Arhive din July, 2007

Juan Carlos Onetti – Santierul-fantoma

On July 30, 2007 in Literatura contemporana

Este prima carte de Onetti pe care o citesc. Si inainte de Santierul-fantoma nu stiam nimic despre el. Cu atat mai mare a fost surpriza.

La inceput era gata sa renunt la lectura. Ma enerva lentoarea inceputului, faptul ca scriitorul nu ma ajuta cu nimic, imi dadea o lume si ma lasa sa ma descurc. Dar Onetti are dreptate. Nu este de explicat nimic, romanul lui incepe brusc si vorbeste despre personaje ca si cum le cunosti de mult. Este normal, viata in curgerea ei nu e precedata de nici o explicatie.

Pe timp ce citeam ma convingeam ca melancolia vascoasa a cartii este rezultatul unui “prozator de forta”. Iar dupa ce te convingi de asta citesti Santierul fantoma cu nerabdare. Pentru ca vrei sa stii cat mai mult desprea aceasta lume, pe care melancolia si insingurarea in exces o fac ireala, dar care cu fiecare rand ocupa in creierul cititorului atat de mult spatiu, incat devine cea mai reala si mai trista dintre lumile posibile.

In carte se intampla foarte putine. Vine un nou director la un santier naval aflat in faliment. Are numai doi angajati. Spera sa se insoare cu fiica proprietarului. E batran si trist. Refacearea santierului este sortita esecului, el moare de pneumonie. Gata. Asta a fost tot in planul actiunii. Santierul-fantoma e o carte care nu poate fi povestita, cum de altfel se intampla cu toate cartile bune. Trebuie neaparat sa o citesti ca sa stii, ca sa simti lumea pe care Onetti o descrie.

Larsen, directorul santierului fantoma, este un barbat in varsta, de multe ori aproape ridicol, cu o autoritate subrezita de mizeria din jur, care iubeste cu gustul altor iubiri, nimic nu mai poate fi surpinzator la varsta lui. Salariul promis este si el tot o fantoma. Banii de pe o zi pe alta ii scoate dintr-un furtisag marunt necesar si nevinovat la care este partas impreuna cu ceilalti doi anagajati, amandoi directori fara subalterni.

Larsen stie ca lupta este pierduta, dar asta nu-l impiedica cu nimic sa-si imbrace costumul si sa aiba batista regulamentar pusa la buzunarul hainei, ori sa puna mana pe pistol, ca si cum orgoliul ar mai salva ceva. Un fel ciudat de oameni, resemnati cu nefericirea lor, cu esecul, traind lent ce se mai poate trai. Totul e sa nu vorbesti despre nefericire, daca ceilalti isi dau seama bine, daca nu, nu, uzantele cer sa fii discret.

La capatul lecturii am ramas cu un gust salciu. Absurdul, tristetea raman dense pe mainile cu care ai tinut cartea.
Lumea descrisa continua sa fie la fel de puternica, inca te gandesti la ea, vrei sa o asezi in istorie. Atunci am inceput sa caut despre Onetti, vrei sa aflii mai multe despre locul de unde vine.

Nu ma intreb care este tehnica minune prin care prozatorul impresioneaza cu scrisul sau. Sigur, traducatorul isi are meritul lui. Poate ca poezia care razbate dintre randuri este “vinovata” de vraja cartii. Or fi si alte tehnici, mai subtile, de care criticii literari isi vor fi dat seama. Sau poate pur si simplu Onetti a vrut sa spuna cu incapatanare ceva si i-a iesit foarte bine.

Silviu Toma

Commentarii (1)

Stephen King – Christine

On July 25, 2007 in Suspans

Americanizarea este un fenomen care afecteaza de mult Romania si efectele sale se fac simtite in mai toate domeniile, dar in special in cel cultural. Mancam de la fast-food-uri, mergem la blockbustere si citim bestseller-uri. Pana si limbajul nostru dupa cum puteti observa este invadat de termeni englezesti.

Intr-un astfel de moment era si timpul ca oamenii sa inceapa sa guste romanele lui Stephen King. Din fericire acest lucru nu este nici pe departe unul rau, deoarece scriitorul a depasit granitele comercialului, ocupandu-si un loc bine meritat printre cei mai buni scriitori contemporani.

,,Christine” este din punctul meu de vedere ilustrarea cea mai buna a stilului de viata al adolescentului american, masina malefica reprezentand doar un pretext care grabeste maturizarea personajelor sale. Avem doi buni prieteni Dennis si Arnie care reprezinta totodata si doua tipare de tineri dragutul si tocilarul. Ei au ajuns la varsta cand permisul de conducere devine un ,,must”, ca si masina la mana a doua cumparata din economiile proprii. Problema este ca parintii lui Arnie sunt conservatori si doresc sa isi pastreze baiatul neatins de capriciile varstei si usor de controlat.

Arnie insa nu se conformeaza si descopera un curtea unui barbat ciudat o masina intr-o stare deplorabila, care il atrage intr-un mod straniu. Dorinta lui Arnie nu pare initial una condamnabila, cu totii am avut cel putin o data in viata dorinta de a fi in rand cu lumea, si sa ne scuturam de sub platosa protectoare a parintilor si de sub stigmatul inadaptabilitatii. Este de apreciat sarguinta cu care Arnie munceste ca sa o aduca pe Christine in stare sa initiala, acceptand chiar si un loc de munca la un garaj dubios.

Aici apare si diferenta intre societatea americana si cea romaneasca. Daca la noi majoritatea parintilor ar fi cedat vazandu-si odraslele la ananghie, in cazul lor regulile sunt stricte, si dorintele care nu sunt in concordanta cu cele ale parintilor se indeplinesc din propria sudoare.

Noul loc de munca nu este insa singura problema a lui Arnie, o cearta cu baietii rai ai liceului sfarsind printr-o redistrugere a masinii, care de abia fusese adusa intr-o stare de functionare. Momentul distrugerii este redat cu multe detalii de King, atragand ura cititorului asupra vandalilor si totodata simpatia fata de masina si fata de proprietarul ei. Christine se infurie la randul ei si prinde viata dorind sa se razbune pe cei care au incercat sa o distruga.

Cititorul se asteapta poate ca lucrurile se vor calma dupa nimicirea dusmanilor, insa ele iau o intorsatura dramatica. Redistrugerea masinii intareste legaturile dintre ea si stapanul ei, iar intrarea lui Dennis in spital duce la ruperea totala a legaturilor lui Arnie cu toti cei din jurul sau. Nici macar intalnirea unei asa zise iubiri pamantesti in persoana lui Leigh, cea mai dorita fata din liceu, nu mai poate sa il faca pe Arnie cel de odinioara, iar ea este nevoita sa apeleze la ajutorul lui Dennis pentru a pune capat dezastrului.

Marasoiu Diana Ioana

Commentarii (17)

Politica pentru barbari – Daniel Barbu

On July 20, 2007 in Politica

Prea batrin pentru a-i fi student si prea tinar pentru a-i fi coleg, am avut totusi privilegiul de a-l cunoaste pe Daniel Barbu prin intermediul analizelor sale dedicate temelor de politica romaneasca moderna si contemporana publicate intr-un rastimp temporal ce depaseste binisor un deceniu si jumatate.

La inceput a fost „Sfera Politicii”, cu prima sa serie, cea in format ziar … au urmat „ Sapte teme de politica romaneasca”, in editia publicata la editura Antet, in 1997 … apoi toate aparitiile dela Nemira … Se poate vorbi de un inceput de pasiune?

Spectator destul de pasiv, dar constant, al fascinantei telenovele numite fenomenul politic romanesc postdecembrist, am fost atras la inceputurile facerii noii lumi de verbul pasional al raposatului profesor Radu Florian, de curajul deosebit al acestuia de a se incapatina a fructifica marxismul critic ca instrument cognitiv aplicat evolutiei societatii romanesti dupa Revolutie. Din pacate, de zece ani Radu Florian a tacut, o tacere regretabila, din punctul meu de vedere, datorata unui deces prematur.

Poate parea surprinzator ca un suporter declarat al stingii intelectuale marxiste sa isi declare afectiunea si aprecierea fata de un reprezentant al unei orientari adverse. Personal, cred ca nu este nici un paradox. Explicatia este extrem de simpla.

Profesorul Daniel Barbu face parte din specia, extrem de rara in zilele noastre, de analisti ai fenomenului politic care au reusit, in ciuda harmalaiei generalizate din agora, sa-si pastreze echilibrul. Un echilibru salutar, care ii permite sa abordeze relaxat si echidistant o problematica complexa si contradictorie, emitind judecati care isi pastreaza valabilitatea si atrag aprecieri si respect din partea tuturor degustatorilor genului, indiferent de simpatiile, orientarile ori partizanatele politice.

Din aceasta perspectiva, „Politica pentru barbari” se inscrie pe linia unui demers ce nu si-a pierdut nici suflul analitic, si nici nu se abate dela conduita metodologica asumata initial.

Consecvent, studiile grupate in volumul recenzat continua analiza modului in care romanii au inteles si inteleg sa abordeze aceasta arta a posibilului care este actiunea politica. Chiar daca ceva mai putin inchegat in demers ca „Republica absenta”, excursul este fascinant, prin diversitatea temelor si subiectelor abordate, acoperind temporal doua secole de istorie densa, dar, cel mai important, trecind in revista o buna parte a mentalitatilor, fixismelor si prejudecatilor noastre. De fapt, aici este punctul cel mai tare al autorului – capacitatea deosebita de a deconstrui, de a diseca, de a explica evenimentul, sau faptul, sau evolutia, prin intermediul analizei mentalitatilor, care, prin actiunea lor nemijlocita, ofera mai intotdeauna cheia, raspunsul.

Spre deosebire de multi alti comentatori, Daniel Barbu se abtine a plinge pe umarul poporului, si bine face. Desi uneori amare, analizele sale pun degetul pe rana, si mai mult, prefigureaza solutii.

Se pot spune foarte multe, insa rostul unei recenzii este in primul rind acela de a semnala lucrarea. Desi „Politica pentru barbari” a aparut la sfirsitul lui 2005, merita sa ramina in atentia cititorilor editurii Nemira.

Dan Popîrda

 

Commentarii (3)

Peter James – Viu sau mort

On July 17, 2007 in Suspans

Am comandat cartea alaturi de alte cateva, incitata fiind de reputatia scriitorului, de recomandarile gasite pe site-uri internationale si de cronicile extrem de favorabile. Ele plasau cartea ca un adevarat best-seller britanic, crima si suspans, un thriller care neaparat trebuie citit.

Am primit cartile prin posta, am ajuns cu ele acasa. M-am pus in pat, cu un pahar de apa langa, cu radioul in surdina si am inceput sa citesc. Primele pagini m-au incantat la maxim. Mi se parea fantastic cum reuseste James sa imi tina treaza atentia si ma captiveze inca de la inceput. Lectura era facila si, cu fiecare capitol, ma prindeam si mai mult in itele povestii. Aceasta era introducerea.

Mijlocul cartii a inceput sa imi dea de banuit. In sensul ca actiunea a inceput sa lancezeasca, iar eu intrevedeam deja finalul. Dar nu am disperat totusi. Era deja aproape 2 noaptea. Si speram ca autorul ma va surpinde si lucrurile vor lua o intorsatura imprevizibila pentru un cititor avid de orice carte buna, ca mine. Dubiile au inceput sa apara odata cu cuprinsul cartii.

Finalul?? Lamentabil!!! Era ora 4 dimineata, eu eram obosita, aveam o sedinta peste 5 ore… Si aflu care este finalul “Viu sau mort”: cel pe care il banuiam inca de la mijlocul cartii.

Nu stiu daca mi s-a intamplat de cateva ori in viata sa regret ca am pierdut vremea citind o carte. Dar, de obicei, aveam recomandari solide de la tatal meu… Acum am recurs la recomandarile site-ului domnului Peter James si am mers pe increderea celor 3 premii primite de aceasta carte si recenziilor realizate de catre diverse ziare importante.

Recenzia mea nu se refera strict la carte deoarece un thriller nu mai merita citit odata ce ai aflat sfarsitul si nici nu e plina de licente poetice, pasaje emotionante sau fraze lirice. Este reala si adevarat de “goala”, la fel ca si aceasta carte, de pe urma careia nu am ramas cu nimic.

 

Silvia Chindea.

Commentarii (7)

Stephane Audeguy – Teoria norilor

On July 11, 2007 in Literatura contemporana

Pana sa citesc cartea nu m-am gandit prea mult la nori. Le admiram frumusetea, dar nu credeam ca se poate vorbi prea mult despre ei.

“Teoria norilor” e o carte surprinzatoare: vorbeste despre nori amestecand stiinta si viata (ma feresc sa spun “stiinta si fictiunea”, e complicat sa facem deosebiri intre fictiune si realitate in cartile bune). Nu e multa stiinta: e atat cat sa-ti dai seama ca Luke Howard este pasionat nebuneste de nori, contempla cerul ore in sir pentru ca apoi sa se hotarasca sa-i deseneze si sa-i numeasca. De la el am primit noi mostenire numele norilor: cirus, cumulus si care or mai fi ei, uneori aceste denumiri le auzim la meteo, un limbaj depasit stiintific dar potrivit pentru telespectatori.

Luke Howard este un personaj care din intamplare sau nu are un corespondent istoric. Din istorie (uneori o fictiune mai putin reusita) nu aflam prea multe despre domnul Howard, iar ce aflam este cam sec. De aceea prefer sa citesc povestirea domnului Audeguy in locul istoriei norilor, nu as avea rabdare sa caut prin texte, si apoi nu conteaza ce s-a intamplat ci ce se poate povesti.

Cred ca v-ati dat deja seama, cartea nu vorbeste doar despre nori ci mai ales despre oamenii care i-au studiat cu impatimire, cum este pictorul Carmichael, care se sinucide impreuna cu nevasta dupa ce picteaza, se pare, cei mai frumosi nori, dovada sunt crochiurile, picturile s-au pierdut.

Crezi ca povestea devine previzibila, are sa se vorbeasca despre nori si pasionati anonimi pe toate cele 300 de pagini. Dar nu, pana acum povestirea englezului calm care priveste cerul si a pictorului sinucigas e spusa de un japonez care a scapat cu viata din cel mai ucigator nor, cel de la Hiroshima. Apoi un faimos tratat de meteorologie, al dr. Abercrombie, tinut secret zeci de ani, se dovedeste a fi o colectie de fotografii dedicate anatomiei a mii de sexe femeiesti. Povesti amestecate, unite pentru o clipa de admiratia personajelor pentru frumusetea norilor, apoi fiecare se cufunda in destinul personal, prilej pentru autor sa vorbeasca despre efectele civilizatiei occidentale, al carei mers nu-l vede cu ochi buni.

Cartea lui Stephane Audeguy este “dovada vie” ca , inainte de toate, lumea este un loc ocupat in creier. Depinde de posesorul creierului ce face cu ea. Faptul ca pui niste nori sa lege niste destine e unul de alegere. Destinele sunt pana la urma povestiri, nimic spectaculos.

Doar ca Stephane Audeguy aduce ceva in plus: aceste destine devin personaje intr-un roman fara sa se cunoasca direct (cu exceptia japonezului si a pupilei sale). Si nu sunt neaparat norii cei care unesc personajele. Savantul Abercrombie observa ca norii si creierul se aseamana foarte mult. Ca si cum autorul romanului isi priveste personajele care ii privesc creierul alunecand alene pe albastrul cerului. Cred ca asa s-a nascut cartea, daca e sa-mi formulez propria teorie a norilor. Cel putin asa imi place sa cred.

Silviu Toma

Commentarii (9)

Julian Barnes si cititorul institutionalizat

On July 05, 2007 in Literatura contemporana

„Papagalul lui Flaubert” este o carte impotriva ei insasi. O carte care vorbeste despre Flaubert din perspectiva neajunsului de-a avea o biografie. Cel putin cind esti un mare scriitor.

Intrebarea la care raspunde fiecare propozitie a acestei carti este: de ce sa cautam adevarurile unei fictiuni, cum e „Madame Bovary”, altundeva decit in „Madame Bovary”? Altfel spus: De ce credem ca „fapte biografice” pot deveni explicative pentru o fictiune? Altfel spus: De ce o biografie este compusa, ar putea fi, din altceva decit din cuvinte, propozitii si fraze, material identic cu cel al fictiunilor? Si, mai ales: De ce avem nevoie de autor cind avem cartea? „Oare de ce ne desteapta scrierile dorinta de a-l vina pe autor? De ce nu ne vedem de treaba? de ce nu ne sint suficiente cartile?”, se intreaba Barnes prin gura personajului principal, un pasionat, iar nu un scriitor.

Mentiunea „dupa un caz real”, intilnita la inceputul anumitor filme, una care ar trebui sa figureze si pe pagina de garda a cartilor de istorie, mai mult dezorienteaza, lasind cumva de inteles ca fictiunea e o broderie incropita cu mai multa sau mai putina maiestrie undeva la suprafata unei intimplari care a apartinut vietii, intimplare care ar putea fi spusa, scrisa, povestita si altfel, nud, gol, dezbracata de toate efectele care fac dintr-un adevar o minciuna. Una nu indeajuns de „artistica” prin ea insasi. Istoricul lipsit de talentul scriiturii pare un complexat. Viata insasi e doar un punct de plecare, unul vag, insuficient, palid. In acest caz.

Dar „Madame Bovary” este „dupa un caz real”. I s-a intimplat lui Flaubert. Ani in sir. Fiecare propozitie i s-a intimplat.

Neputind insa sa anulezi instinctul violent al cititorului de-a vina autorul – un cititor institutionalizat este si criticul, si cu atit mai agresiv – Barnes nu face altceva decit sa duca demersul biografic pina la limitele sale. Concluzia? Nu vei gasi niciunde scriitorul. El insusi nu a putut sa-si spuna despre sine mai mult decit si-a spus in cartile sale. Sau, cel putin, nu cu atita coerenta incit sa poata deveni text impartasit. Evident ca, umblindu-i in foi, intrebind in stinga si in dreapta, vei reusi sa spui cu afectare ca Madam Bovary este un personaj gen Frankenstein: avea picioarele unei precupete din tineretea autorului, gitul unei slujnice si scalpul unei tinere admiratoare, iar sufletelul acela chinuit are ca punct de plecare ficatul bolnav al nu stiu carei prostituate.

Autorul nu este cauza unei carti, a unei opere. Opera nu este efectul unui autor. Cartea nu este produsul. Asadar, cel putin din acest punct de vedere, scrisul nu seamana cu o crima. Nu o astfel de relatie, mecanica, inginereasca, se poate stabili intre un scriitor si „cartea” sa. Asta, evident, dincolo de obiectul fizic.

Altfel spus: daca Flaubert, care s-a chinuit ani buni cu Doamna B, si-ar fi dat seama si de cite genealogii secrete au nevoie personajele sale ca sa se poata prezenta rezonabil, decent de genial cititorului, probabil ca nu ar mai fi scris niciodata nimic, considerind ca e inuman sa i se ceara asa ceva unui om pentru a deveni scriitor, fie si unul genial.

„Papagalul lui Flaubert” este o carte uimitor de simplu conceputa. Nu si scrisa. Simpla datorita faptului ca Barnes ii expune la fiecare pas mecanismul formarii, ca unul care stie filmul si, din cind in cind, iti mai strecoara printre buze deznodamintul unei scene fierbinti. Dar cu atit mai mult transpare forta lui Barnes, una analitica, ludica, ironica, cu cit arata de fiecare data care este materialul de care dispune, cum l-a „capturat”, cum l-a „confectionat” si cum urmeaza sa-l exploateze.

O carte despre un scriitor pentru care fiecare fraza se transforma intr-o tortura a devenit pentru Barnes prilej de-a arata criticului – ca un sut in fund elegant aplicat structuralismului si criticii ideologizate – ca, plecind de la un material „dat”, anume cartile lui si despre Flaubert, chiar ii iese o carte. E jignitor sa scrii prost despre unul care scria genial. Nu e o scuza pentru lipsa de stil faptul ca doar „relatezi”, doar „redai” lucruri care, sa spunem, s-au intimplat, excluzindu-te prin asta din aria fictiunii si-a stilului. Barnes spune: „Putem petrece decenii intregi studiind arhivele; tot ne vom apuca din cind in cind cu miinile de par, exasperati, si vom declara ca istoria nu e decit un alt gen literar: trecutul este o fictiune autobiografica deghizata in raport parlamentar.” Flaubert, in orice biografie, va fi un personaj al unui scriitor. Si orice biografie tine de autobiografia celui care o scrie.

Dupa toate intrebarile, Barnes ajunge la un singur raspuns: autorul e o fictiune. Pentru ca lectura este o continua fictionalizare. Cartea se rescrie odata cu fiecare cititor. Lucru insa de inteles abia cind fictiunea nu va mai fi perceputa ca un corp sprijinindu-se in interiorul lui pe o idee reformulabila ca pe un schelet. Intrebat odata ce-a vrut sa spuna prin „Dare de seama despre orbi”, Sabato a spus ca nimic mai mult decit ce a scris, iar daca ar fi vrut sa spuna altceva, ar fi spus altceva.

Cartea, evenimentul-carte, este la jumatatea distantei dintre scriitor si cititor. Ea spune ceea ce spune in egala masura din pricina autorului cit din cea a cititorului. Ambii apartin in egala masura fenomenului. Biografia cititorului este la fel de importanta, de decisiva.

Mai devreme sau mai tirziu de coada fiecarui mare scriitor se atirna comode tinichele:

„Dar ce crede lumea acum despre Flaubert? Cum il vad oamenii? Ca pe un individ plesuv, cu mustata pe oala; ca pe eremitul de la Croisset, omul care a rostit Madame Bovary c’est moi”; ca pe un estet incorigibil; ca pe un burghez burghezofob. Tandari prezumtioase de intelepciune, rezumate pentru cei grabiti.”

Ar fi probabil un exercitiu util din partea cititorului ca la sfirsitul fiecarei carti sa-si faca o caracterizare si sie insusi.

De-aici, probabil, virulenta lui J.B. impotriva „raposatei Dr. Enid Starkie, conferentiar emerit in specialitatea Literatura Franceza la Universitatea Oxford si autoarea celei mai detaliate biografii engleze a lui Flaubert”, din care se naste un capitol delicios al „Papagalului”. Criticul descopera ca ochii Emmei se cam schimbau dupa cupa cum batea vintul, lucru total neserios, neprofesionist, dar nu din partea ei, ci din partea celui care dispunea dupa bunul plac de destinul nefericitului personaj. Dar daca ea gaseste, citind romanul, discrepante strigatoare la cer privind culoarea ochilor Emmei, asta spune ceva despre ea ca cititoare in primul rind si apoi despre Flaubert ca scriitor. Citi dintre cei care ati citit cartea v-ati dat seama ca priviti in alti ochi ai Emmei la pagina 143 decit la pagina 5?

Barnes insusi este exasperant de discret cu biografia sa. Motivul poate fi acela ca nu-si doreste sa devina personajul principal al unei carti proaste.

Radu Mihai Dan

• Citeste si Julian Barnes. Ironia ca o forma a libertatii

Commentarii (3)