Arhive din August, 2007
Orson Scott Card – Ender
On August 28, 2007 in SF
Cartea lui Orson Scott Card incepe cu o povestiora. Ciudata … Despre un copil. Unul cu ani putini dar talente foarte multe. O poveste despre un joc de-a razboiul, un joc despre ciocnirea a doua civilizatii, un joc care putea fi castigat sau putea fi pierdut, un joc in care nu se concepea abandonul .
Dincolo de joc se gaseste o realitate cruda, o lume condusa de militari, o lume in care pana si copii devenisera unelte ale razboiului.
Povestea a fost pe placul multora, asa ca Scott Card a revenit asupra ideii si a transformat-o intr-un roman. Asa s-a nascut “Jocul lui Ender”. Ce m-a surprins placut a fost pasul urias facut de scriitor de la povestire la roman. A reusit o performanta unica cel putin in ceea ce ma priveste: pentru intaia oara am citit o carte pe care nu puteam s-o las din mana desi stiam din start care va fi finalul.
Povestirea a fost scrisa ca o incercare, romanul are deja limbajul si stilul unui scriitor consacrat, textul are o cursivitate pe care rar am avut ocazia s-o mai intalnesc, nu exista amanunte inutile, deconcentrante, nu exista abateri de la subiect ci din contra se coaguleaza intr- un intreg.
Nu se limiteaza la prezentarea pericolelor prezentate de gandirea rigida, militarista ci devine o superba naratiune despre taria de caracter, despre prietenie, despre superioritatea celui care vrea inainte de toate sa cunoasca mai mult pana si in cazul celor pe care trebuie sa-i infrunte, nu intr-atat pentru a-i putea invinge cat pentru a-i intelege.
Exista o intrebare fundamentala care preocupa de milenii mintile cele mai luminate: cine suntem? Nimic mai simplu: suntem oameni, mi-ar raspunde majoritatea celor interpelati. Problema este ca eu nu caut un cuvant ci intelegerea conceptului. Suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Asta insa mi se pare o definire destul de vaga a umanului. Pentru a putea spune cu exactitate cine suntem, apeland la exemplele din stiintele exacte, ar trebui sa ne raportam la ceva. Pentru a spune cine sunt eu ar trebui sa ma raportez la ceilalti oameni, la semenii mei. Dar noi, omenirea, ca intreg, la ce sa ne raportam?
La intrebarea asta vine Orson Scott Card sa dea un raspuns bun prin “Vorbitor in numele Mortilor”. Practic ne autodefinim prin ceea ce recunoastem ca fiind egal al nostru si prin ceea ce consideram a fi total strain de noi. Atunci cand reusim sa-i intelegem pe ceilalti atunci si ei ne vor putea intelege, se naste o punte de lagatura, un canal de comunicatie care intre fiintele inzestrate cu ratiune duce la aplanarea eventualelor conflicte, la colaborare, la pace si evolutie.
Ce se intampla cand intalnim pe cineva strain? Cat de strain? Noi pentru cineva necunoscut avem un singur cuvant: spunem ca-i strain. Sunt insa limbi in care se face o delimitare mult mai clara, functie de gradul de stranietate a celui in cauza in raport cu noi, au un cuvant distinct pentru cunostiintele care nu fac parte din familie dar sunt totusi apropiati. Un alt cuvant pentru toti cei care nu sunt cunoscuti personal dar sunt recunoscuti ca apartinand aceleiasi specii, avand aceleasi trasaturi, o mentalitate apropiata, etc. Au un alt cuvant pentru acele fiinte care sunt recunoscute ca egali ai nostrii, fiinte cu care este posibila comunicarea deoarece exista concepte similare si exista acei straini care sunt atat de diferiti incat niciodata nu s-ar putea ajunge cu ei la o intelegere deoarece incepand de la scara de valori si termanand cu cele mai uzuale lucruri toate sunt diferite.
Scott Card ne prezinta doua civilizatii total diferite de cea umana, doua societati cladite pe principii diferite, intr-atat de “straine” incat pana si actul final al vietii, moartea, este perceputa diferit, are o semnificatie care duce la ciocniri intre omenire si ceilalti. Pe de-o parte sta civilizatia de tip stup a carei figura centrala este Matca. In cazul acestora vietile indivizilor nu sunt concepute ca existente individuale, uciderea catorva reprezentanti pentru ei nu insemna altceva decat un mod de a-si face cunoscuta prezenta si nicidecum un act criminal. Prin uciderea primilor oameni intalniti nu savarseau dupa propria parere un act ostil indreptat impotriva omenirii, in schimb societatea umana nu reusea sa dea alta interpretare gestului decat cea de declaratie de razboi.
Cea de-a doua civilizatie, cea a “purcelusilor” este una si mai greu de conceput, este de o bizarerie cum numai o minte de artist putea nascoci. Pe masura ce actiunea cartii se deruleaza elementele care initial par a fi la limita imposibilului isi ocupa treptat locul in cadrul intregului si incetul cu incetul ni se cladeste sub priviri o societate care nu priveste moartea ca pe o incetare a existentei ci ca pe-o trecere pe o treapta superioara. Nu una sperata, nu ceva similar existentei in Raiul majoritatii credintelor pamantesti, o existenta confirmata, concreta, o existenta la un alt nivel, sub o alta forma, una in care noi, oamenii niciodata nu ne-am gandi sa cautam ratiunea. Datorita figurii centrale, acelasi Ender Wiggin, in cazul acestei societati se reuseste evitarea unei ciocniri violente intre cele doua civilizatii.
Lucrarea aceasta, care poate fi privita ca un elogiu adus unei gandiri neingradite, este dincolo de actiunea ce se deruleaza pe un fundal de factura mult mai romantica decat “Jocul lui Ender”, o recomandare spre eliminarea prejudecatilor din propria gandire. Prin lectura acestei carti cititorul realizeaza la un moment dat ca se poate regasi pe sine intr-o oarecare masura in orice om asa ca se vede indemnat sa se considere egalul fiecaruia indiferent de limba vorbita, de apartenenta religioasa sau de orice alt criteriu, chiar mai mult decat atat, se simte obligat sa recunoasca dreptul la existenta a oricarei forme de viata si constientizeaza necesitatea studierii acestora in locul eliminarii.
In urma citirii Jocului lui Ender am exclamat: iata o carte completa, intreaga, perfecta, una la care nu s-ar putea nici adauga si nici elimina ceva fara sa fie compromisa opera. Scott Card mi-a dovedit prin “Vorbitor in numele Mortilor” ca nu toate continuarile scrise la o capodopera sunt obligatoriu sub nivelul primei realizari, citind aceasta carte despre Lusitania si despre noile aventuri ale lui Ender a trebuit sa recunosc ca priceperea autorului depaseste orice asteptare a mea.
Totusi nu m-am invatat minte, cu fiecare continuare scrisa la peregrinarile lui Ender m-a facut autorul sa exclam ca de data asta a atins plafonul, mai sus nu poate exista nimic, asa am patit si cu “Xenocid”, apoi cu “Copii Mintii” si cu “Umbra lui Ender”. Dar m-am invatat minte, acum sunt convins deja ca si celelalte carti din Saga Umbrelor imi vor depasi asteptarile.
Any Raicu
Philip K.Dick – Realitatea dezarticulata
On August 17, 2007 in SF
“Ai luat-o razna”, ”iti fileaza o lampa”, ”ai cateva rotite lipsa”, ai probleme la mansarda etc. Spunem una dintre astea de cate ori ni se pare ca actiunile sau vorbele cuiva nu se incadreaza in normal. Care normal? Firesc, ”normalul”nostru…
Vreme de ani de zile mi-a fost si mie evident ce este normal si ce nu…pana intr-o zi cand s-a intamplat sa citesc undeva – sa nu ma intrebe nimeni unde caci nu mai am habar- o intamplare care m-a pus pe ganduri. Era vorba de cazul unui om ce statea acasa linistit cand s-au auzit niste batai puternice in usa.
Pornise agale sa deschida dar bataile care nu mai incetau l-au determinat sa alerge pe ultimii metri. In momentul in care a deschis usa nici nu apucase sa arunce macar o privire afara cand i-a picat cineva in brate. Era vorba de un om necunoscut, avea aproximativ aceasi varsta cu individul nostru, era imbracat in niste haine obisnuite, avea trasaturi obisnuite.
Expresia fetei acestuia exprima insa o groaza atat de profunda incat omului nostru i s-a zbarlit parul la ceafa si se uita peste umerii vizitatorului cautand din priviri eventualul monstru. Dupa cateva clipe , spre stupefactia gazdei omul ingrozit cazuse in genunchi si cu mainile impreunate a rugaciune ii cerea sa-l ascunda undeva, oriunde, doar sa nu fie gasit de ceata acea de oameni care-l cauta pentru a-l supune la cele mai teribile chinuri si pentru a-l ucide in final.
Cand ajunsesem aici cu lectura mea, mi-am zis ca cel ce batuse disperat la usa avea mania persecutiei, probabil suferea de paranoia. Citind intamplarea in continuare m-am convins ca rationamentul meu se incadra in “normal”, spun asta deorece si eroul intamplarii noastre ajunsese la aceasi concluzie. Intr-o astfel de situatie ne simtim indreptatiti sa-l catalogam pe respectivul drept paranoic.
In intamplarea respectiva continuarea a fost una neasteptata pentru mine: Evenimentele acestea aveau loc in Polonia anului de gratie 1941 iar cel ce incerca sa gaseasca protectie era evreu.
In urma acestei intamplari, am realizat ca normalul este ceva extrem de relativ, este suficient sa se adauge la ipoteza un mic amanunt si concluzia va fi cu totul diferit.
Cateva zile m-a preocupat problema asta, pana la urma am ajuns la concluzia ca normalul este trasatura majoritatii, daca99 % dintre oameni se imbraca in negru la o inmormantare atunci este normal sa te imbraci si tu la fel. Daca se intampla insa ca eu sa fiu tibetan si ma imbrac in galben atunci eu voi fi “anormal” in Europa dar voi fi cat se poate de normal printre tibetani.
S-a intamplat sa iau in mana o carte a lui Philip K.Dick. Citind primul capitol m-am plictisit, sincer. Apoi incetul cu incetul s-a trezit o anume curiozitate in mine, vroiam sa vad unde ajunge cu povestea asta inceputa banal. Tin minte ca la un moment dat ma enervase, considerasem ca acorda prea mare importanta unor detalii absolut inutile si unor intamplari lipsite de sens. Mi s-a intamplat deseori si mie sa am cate o amintire in simturi privind unele maruntisuri ale vietii dar nu am stat niciodata sa analizez cum de stie mana mea ceea ce nu stie mintea, ridicam din umeri si ziceam in sinea mea; ”Uitarea, bat-o vina!”
Philip K.Dick nu s-a grabit sa faca aceasi greseala ca mine si-i sunt dator cu niste multumiri…
Pe masura ce avansam prin “Timpul dezarticulat” si realitatea din jurul lui Ragle se dezmembra asemeni unei haine jerpelite, ochii mei se deschideau spre a vedea daca nu chiar intregul dar macar o imagine mai completa a realitatii. Am inteles ca ceea ce pare a fi normal, firesc sau chiar evident nu este obligatoriu si real, dar mai ales am invatat sa nu judec pripit. Sa analizez uneori si banalul si sa incerc sa vad si ceea ce nu sare in ochi, sa gasesc si alta explicatie decat cea care se ofera ca pe tava Am invatat si ca omul cel mai banal poate fi cea mai importanta persoana…
Am cautat o alta carte a lui Dick, apoi o alta. Am facut o pasiune pentru scrierile acestuia. Incercam de fiecare data sa intuiesc finalul si o dadeam mereu in bara, imi demonstra cu fiecare noua carte ca exista si posibilitati la care eu nu m-am gandit. Era mereu captivant si surprinzator , din pacate la un moment dat m-a surprins cat se poate de neplacut: a murit. M-a intristat vestea asta, totusi nu am putut sa nu zambesc in sinea mea la gandul ca e vorba totusi de Philip K.Dick si in cazul lui niciodata nu se stie…realitatea ar putea fi cu totul alta.
Cred ca pana la urma am reusit sa-l prind odata pe picior gresit si sa intuiesc finalul: nu a murit, nu avea cum sa moara, o parte din el traieste in scrierile sale, o versiune echivalenta a lui traieste in continuare intr-o realitate alternativa sau poate si-a abandonat corpul invadand vreo super retea cibernetica. As fi totusi fericit sa-mi demonstreze cu o noua scriere ca fantezia mea umbla inca in pantaloni scurti in comparatie cu a lui…
…deocamdata astept… si de mi-ar veni acum la usa un om urland de spaima si mi-ar spune lucruri incredibile m-as intreba mai intai daca nu cumva stie el ceva ce eu am uitat sau nicicand nu am stiut, catalogarea drept paranoic a acestuia lasand-o in seama celor normali…
Any Raicu
John Lloyd&John Mitchinson – Cartea Ignorantei
On August 13, 2007 in IQ
Multa superficialitate exista in viata noastra de zi cu zi. Se pare ca sintagma “fa-ti temele” derivata din limba engleza, e valabila si in zilele noastre. Pe primul loc, in afaceri, in viata cotidiana, e informatia, cine detine informatia detine puterea. Cartea de fata se adreseaza mai ales celor care nu stiu si care sunt constienti de acest lucru.
Multe din informatiile pe care le detinem, mostenite fiind din generatie in generatie, ca lucruri universal valabile, sunt false. Cea care m-a socat pe mine, este ca luna considerata satelitul natural al pamintului, se roteste in jurul planetei noastre si aceasta la randul ei se roteste in jurul lunei.
De aici rezulta trei miscari de rotatie a planetei albastre: in jurul propriei axe, a soarelui si a punctului de gravitatie care este comun cu luna. De aici rezulta fireasca intrebare: Cati sateliti are pamintul? Raspunsul la aceasta intrebare il gasiti in cartea de fata, bineinteles cu unele rezerve pentru ca zilnic se fac cercetari si se descopera lucruri noi.
Pun pariu ca nu stiti ca exista pe planeta pamint o specie dotata cu doua penisuri,unul de rezerva pentru cazul in care primul s-ar rupe, lucru care se intimpla destul de des. Destul de interesant nu?
Strutul nu-si ingroapa capul in nisip,contrar celor stiute nu e prost, daca ar face acest lucru s-ar sufoca.Daca se simte amenintat fuge de “rupe pamintul”avand o viteza destul de mare 65 km la ora,viteza pe care o poate mentine circa jumatate de ora.
Albinele, considerate de mult timp numai producatoare de miere si alte produse apicole, poseda si un sofisticat sistem de comunicare si o capacitate de stocare a informatiilor obtinute de-a dreptul impresionante. Sunt adevarate computere in miscare permanenta, transmitindu-si locul unde se afla cel mai bun nectar. Radarul lor functioneaza chiar si in lipsa soarelui. In zilele innorate, ca si in timpul noptii calculeaza pozitia astrului solar, chiar din cealalta parte a lumii.
Alta informatie soc detroneaza sampania “Dom Perignon“. Calugarul benedictin care a dat denumirea acestei bauturi nu este inventatorul ei. El s-a straduit din toate puterile sa elimine procesul de fermentare care ar fi dus la otetire. Altcineva a inventat sampania.Va las sa descoperiti cine citind.
Se pare ca “urmasii nostri” primatele cele denumite gorile dorm in copaci sau pe jos facindu-si cuiburi, ca niste adevarate pasari. Nu sunt cuiburi permanente, timpul de realizare este de cateva minute, femelele dorm in ele cu puii lor, in timp ce masculii dorm pe jos.
Nu pot spune ca am devenit mai desteapta citind si inmagazind aceste lucruri scrise , dar cu siguranta sunt mai inteleapta.
Totul trebuie trecut prin filtrul propriei gandiri, mereu trebuie pusa intrebarea “de ce”. Daca unele raspunsuri nu va satisfac, nu e nici o problema, adevarul iese mereu la suprafata, puteti dormi linistiti, sunteti printre cei care macar au intrebat.
Bors Angela
Jaime Bayly – Pe neasteptate, un inger
On August 10, 2007 in Literatura contemporana
Ce face omul muncii aflat în vacanta, la mare sau la munte, când vremea este urâta si nu se poate face nici plaja si nici vagante excursii prin padure? Foarte simplu. Citeste.
Cartile, lectura, cititul de vacanta. Zicese ca ar trebui sa fie lecturi usoare, sa nu te doara capul de la efort, vorba vine, cartile sunt bune sau proaste. Si atât, nici usoare, nici grele.
O carte buna, chiar foarte buna, se dovedeste romanul unui scriitor peruan – ca si Vargas Llosa, altminteri, mereu neglijam peruanitatea acestui complex scriitor international,” Ratacirile fetei nesabuite”, ultimul lui roman, o poveste de dragoste, fiind o carte exceptionala…- numit Jaime Bayly.
Nume necunoscut la noi, extrem de popular în Peru ( accentul se pune pe “u” si nu pe “e”, traiasca profesorul Andrei Ionescu!) realizator de televiziune si sagace jurnalist.
Dupa ce a debutat cu un roman având ca erou un bisexual, si asta într-o tara catolica, popularitatea s-a îngemânat bine cu realul prestigiu. Ultimul sau roman, “Pe neasteptate, un înger” ( Ed.Nemira, 2007) tradus rapid, cursiv si nuantat de Ileana Scipione, în româneste, este o mica bijuterie epica.
Fara mari ambitii romanesti, fara complicatii psihologice si analitice abisalitati fractale, povestea unui scriitor lenes si a unei femei simple de la tara, servitoarea lui, este plina de farmec si poezie. Este un apel la redescoperirea lucrurilor simple si a vietii autentice din jurul nostru, dincolo de amagirile televizoarelor si povestilor prapastioase din ziare.
Mercedes, o femeie de la munte, nici prea tanâra, nici prea frumoasa, ba din contra, fara dantura si fara sa stie sa citeasca îl face pe stapânul ei si pe cititorii romanului sa-si revizuiasca modul de a gândi. De a fi. De a vedea lumea din preajma cu alti ochi. Sunt lucruri minunate tocmai acolo unde nu mai gasim nimic.Viata simpla, asa cum e ea. Sau ar putea fi, daca nu am complica-o noi inutil.
Descoperirea unei mame care si-a vîndut copila devine trama unei calatorii în timp si spatiu. Scriitorul îsi ajuta menajera sa-si regaseasca mama, undeva în Muntii Anzi – pitorescul locurilor, mizeriei si farmecul oamenilor, cu toate cusururile lor, îi înfratesc cu ai nostri locuituri de la munte, tarani sarmani sau corupti politisti, unde un Pristanda peruan este de tot hazul!- iar el reuseste sa-si reevalueze relatiile cu propria familie si iubita.
Sunt multe lucruri de comentat, si fara sa fie un roman genial, cum apar pe banda în România, îti lasa un gust bun: se poate trai si frumos. Chiar si fara literatura.
Bedros Horasangian
Julian Barnes. Ironia ca o forma a libertatii
On August 07, 2007 in Autori
Julian Barnes patrunde în România prin “Papagalul lui Flaubert”. O carte care este citita cu interes si aviditate, cu luciditate si curiozitate pentru felul abil în care scriitorul britanic amesteca fictinea cu rigorile realului. Sigur ca un prozator mai poate inflori anumite detalii din viata unui confrate, isi poate imagina anumite secvente neinregistrate in toate amanuntele, dar nu poate deforma, transforma adevarul in minciuna. Asa cum procedeaza Ingres, cu Marea lui Odalisca, adaugîndu-i cîteva vertebre, doar pentru a lungi alura unui nud. Anatomic este imposibil, artistic rezultatul este minunat.
Barnes isi permite sa fragezeasca bigrafia lui Flaubert, altfel greu de digerat prin toate zgîrciurile oferite posteritatii de un autor dedat integral literaturii. Prin “Papagalul lui Flaubert”, o carte stranie prin insasi subiectul si modalitatea de abordare a biografiei unui alt scriitor, Barnes îsi da drumul la imaginatie, daca putem spune asa ceva.
Mai publicase pina atunci inca doua romane, scrise alert si atent la ce se intîmpla in jur, dar apoi isi da seama ca se simte mai bine în secolul 19, o si spune, avînd chiar un deceniu preferat. Vor urma suficiente volume si mai multe receptari ale cartilor lui, premii si recunoasteri oficiale, astfel ca la 60 de ani, impliniti în 2006, sa aiba deja o recunoscuta si binemeritata glorie internationala.
Glorie? Pretios cuvînt, nu i se potriveste unui om care a stiut mereu sa nu sara peste cal, umorul si ironia fiind bune paveze împotriva suitului la cap.
O “orbitoare” susanea
Un distins confrate roman, Mircea Cartarescu, a izbutit sa-si duca la capat proiectul numit “Orbitor”. Am citit cu opinteli ultimul volum al trilogiei, am luat la maruntit, din nou, jurnalele lui – doua volume, dupa stiinta noastra – si am dat peste un pasaj legat de Julian Barnes.
Marturisesc ca am facut o pasiune în ultimii doi-trei ani pentru acest distins scriitor britanic, am pregatit un vast dosar Julian Barnes pentru revista “Observator cultural” care a aparut in acest an, cuprinzînd si un interviu cu Domnia Sa acordat fara prea multe fite. Ce zice amicul Cartarescu de una dintre cartile lui Barnes: ca ar fi o “susanea”, termenul ii apartine. Iar autorul-cartea mediocre, cumva “semimediocre”, daca ar avea si grade mediocritatea. Nu vreau sa polemizez cu noua vedeta a literelor românesti, este dreptul lui sa aiba opinii mai exotice decit Salvador Dali. As dori însa sa atrag atentia, înca o data, cu cartile traduse “en suivie” de Nemira într-o binevenita serie de autor.
De la o carte la alta
Dupa doua volume de proza scurta si cîteva romane, dupa „Porcul spinos” si o carte mai aparte precum „Pedantul in bucatarie” – Barnes ne da o buna lectie a suficientei si magnificentei literaturii, precum Picasso, care atunci cînd ii iesea ceva foarte bine se apuca de altceva. Asa si Barnes, mereu încearca sa vina cu ceva nou, nu neaparat ca sa ne orbeasca cu personalitatea lui si ce grozav este el. Barnes stie bine istoria lumii, nu doar a Angliei si cîta desertaciune cuprinde ea.
Chiar „Istoria lumii in 10 ½ capitole” este cartea care-i atragea smiorcaiala lui Mircisor Cartarescu, tocmai o carte extrem de bine elaborata si indelung cizelata pentru a putea fi perceputa nu doar ca un simplu moft narativ-epic. Adaug „Letters from London”, exemplara lectie de jurnalism politic, ajungînd cu aparitiile la zi, prin „Arthur&George”, roman masiv si cu multiple fatete. In completare „Porcul spinos” este o adînca incizie în trupul muribund al unui sistem totaliar, cu fine ustensile chirurgicale, unde ironia si absurdul, grotecul si drama se intalnesc într-o reteta bulgaro-balcanica.
Cu umor si fara ifose, dar nemenajand prestigii si prestigioase institutii Julian Barnes ne face sa traim elegant la Bucuresti cu material britanic. Ne amuzîm, suradem, puteam bea si cate un ceai sau , de ce nu cîte un whisky-on-the-rocks, sa nu spunem precum cine, cu toate ca am putea improviza un personaj care sa vrea” Mie sa-mi faci sprit…Noi, românii preferam spritul…Verstehen Sie, meine prieten ?”, în fine, „Scrisori de la Londra”, presupunem ca se mai gasesc pe piata, vor trebui citite în pandant cu ultimul roman al lui Barnes, tradus exemplar de distinsul universitar clujean Virgil Stanciu. Viata unui cunoscut autor britanic, personaj de Pantheon brit, cum este Sir Arthur Conan Doyle, deja „ brand” al unei natiuni care-i mai are si pe Beckham, si printesa Diana, si pe Beatlesi si altii si altii.
Nu vreau decat sa-i incit pe cei mai tineri decat mine sa descopere pe acest discret si putin vanitos autor britanic, excelent stilist si mai grozav modelator de toposuri epice. Inventivitatea lui nu este una lexicala, argument hotarator pentru autorul român, caruia, de multe ori, de dragul jocului cu mingea improvizatiilor uita regulile prozei: oare e handbal, volei sau fotbal ?
Bibliografie imaginara de succes
Vom reveni mai in detaliu despre cartile acestui prozator de exceptie si am fi bucurosi daca în jurul nostru se vor mai gasi cititori si pretuitori ca sa alcatuim, daca nu un club Julian Barnes, macar „gramada deschisa” în jurul lui. Rugby-ul este un joc pentru huligani jucat de gentlemeni, iar fotbalul este un joc pentru gentlemeni practicat de huligani.
Nu stiu cine a inventat formula asta, si nici de ce am amintit-o acum si aici. Ar fi o idee buna, credem noi, ca din toate materialele românesti publicate despre Barnes sa se alcatuiasca un volum biobibliografic si cu suficiente referinte critice pentru uzul si abuzul cititorilor români. O monografie Barnes nu credem ca nu ar fi binevenita în spatiul românesc. Si s-ar vinde foarte bine daca s-ar numi „Elena Udrea si Traian Basescu nu citesc Julian Barnes”. Iata o idee constructiva pentru toamna ce vine.
Bedros Horasangian
- Citeste si Julian Barnes si cititorul institutionalizat
Juan Carlos Onetti – Despartiri. Abundenta perceptiei
On August 02, 2007 in Literatura contemporana
Ce e uimitor la o carte uimitoare? Ce fel de lume se vede si ce fel de oameni traiesc intr-o carte buna? De unde vin acei oameni care trec prin carte si incotro se indreapta ei?
Nu e loc de trait, de respirat, fizic vorbind, in cartea lui Onetti.
Nu e loc pentru ca toate privirile sint indreptate intr-o singura directie: un om care vine intr-un oras; un om care vine intr-un oras in care “strainii” nu sint chiar atit de straini, un baschetbalist care vine la sanatoriu. Asta e tot, omul va muri.
Intr-un oras in care nimic nu se intimpla, un oras banal in care strainii vin sa moara de plamini, acolo, vine cineva care nu se conformeaza asteptarilor.
Cel care il vede, cel care ni-l spune, povestitorul, este si el un om din acest oras, stapinul unei circiumi, al unei “dughene”, cum si-o numeste, om invatat cu linistea dupa-amiezelor, cu magnetismul scrisorilor nedesfacute, cu scurgerea fara leac a vietilor. In pupila lui se intinde strada pe care o vedem noi, pe care trece autobuzul din care coboara baschetbalistul, din care coboara nevasta baschetbalistului cu copilul, din care coboara sora baschetbalistului, in care se aude ca un tiuit deranjant tacerea, lipsa oricarei comunicari.
Se aud insa vorbele stapinului barului, puterea fiecarui adjectiv care il insoteste pe baschetbalist ca o cutie de conserva. E plin totul in jur, un asistent, un doctor, o idila ca o sampanie destupata de citeva zile, acelasi drum care vine de peste tot si care nu conteaza incotro se indreapta. Acel om a venit insa cu moartea in el, iar stapinul dughenei e fascinat: acest om pe moarte tace, nu se agata de nimeni, de nimic.
Asa ca ii ramine sa spuna ceea ce nu vede, sa analizeze ceea ce baschetablistul nu spune, sa banuiasca ceea ce poate nu ar fi de banuit, sa-si intinda singur capcane din care singur sa se salveze. Asa se formeaza, se intinde, cuprinde totul, lumea stapinului dughenei, asa devine orasul neincapator, oamenii parca inerti, asteptind confruntarea pe care nici macar nu stiu cum s-o imagineze. Perceptia povestitorului se agata de aerul din jurul omului pe moarte, de nimicul de pe buzele sale, de zilele stufoase in care orele curg la intimplare, fara nici o directie. E o perceptie scapata de sub control, lasata singrura in vidul mortii. Literar vorbind, aici e miza cartii.
Ceva se intimpla, asta e sigur, dar ce?
Nimic exact, sint prezente doar accesoriiile care arata ca ceva se intimpla, nu si intimplarea in sine. Cuvintele se forteaza, mutilate, la limita intelesului, sa treaca dincolo de aceasta liniste a neintimplarii. Nu asa se vine sa se moara, fara sa scoti o vorba, nu asa te comporti cu cei din orasul in care vii sa mori, nu atit de linistit esti cind esti pe moarte. Nu sfidezi asteptarile pe care cei din jur le au de la tine. Ei au vazut aici oameni murind, si nu asa s-au comportat. Sfidare, joc, resemnare … Cine stie?!
Baschetablistul se sinucide.
Mihai Radu
