, a dat drumul in zbor la doi vulturi si acestia s-au oprit la Delphi. Bun si curios ca un ghid de profesie mergem cu superba lui masina prin toata Grecia, pe parcurs nui se alatura personaje pitoresti feminine.
Intriga politista, pentru ca avem parte si de aceasta, este construita tot in jurul unei femei si a unui misterios italian cu o masina identica cu a scriitorului. Punctul de plecare este statiunea Costinesti, pitoreasca si ospitaliera. Actiunea se petrece inainte de 1989 si unele fraze povestesc viata de atunci, starea noastra a celor care am mincat salam cu soia.
Nefiind o lectura rigida, trecem forte usor de la un domeniu la altul gastronomia, sportul politica , istoria geografia toate sunt prezente cate putin incitind sa citesti mai departe. Nu pot sa va garantez ca veti fi multumiti, dar daca nu ati parcurs pana acum nici un roman de Chiril Tricolici, e o experienta care merita si trebuie traita. Ca orice autor de romane politiste, eu asa il percep, acest roman autointitulat de consum, se desface fila cu fila cu gratie, servindu-se cu portia. Finalul este neasteptat de dur pentru cei care deja erau siguri de deznodamint si in acelasi timp foarte delicat si romantios.
Am exclamat cu uimire: “Uite domnule ca mai exista si dragoste la prima vedere”. Totul e relativ pe lumea asta inclusiv sfarsitul unui roman antrenant. Isi merita titulatura de roman de dragoste. Ca sa va incit as putea sa citez unele fragmente din carte, dar ar fi pacat cred ca am stirnit curiozitatea multora.Nu rezist si va redau un fragment care subliniaza odata in plus diferentele dintre est si vest.Vorbeste Egina, o grecoaica, catre Adrian, eroul nostru.
“Dar vezi Adrian cum au trecut suspiciunile dintre statele celor doua lumi celor doua sisteme celor doua blocuri asupra indivizilor, cum ne-au marcat, cum ne-au viciat ele gandirea. Poate ca fara ele lucrurile ar fi avut alta finalitate.”
Personal am fost marcata de aceste randuri. Cine o sa citeasca o sa ma inteleaga. Lectura placuta!
Bors Angela
